Pierde doar dacă eşti sigur că vrei să pierzi

Views: 65

Îmi merge pe repeat piesa asta. On and on and on and on. Nu contorizez de câte ori. Nu mă interesează, parcă e scrisă de mine pentru acum. Îi dau doar iară şi iară şi iară play. Câteodată lucrez sau mă fac că lucrez, alteori mă opresc cu capul în mâini şi mă uit pierdută pe fereastră, dar cel mai des îmi fac favoarea să plâng. Să o plâng, să mă plâng, să te plâng. Ce-i rău în a plânge?! Mereu râdeai de mine că plâng. Acum am dreptul să plâng în linişte pentru că ştiu că s-a terminat. Plâng cu lacrimi multe, mi s-a întins rimelul. Acum sunt liberă să plâng. Să fiu slabă şi să plâng, nu-mi pasă. Nu văd care e problema. Sunt o fiinţă emoţională, emoţionantă, emoţionată. Plâng pentru că mă răscoleşte. Am plecat pentru că TU-ul de azi, anonimul de mâine, nu ai zis nimic. Iar eu sunt un om al vorbelor. Nu pot sta fără ele. Le am mereu în buzunare. Nu-mi place tăcerea decât atunci când sunt singură în ea. Îmi place tăcerea atunci când am nevoie de ea. Dar când suntem doi, nu mi-o place. Poate doar dacă o decidem împreună. Altfel, nu e dreaptă. E doar dureroasă.

Când suntem ca acum pe marginea prăpastiei, când nu ştim cine suntem şi pe unde vrem să o apucăm, când nu mai ştim dacă putem în doi să mergem mai departe… nu-mi place tăcere. Nu mi-o servi că o să plec. Nu ştiu altfel cum să fac. O să îţi dau drumul pentru că tăcerea ta pentru mine înseamnă că nu-s mai vorbe de spus. Iar dacă vorbe nu sunt… ce sens mai are?! Nu-mi servi linişte, n-o vreau, nu-i pentru mine. Accept ura, e autentică. Accept atingerea, e palpabilă. Accept strigătul, accept o cană spartă pe podea, accept lacrimile chiar dacă-s de furie. Sunt umane. Toate astea sunt umane. Tu zici că nu sunt pentru tine. Dar sunt semnele pe care le dai ca eu să înţeleg că încă îţi pasă. Liniştea doare şi nu se mai repară. După linişte rămâne nimic. Aşa e şi când mori. E linişte şi pleci. De asta mă tem de moarte. Pentru că e linişte şi mie nu-mi place liniştea. O să o accept atunci când o aleg eu, până atunci… mă-ncred în ‘mie nu o să mi se întâmple!’. E naiv, ştiu, dar ajută. Într-o zi o să fiu…

Dar am vorbit atâtea şi tu n-ai zis încă nimic. La tine e doar linişte. Aş fi vrut să ai puterea să spui ceva, orice… dar poate nu vrei. Poate vrei să pierzi pentru că eu, azi, acum, sunt de pierdut. Eu te iubesc prea mult să-ncerc să schimb ceva, orice. Nu m-am uitat niciodată în spate. Decât să văd cât de departe am ajuns. Dar asta e doar când eu aleg să fie aşa. Altfel, am plecat şi atât. În liniştea mea, e diferit. Eu am ales-o.

E pe repeat. O să doară tot mai puţin, sunt tot mai puţine lacrimi. Am mai trecut prin asta, şi-încă de câte ori… Ce mai contează cine a greşit? Tu ai ales să taci şi eu am înţeles. Ai vrut să pierzi pentru că îţi doreai să rămână pierdut. Păcat că eram eu.