Views: 82

Incepand de anul trecut mi-am facut o promisiune: ca voi merge fie la Opera, fie la Teatru, ori de cate ori se va putea. Primul spectacol a fost mai greu de invins, in sensul ca e greu sa te mobilizezi, iti gasesti alte chestii aiurea de facut, n-ai bani, etc… Dar am facut-o! Intamplator, Mihai a agreat ideea, asa ca a fost mult mai usor sa stiu ca suntem doi „culturalizabili”. Cu toate sarbatorile astea, a cam trecut o luna de cand nu am mai vazut nimic. Am studiat cu interes afisele de prin oras si remarcasem ca pierdusem pe Tudor Gheorghe. In sensul ca mai erau cateva zile pana la spectacol. Vineri, m-a sunat cineva sa sun la randu-mi pe cineva sa fac rost de bilete. Nu credeam ca exista vreo sansa de a gasi bilete. Luni dimineata… stupoare. Sunt bilete! Ma hotarasc greu daca da sau nu, si-l sun pe Mihai. Da, clar!!! Nu ne era musai, sfarsit de luna, biletul costa 50 roni… Totusi… hai, am luat doua bilete.

Luni se anunta o zi aglomerata. Pana la ora 19 cand incepea spectacolul aveam suficiente de facut incat sa atipesc, probabil, in timpul cantarii. Incepe spectacolul, sala nu foarte plina, insa balcoanele ful. Aveam o tentativa sa coboram in sala unde erau locuri libere, insa am calculat ca daca toata lumea e prin balcoane, aici tre’ sa fie atmosfera. Mentionez ca eu personal l-am descopeit pe Tudor Gheorghe intr-o zi la tv, pe cand avea un recital care a durat cateva ore. Sau asa au comprimat ei niste materiale, sau atata timp mi s-a parut ca a durat, cert este ca am ramas fascinata de vocea, atitudinea, cantecele, seriozitatea lui. Acum e sansa sa-l aflu asa cum e. Gasesc ca dintr-un concert pot intelege daca acela ce se afla in fata mea isi merita sau nu renumele.

Primul soc a fost sa vad ca va canta cu orchestra. Eu credeam ca va fi singur cu cobza lui. Raman uimita sa aflu ca recitalul nu va fi asa cum credeam eu, cu melodii populare, folk sau ceea ce credeam eu ca el canta. Aflu ca vor fi melodii care faceau furori in perioada interbelica prin saloane. Astept cu scepticism… Maestrul incepe sa ne povesteasca ce este perioada interbelica din punct de vedere cultural, ce a insemnat ea pentru societatea de atunci si pentru noi, cei de acum, cine au fost cei care si-au inscris numele in istorie si de ce anume ar trebui inviate aceste valori deloc demodate, poate doar trecute. Ridic spranceana… incepe sa-mi placa ce are el de zis si imi inspira respect simplitatea si naturaletea lui. Ma cucereste cand ne povesteste ca avea de ales intre a anula spectacolul, ceea ce i-ar fi displacut total si a veni bolnav si tusind… zambesc… are si glume atat de fine incat ma sperii „imi place de el din primele trei minute?!” Ma cucereste total cand spune ca el din respect pentru publicul sau nu va canta aceleasi piese intr-un acelasi spectacol. De fiecare data va fi altfel… Incepe sa cante… parul mi se ridica… ma apropii de balustrada si-mi simt rasuflarea… Este o liniste deplina in sala. Cat de frumos poate sa cante?! Ce dar divin a primit?! Ce voce dumnezeiasca are!!! Si savurez cu emotie fiecare vers, fiecare inflexiune, fiecare acord.

Imi pare atat de rau ca nu am gasit componenta orchestrei cu care canta, pentru ca atunci cand a prezentat-o, nu m-am gandit ca baietii astia pot fi si ei coborati din inalte ceruri, am crezut ca o orchestra e doar o orchestra, nu ingeri cu instrumente in mana. Dupa fiecare piesa cantata, Maestru se oprea sa ne binedispuna, avea atatea lucruri de povestit incat incepeam sa devin din ce in ce mai fascinata de personaj. Umor din plin, seriozitate asisderea… Tinuta lui impecabila, pantofii lui stralucitori, povestile sale bine documentate si argumentate. Am inteles de ce i-am mai dat inca o bulina rosie, pentru ca tot ce a avut de spus a facut-o argumentat, sustinut. Eu sunt in etapa in care nu mai suport oamenii care generalizeaza… declar razboi tuturor celor care vorbesc vrute si nevrute pe principiul „am un vecin care are un coleg care…”. E minunat sa spui „nu-mi place…” si „mie mi s-a intamplat sa…”. Dar cate nu ne-a povestit… De la istoria unor piese ce trebuiau cenzurate pe timpuri nefaste la barfe din Click, de la povestea unor instrumente la nulitatile din muzica romaneasca. A avut de toate pentru toti… in tot timpul asta ochii ii sclipeau; daca eu de la balcon ii simteam atat de strans prezenta, nu mi-as dori sa ating mana unui astfel de titan, as fi prea onorata, suficient ca suntem contemporani.

