Views: 55

Din aceeasi categorie „carti cu iz de fericire cumunist” aparuta in 1964 la Editura pentru literatura, scrisa in anul 1957 „opera lui Moricz Zsigmond constituie, prin amploarea si diversitatea ei tematica, imbratisand aspecte din intreaga viata a Ungariei un rastimp foarte indelungat, prin forta realista a unei arte viguroase si prin multitudinea genurilor abordate, unul din cele mai importante capitole din dezvoltarea realismului critic in literatura maghiara”. Citatul apartinand lui Mircea Tomus l-am incadrat la categoria „forma fara fond” si cred ca nu mai este necesar sa argumentez de ce.

In timp ce citeam cartea (ce aliteratie am creat) marturiseam ca este o carte foarte proasta dar care imi place in prostia ei. Conform unui alt principiu (relativ) stupid de-al meu, o carte trebuie terminata si in ciuda faptului ca mi-a luat ceva timp sa parcurg cele 435 de pagini, am reusit! Povestindu-si viata unui redactor consatean, personajul principal Joo Gyorgy intuieste ca trairile sale sunt atat de „profunde” incat este convins ca povestea sa va vedea lumina tiparului. Joo Gyorgy este simbolul taranului maghiar, este vocea miilor de tarani asupriti si exploatati de burghezie. Dar povestea lui nu este una a suferintei, este una a realitatii, a deosebirii dintre ceea ce presupune a fi tanar, lipsit de griji si fericit si a fi matur, constient ca in mainile tale sta hrana familiei, precum si posibilitatea de a le oferi la randu-ti, propriilor copii, sansa la fericire.

Romanul e structurat pe 31 de dialoguri intre redactor si taran, fiecare dintre ele rotindu-se in jurul temei centrale: viata satului maghiar. In critica pe care am citit-o, am gasit paralele cu Creanga; nu e neaparat o idee absurda tocmai pentru ca personajul nu insista pe partea de fatalism si incearca sa puna toate aspectele neplacute intr-o lumina favorabila. De aici si explicatia titlului „un om fericit”. Cu toate astea nu are nici macar unu la suta din umorul lui Creanga si probabil de aici intrebarea mea ce devenise aproape laitmotiv: „cum e fericit asta ca numai belele are?”. Probabil asta era si ideea, oamenilor de atunci le trebuiau prea putine motive sa fie cu adevarat fericiti iar simplu fapt ca intr-o duminica manca sarmale (asta fiind mancare de lux) si participa la vreo petrecere in sat, reuseau sa-i dea energia necasara pentru o noua saptamana. E greu poate sa pricepem, dar mi-am amintit si eu cu drag de copilaria mea la sat si intr-adevar mirosul fanului imi starnea niste senzatii pe care acum doar o suma consistenta de bani ar reusi sa mi-o provoace. Inseamna ca modernitatea asta ne-a insuflat niste valori atat de false incat acum as da orice sa mai stau o saptamana pe undeva la sat, dar satul ala pe care-l stiam eu in copilarie, satul ala unde digi-tv nu a ajuns inca in televizoare.

Personajul este orfan de tata si asta nu poate sa fie decat o alta piedica in a-si trai copilaria, in a fi privat de ceea ce inseamna sa stea aiurea pe strazi cu prietenii sai, ca mama este acum responsabilitatea lui, ca el este stapanul casei, ca a fi harnic este o alegere pe care o va face fara a sta prea mult pe ganduri. Culmea este ca sora lui mai mare, maritata in alt sat cu un baiat nu foarte instarit si fratele sau plecat sa „se faca domn in Budapesta” nu sunt alaturi de el in nicio situatie iar maturizarea vine din interior, nimeni cu exceptia mamei sau a celor cativa boieri pe pamantul carora lucreaza nu sesizeaza ca el este doar un copil si ca nu este firesc ca acesta la 14 ani sa fie deja satul de munca. Ba mai mult, din propriile experiente invata teoriile supravietuirii: cu domnii nu te pui niciodata, ajuti pe toata lumea cand ti se cere ajutorul, nu cracnesti la nefericirea ta, te bucuri de putin pentru ca maine s-ar putea sa nu mai ai nici putinul asta, fratii sunt veniti pe lume pentru a-ti complica existenta, fericirea suprema este intre ai tai sateni, Budapesta nu este locul unde „cainii alearga cu covrigii in coada”, nu poti fi „domn” daca sangele ce-ti curge prin vene racneste ca tu esti pui de taran, o vaduva cinstita n-o sa se mai marite niciodata, fetele bogate nu se marita dupa baietii saraci, fete cinstite si muncitoare de maritat gasesti foarte greu, caii sau junincile de la targ nu sunt neaparat animale asa ascultatoare cum par, dreptatea ti-o faci singur si daca nu, astepti sa-ti treaca supararea, ca nimeni n-o sa-ti faca tie, saracule, dreptate, Dumnezeu e acolo sa priveasca si sa judece nu sa ia masuri pe lumea de aici, orice greseala se poate indrepta mai putin greseala de a te fi nascut. Dar acesteia din urma ii gaseste o solutie, se numeste „resemnare”.

Mi-a placut foarte tare episodul in care el merge la Budapesta sa mai castige niste bani si un inginer ii tine teoria capitalismului: „Sunteti niste oameni intunecati cu totii, sunteti ca animalele, oricine poate sa faca ce vrea cu voi […] Toti sunteti flamanzi si niciodata nu apucati sa va saturati. […] Dumneata traiesti si acum taman ca o vita. Ma uit la dumneata si vad ce mananci. Paine si slanina. […] Esti un taran sadea.” Raspunsul mi-a placut teribil: „Da, asta sunt, ca asa m-am nascut si asa vreau sa raman.”

Asadar, una peste alta, cartea este o lectie de viata. Abia acum inteleg ca resemnarea nu este intotdeauna de judecat si de neinteles. Nu alegem unde si cand ne nastem dar putem in orice clipa sa alegem ce facem cu viata primita in dar(suna a tautologie dar chiar asa imi vine sa zic). Alegem victimizarea sau alegem sa vedem partea plina a paharului. Asta sunt si imi place ceea ce sunt iar asta imi aduce mie mai multa fericire decat o sa-ti aduca matale pseudo-modernismul imprumutat, domnule!