Views: 120

Asta a fost şi încă este una din cele mai enervante întrebări primite de când am rămas însărcinată. Dacă ar fi o simplă întrebare ce ascunde curiozitatea interlocutorului jur că nu m-aş supăra dar din păcate ea maschează cu mult mai mult decât atât. În cele mai multe cazuri simt în tonul folosit afectare ca o insinuare a dovezii supreme de inconştienţă maternă. Propria mea inconştienţă maternă. Toţi le ştiu pe toate… asta-i primordiala mea concluzie nu de când sunt gravidă dar de când sunt mai atentă la ceea ce au de spus cei din jurul meu.

Nu trecuseră mai mult de 2-3 luni de când primisem vestea că trupul meu e locuit de minunată fiinţă şi au început agasările. Cele care m-au scos cel mai tare din funcţiune au fost astea, legate de pisica supremă, Tisa. Fără voia mea m-am trezit supusă oprobiului:

– Ce o să faceţi cu pisica? aştepta un răspuns.
– Păăăi, ce să facem, bine, mulţumim de întrebare!’
– Trebuie să o daţi, sper că ştiţi asta???’
– De ce?
– Cum DE CE?! Pisicile nu se pupă cu copiii, nici cu femeia însărcinată! O să faci toxoplasmoză şi o să pierzi sarcina, eu ştiu pe cineva care abia a reuşit să facă un copil din cauza pisicii. A dat-o până la urmă doar nu era să o mai ţină şi ei încă nu o ţineau bot în bot cu ei acasă, era de curte.

Plec uşor capul… nu cred că e momentul să mărturisesc că ades- dacă nu în fiecare noapte- sunt nevoită să împart jumătate de pat cu răsfăţata şi că în 99% din cazuri eu am bătut cu mâna autoritar ca o chemare şi o confirmare a faptului că e binevenită alături de mine. Să împărţim totul… asta era ideea. Atât de mult o iubesc! Sigur că ea doarme alternativ în cele trei pătuţuri pe care le are, sigur că doarme şi în cele mai ciudate locuri în care nu ne-am fi imaginat că pot fi trecute drept patuţ de pisică… ar părea ca o dovadă a bunei educaţii dar nimic nu este mai reconfortant ca atunci când mă trezesc în creierul nopţii să întind o mână, să o mângâi de câteva ori şi să mârâi plină de răsfăţ: Tisuuuu, ce mă-nghesui?! Dar cum pot să spun celui cu mina întunecată că mai şi pup deseori pisica în bot, nu des, doar când mă ia dragostea de pisică…

– Dar eu mi-am făcut analiza de toxoplasmoză şi am ieşit că am avut-o în copilărie… plus că n-are legătură cu Tisa, mi-au explicat toate trei doctoriţele…
– Mă rog, faci ce vrei dar când se naşte copilul mi se pare inconştienţă din partea voastră să mai ţineţi pisica. – De ce?! O să încercăm să nu o dăm la o parte, o să fim cu unul mai mult, atâta tot.
– Când ai copil e altceva, nu-ţi mai pasă de pisică. În plus, poate să ucidă copilul cu părul ei, ştiu pe cineva care a trebuit să-şi ducă de urgenţă copilul în operaţie că era să moară. Avea ditamai chistul de păr pe plămâni… Păr de pisică! Au reuşit să-l salveze dar mă rog, ei au fost norocoşi…

Dacă genul ăsta de discuţie ar fi fost singulară probabil nici măcar nu m-aş fi obosit să o redau dar au fost zeci cei care şi-au exprimat într-o manieră mai mult sau mai puţin agresivă concepţiile. A mai rămas să facem consiliu de familie, fără ea, doar noi doi şi să decidem că nu suntem inconştienţi, că viaţa copilului nostru este mult mai importantă pentru noi decât a unei pisici. O pisică, e doar o pisică, mi-am repetat de mii de ori.

Am căutat pe net poveşti despre cum pisica este otravă pentru copilul mic. Ne-am înveninat repetându-ne la infinit că o dăm pentru o perioadă de 2-3 ani, nu mai mult. Am citit mii de articole în care părinţii raţionali iau decizii sănătoase pentru copiii lor. Am lăcrimat la fiecare discuţie pe care am avut-o legată de acest subiect. Am răspuns aproape plângând la întrebarea ‘Şi cu pisica?’ că o s-o dăm mamei lui Mihai. Încă nu vorbisem sigur sigur cu ea despre asta dar presupuneam că nu ne va refuza, o iubeşte foarte tare. Ne-am întrebat doctoriţele ce ar fi mai bine să facem şi toate au zis că asta e decizia cea mai bună. Am evitat să mai deschidem subiectul o vreme… decizia era aproape luată, ce rost avea să evidenţiem evidentul- pisica e doar o pisică…