Ma intrebam cum de tine minte versurile atator cantece… inseamna ca-si iubeste fiecare „copil” si il respecta indeobste. Ma intrebam cum poate sta atat de ferm si senin la acei „bravo” care se tipau din sala… inseamna ca pentru asta canta, pentru usuratatea fiintei noastre. Ma intrebam cum poate sa cante asa bolnav… inseamna ca se transpune atat de bine in pielea personajului pe care-l interpreteaza incat nimic din jur sau nicio suparare nu-l poate tulbura. Ma intrebam de ce facea greseli de gramatica… inseamna ca pastreaza frumusetea limbii de odinioara. Ma intrebam daca si el plange cand isi asculta discurile… pentru ca eu o faceam. Si nu mi-e rusine sa spun ca in timpul minirecitalului conferit de cel de la vioara intai, contrabas si pian „BRAVO”-ul racnit si totusi tremurat de emotie a fost al meu. Nu am mai putut sa-l tin in mine si nici macar nu ar fi fost drept, trebuia rostit exact asa cum am facut-o. Racnit si plin de gatuire totusi!

E inutil sa pun in cuvinte tot ce am simtit pe parcursul spectacolului, as vorbi mult prea putin si nesemnificativ fata de ceea ce am trait. Am uitat ca sunt obosita, am uitat ca sunt oameni in jur, am uitat ca oamenii sunt egoisti si rai, am uitat sa gandesc. Am trait! Si cand m-oi duce la sfarsit sa dau socoteala, as vrea sa mai traiesc o data momentul, exact asa cum a fost. Nici mai mult, nici mai putin!

Finalul a fost grandios si de-o ironie atat de fina incat m-a cucerit iremediabil. Ne-a povestit despre cum anume se fac finalurile la marile vedete, cum noi vom striga „bis” pentru ca suntem oameni de bun simt si cum anume el nu va cadea in penibil si ne va scuti si pe noi de corvoada bisului. Si totusi… a disparut de pe scena… a venit sarind ca un copil hiperchinetic, fluturand mainile si aruncand bezele… nu pot sa va spun ce impact a avut intrarea lui grandioasa. Dupa ce doua ore jumatate l-am vazut serios si aproape imobil, acum il vedeam saltand. Am ras teribil si mesajul lui a fost mai mult decat inteles, mai ales la traditionalul „Buna seara Timisoara, multumesc, va iubesc, vreau sa va spun ca…” Finalul a fost exact asa cum ne-a promis, o piesa antrenanta pe care si acum dupa patru zile o mai am in cap „saruta-ma si-atunci, in brate sa ma strangi…”

Daca nu ar fi spus ca este suparat pe Julio Iglesias ca i-a cantat piesa (si prost) as fi crezut ca-i un inger, asa mi-e clar ca e muritor si om… cu suparari si reprosuri de facut. Cu o voce divina si cu putere terapeutica! Si as fi putut sa-i mai alatur metafore multe in descriere, fara a mi se parea ca exagerez. Insa va recomand tuturor sa mergeti la spectacolele lui si sa traiti macar putin din ceea ce am trait eu doua ore jumatate sau din ceea ce are el de oferit. Si n-o sa va para rau! Si sufletul vostru va avea hrana suficienta pentru multa vreme de atunci inainte! Si portofelul vostru n-o sa regrete banii dati! Si creierul vostru o sa fredoneze piesele auzite! Si mana voastra o sa caute pe internet numele lui „Tudor Gheorghe”. Si o sa semnati la cele spuse mai jos: „MULTUMIM TUDOR GHEORGHE CA EXISTI SI CA IMPARTI CU NOI DARUL TAU PRETIOS!”