Voi credeati ca e usor…

Views: 52

Saptamana asta a fost oribila. La servici toate, poate nu toate, dar multe au mers de-a-ndoaselea. Daca perioada asta neagra nu trece mai repede… nu garantez ca o sa-mi mai pastrez mintea-ntreaga. Nu vreau sa povestesc despre frecusuri, orgolii si mandrii copilaresti, am sa povestesc despre imputitele situatii si responsabilitati pe care le am datorita meseriei. De cele mai multe ori spun ca ma duc cu inima deschisa la servici. De cele mai multe ori asa si este, nu inventez. Dar nu saptamana asta… a fost oribila. In momente de genul asta injur sistemul si natia-n c… ca pentru un salar de mizerie, girez cu viata mea, viata copiilor mei. Nu ma intelegeti gresit, tin la ei ca la ochii din cap insa nimic pe lumea asta nu e mai presus de libertatea mea. Pentru un accident stupid pot trai cu constiinta incarcata. Pentru o clipa de neatentie, pentru o nesansa, pentru o prostie, pentru o intuitie ignorata.

Marti am inceput distractiv cu un pix in ochi. A durat o secunda, nu mai mult. Avusesem un vis destul de aiurea. Visasem ca cineva, bunicii unei fetite imi taiau bonsaiul pe care l-am primit de la parinti de 8 Martie si eu, impreuna cu o alta mamica de la grupa faceam scandal, ca de ce-mi taie copacul. In ciuda visului care m-a intors pe dos pentru ca ma trezisem transpirata toata, venisem vesela la lucru. Ma si miram de unde atata energie pe mine. Apare mamica pe care o visasem si evident, ma duc sa vorbesc cu ea, din tocul usii, atentionand-o sa fie atenta peste zi ca am visat urat cu ea. Nu mai insist pe intreg contextul situatiei, cert este ca in tot timpul asta, un baiatul cu un pix in mana, a avut grija sa-l bage in ochi unui alt copil. Nu stiu daca a durat mai mult de o secunda, nici nu mai conteaza. In prima faza, am crezut ca nu-i mare lucru. Apoi am vazut ca nu-si poate deschide ochiul, ca rezista ca un erou, ca nici macar nu plange. Cand mi-a spus ca nu-l doare, mi-a fost clar ca trebuie sa mergem la spital. Suna parintii, explica situatia, du-te la spital. In urma consultului m-am linistit. A fost o lovitura, ca orice lovitura o sa se vindece in 2-3 saptamani, picaturi in ochiul accidentat. Slava Domnului ca pixul nu a intrat direct in ochi, pentru ca a lovit ochiul prin piele. Daca era mai rau, eu ce puteam sa fac? Ce mai puteam sa zic? Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost macar, astea sunt situatii in care iti vine sa-ti iei picioarele la spinare si sa lasi dracului invatamant si tot. Nici macar nu am analizat prea tare cazul, putea sa fie neintentionat, putea doar sa fi incercat sa ii arate pixul dar nu mai conteaza. Ceea ce ma frustreaza foarte tare este ca intuitia mea mi-a spus sa ii iau pixul din mana „ATUNCI” si ratiunea a amanat momentul, suficient cat sa platesc cu varf si indesat ezitarea.

Vineri, ca sa fie saptamana frumos incheiata, alta nebunie. Mi-a venit un baietel nou in grupa, numarul de telefon al mamei il notasem pe o hartie pe care erau scrise si alte chestii. Joi seara plecasem la ora 22 din gradinita pentru ca in sistemul nostru tampit si comunist de invatamant exista un „caiet ce capatai” numit planificare in care eu trebuie sa scriu cretinatati de genul, ce lectii o sa fac cu copiii peste trei luni. Pentru ca in timpul programului este imposibil sa faci caligrafia asta inutila, am ramas sa fac si treaba ingrata. La plecare, fac curat pe birou si arunc o foaie mazgalita; dupa ce o rup bucatele imi amintesc ca pe ea era si numarul de telefon al mamicii copilului nou. Gandul spurcat zice: „Poate se-ntampla ceva cu el si n-am pe cine sa sun”, rationalul imi zice „las’ ca maine la prima ora ceri inapoi numarul de telefon si-l notezi in caiet, sa fie”. Dimineata, cu ochii carpiti de somn, am uitat evident sa cer numarul de telefon pentru ca am discutat despre altceva cu tata. Nici nu plecase bine tata, copilul vomita. Mai trec cinci minute, mai vomita o data. Inca cinci minute, inca o tura. Alb la fata, tremura rau de tot, ochii i se roteau, cu gura deschisa, nu mai putea sa inghiti, murmura ca-l doare gatul. Suna pe mama daca ai pe ce, pentru ca gunoiul era deja in masina de gunoi. Am crezut ca se prabuseste pamantul pe mine. De unde sa-l aflu?! Stiam doar date minimale despre mama, cum sa dau de ea? Dau 100 de telefoane incercad sa dau de ea. Vina a cui e? A mea, pentru ca eu la intrarea in gradinita nu am luat datele complete sa le notez. Cateva minute bune m-am gandit sa-mi iau haina si sa plec, nu doar sa plec, sa nu ma mai uit in urma si sa las dracului si invatamant si tot. Cum pot sa fac asta? Sunt adult si asta nu este decat o consecinta o necugetarii mele, tot in puterea mea sta sa o rezolv. Variante multiple, toate esuate. Nu am avut nici macar timp sa plang, nu am mai simtit nevoia sa plang de mai bine de un an. Nu mi-am permis luxul de a plange pentru ca aveam o situatie cumplita din care trebuia sa ies, cumva, oricum. Intr-un final, am sunat o alta mamica cu care stiam ca este prietena si biata m-a ajutat, a sunat t-spe alte persoane pana sa ajunga la mama baiatului. Avea pneumonie. Niciodata nu am vazut ca o viroza sa se manifeste asa, nici macar nu am banuit ca are febra la cat de alb si transparent era la fata. Din nou, aceeasi lectie valoroasa, ca intuitia mea nu da gres niciodata si ca responsabilitatile astea ma depasesc de multe ori.

Stiu precis ca vina imi apartine, nu caut scuze. Stiu precis ca in situatii de genul asta nici n-ar putea fi alt vinovat decat eu. Dar nu pot sta in garda tot timpul. Sunt mai obosita ca niciodata. N-am nicio satisfactie asupra saptamanii trecute, mi-am scris pana la urma si planificarea, daca asta ar mai fi o multumire. S-a terminat, doar asta ma mai ajuta. Sunt bolnava, stau in pat. Daca psihic am depasit limite, fizicul s-a asortat. Nu am febra dar vreau sa fac. Vreau sa stau acasa doua saptamani si sa nu mai aud nimic de nimeni. Vreau dupa ce ma fac bine sa mut clasa si copiii mei la mine acasa, sau oriunde altundeva departe, sa-mi fac treaba asa cum vreau eu, sa-i educ asa cum simt eu, nu cum spun altii. Nu vreau sa mai merg la servici, acolo unde fiecare isi face singur legea. Sunt obosita… prea obosita. Acum doua saptamani mi-am pus o eticheta in piept, spunea asa: „Te rog, menajeaza-ma. Energia mea este epuizabila. Iti multumesc.”  Saptamana asta vreau un concediu medical, atata, sunt mult prea epuizata sa mai am puterea sa ma scutur si s-o iau de la capat.