Au fost cele mai triste două săptămâni din viaţa noastră. Îl uram într-ascuns pe Mihai că nu e în stare să ia o altă decizie, mi se părea că e timpul să pună piciorul în prag şi să-şi asume el decizia de a păstra pisica… eu eram gravidă, puteam găsi scuze. Probabil că şi el avea aceleaşi resentimente faţă de mine, probabil că pasam responsabilităţi unul altuia, la nivel de noncomunicare, de teama de a nu ne asuma cea mai tâmpită decizie pe care aveam să o luăm în patru ani de relaţie. Şi Tisa nu făcea nimic din ceea ce se numea spectacolul ei în acest timp, nu se juca, nu mieuna, nu se alinta, nu comunica… se uita la noi şi atât. Şi nimeni nu râdea şi nimeni nu era fericit… Şi cu toţii aveam lacrimi în ochi…

Am fost plecaţi în concediu o vreme şi atunci am avut primul puseu de revoltă. Cu noi era o familie care avea doi copii, dintre care unul sub 2 ani. Respectivul băieţel umbla în toiul verii cu o pereche de cizme îmblănite, în pampers şi plin de nămol la gură. Mânca cu nonşalanţă pământ şi tot ce-i stătea pe jos în cale, era murdar din calea-afară şi mama sa nu-l spăla în fiecare seară. Întreaga mea fiinţă s-a revoltat şi-mi amintesc că am urlat: ‘Bine că ăsta nu mai are nici pe dracu’ da’ o să-mi ucid eu copilul cu ghemotoc de păr de Tisa’. Întorşi acasă, primul lucru pe care l-am făcut- ne-am recuperat pisica… era bolnavă în ziua aia, nu se simţea deloc bine, vomitase şi… totuşi se bucura să ne vadă, aşa slabă şi amărâtă cum era.

Ca o paranteză vreau să povestesc despre toxoplasmoză aşa cum am înţeles eu, nu în termeni medicali. Toxoplasmoza este o boală provocată de un parazit. Pisica este purtător al acestui parazit, de asta este atât de blamată. Dar el se poate lua prin contact direct mai probabil de pe fructe sau legume contaminate care nu sunt spălate bine. Contactarea bacteriei se manifestă la un om sănătos ca o simpă răceală şi conferă acestuia imunitatea pentru restul vieţii. Contactarea în timpul sarcinii duce la efecte devastatoare asupra fătului. Asta e marea şmecherie şi marea cutumă cum că toxoplasmoza ucide copilul nenăscut. Dar eu la analize am ieşit ca fiind imunizată deci… plus că pisica nu o transmite aşa pur şi simplu ci contactul cu fecalele ei, o igienă şi o îngrijire precară a acesteia… dar ce contează toate astea când putem să fim români şi să afirmăm pur şi simplu vorbe.

Povestea cu firele de păr ce sufocă bebelaşul par desprinse dintr-o altă exagerare demnă de un horror. N-am nervi să dau surse de specialitate, le găseşte doritorul pe net. Ştiu doar că o prietenă care a fost operată de un astfel de chist pe ficat a mărturisit (cu greu) că nu iubeşte animalele şi că nu şi-a petrecut copilăria mângâind vreun animal. Ceasul rău… ăsta a fost probabil principiul deşi în termeni de specialitate există o explicaţie raţională. Firele de păr sunt într-adevăr periculoase dar ele pot fi inhalate într-o superbă zi de vară din parc… O igienă corectă aplicată animalelor de casă face mai puţin rău decât o roşie crescută cu chimicale dar pe care-o savurăm plescăind şi râzând superior că ne hrănim sănătos.

Atacurile criminale ale pisicilor asupra bebelaşului nu sunt neapărat fantasmagorii dar cu siguranţă au fost şi ele supuse exagerărilor. Mama mea avea un motan pe nume Simon, de rang nobil, răsfăţat, mâncător de carne macră (pe perioada gravidităţii cu mine) şi care a înnebunit în momentul în care am venit eu pe lume, a sărit să mă atace în timp ce mama mea mă alăpta şi printr-un real noroc am scăpat nevătămată. Nu s-a mai putut face nimic pentru Simon care se pare că şi-a pierdut minţile şi care acum citeşte ce scriu eu din Raiul Pisicilor. Explicaţia e logică- Simon a fost abandonat şi neglijat în respectiva perioadă ca urmare a luat-o razna, la propriu. Asta am studiat şi noi şi am înţeles că e firească o astfel de atitudine pentru animalul de casă (chiar şi pentru fraţii mai mari). Atenţia se pierde în defavoarea celui care era centrul universului până atunci ceea ce este până la urmă o treaptă în ‘lecţia de parenting’. Cum unii părinţi reuşesc iar alţii nu?! E vorba de împărţirea iubirii, a timpului liber, a atenţiei către toţi copiii în mod nediscriminatoriu.

Nu mai ştiu cu exactitate în ce moment anume am ajuns la capătul puterii. Eram sătulă de toate întrebările cu legătură directă spre abandonul pisicii. Îmi amintesc doar că o prietenă mi-a spus printre lacrimi că ea şi-a dat câinele când avusese primul copil şi că avea să regrete restul vieţii decizia luată. Ştiu doar că aveam permanent lacrimi în ochi şi o ură viscerală împotriva mea şi împotriva tuturor. Văd şi acum cum Tisa evita să stea în picioarele sau în preajma mea. Ştia şi ea…

Pisica asta care e doar o pisică pentru toţi cei din jurul nostru în ziua în care am făcut testul de sarcină s-a urcat pe mine, şi-a lipit burta ei de burta mea, m-a prins cu lăbuţele de după gât şi a stat aşa 2-3 minute. ‘Tu ştii mama, nu-i aşa?’ Niciodată nu făcuse gestul ăsta. Pisica asta care în primele 4 luni de sarcină, preţ de câteva minute şi fără ca cineva să fie în preajmă, se aşeza aproape în fiecare zi pe mine, cu burta ei pe burta mea şi mă privea în ochi. Pisica asta care acum stă şi mă admiră de la distanţă, care acum refuză a mai sta pe mine deşi eu încerc să o păcălesc, se uită la burtă şi parcă-mi spune că nu ar vrea să facă rău bebeluşului. Pisica asta care nu se mai joacă ‘prinsa’ cu mine pentru că vede că nu mai pot fugi după ea. Pisica asta are sute de poze pe calculatoarele noastre. Pisica asta era cât o palmă când am adus-o acasă. Pisica asta făcea acum un an doi subiectul posturilor mele. Pe pisica asta o plimbam în lesă vara în fiecare zi. Pe pisica asta o căutam pe acoperişul vecinului la 2 dimineaţa. Pe pisica asta o apăram de violatorul zonei- motanul negru- urlând ziua în amiaza mare spre beciul blocului înconjurată de toţi copiii zonei. Pe pisica asta o aşteptam ore în frig să coboare din copac. Tot pe ea o priveam neputincioşi când era bolnavă şi ne rugam să se facă bine. Tot ea a adus bucurie în casa noastră necondiţionat timp de 3 ani. Iar acum, dintr-un exces de ipocrizie, hotărâm că nu mai poate fi ‘familie’?! Pe ce principiu?! Că nu ne mai convine… că e prea greu… că e mai sănătos… că nu ne mai trebuie!

Pisica asta e viaţa noastră! Nu putem să ne facem că nu o mai iubim pur şi simplu. Sau că o vom aduce acasă în vizită într-un weekend. Nu e doar o nenorocită de pisică! E pisica noastră, e Tisuca noastră! E surioara mai mare a Ayannei şi ne pasă nu de ce cred unii şi alţii despre asta!

‘Noi nu suntem ipocriţi’ asta este ce răspund acum la întrebarea idioată. Nu mă interesează ce e în ograda altora şi încerc să nu judec. Fiecare pentru sine croitor de pâne, vorba lui Creangă. E clar că fiecare trăieşte cu propria sa conştiinţă şi că e problema lui dacă la sfârşitul zilei e sau nu împlinit. Pisica Tisa e parte a familiei noastre şi aşa va fi atâta timp cât vom fi. Nu exclud că nu se pot întâmpla multe rele, cum ar fi să aibă Ayanna alergie la păr sau că Tisa ar putea să nu accepte un nou membru în familie… sigur că scenarii cu iz nefast sunt la tot pasul dar sperăm că nu va fi cazul. Inimile noastre s-ar rupe în două cu certitudine. Până atunci ne descurcăm aşa. Probabil că nu va fi uşor dar nici nu ne-am aştepta la asta, suntem pregătiţi pentru frumosul greu ce va să vină.

Dimpreună cu Tisuca!

– Şi cu pisica?
– Cu pisica… Tisa o iubeşte mult pe Ayanna, deseori râd cu Mihai şi spunem că Ayanna când o să iasă din burtă în loc de ‘uauuu’ o să zică ‘miauuu’. Că numa’ prostii a învăţat deja de la sor-sa!
Uneori e mai bine să te faci că nu simţi tonul incisiv al celor din jur şi să o ţii pe-a ta! E mai sănătos oricum!