Views: 65
De cateva zile sunt foarte abatuta si cu o stare foarte proasta. Aseara am avut o revelatie: din cauza cartilor pe care le citesc. Intotdeauna citesc 2-3 carti deodata. Nu am o explicatie foarte logica, de obicei citesc una mai grea, una light si una gen selfbook. Acum am facut alegerea proasta, am ales fenomenul Pitesti si inca una despre un scriitor bolnav de sida. Nu a fost evident o alegere inteleapta, cum altfel sa fiu daca nu deprimata?! Revenind la Patimile dupa Pitesti, fenomenul nu imi era total strain, pentru ca in liceu, in loc sa ma pregatesc pentru bac, citeam despre el.
„Despre Pitesti nu se vorbeste- despre Pitesti se tace.”
„Despre Pitesti au dreptul sa vorbeasca doar pitestenii- iar ei tac.”
Nu recomand cartea celor slabi de inger sau celor cu stomacul sensibil sau minorilor… ce lista lunga de atribute as face.
Ce este fenomenul Pitesti? In anul 1948, in Romania s-a infiintat un centru de reeducare. Acesta apartinea legionarilor comunistilor si avea ca scop exterminarea tuturor dusmanilor tarii, paleta este larga in acest sens. Dusmanii erau in speta tinerii studenti si elevi, insa nimeni nu putea sa stea linistit, oricand putea fi etichetat drept dusman al comunismului. Inchisoarea de la Pitesti a functionat pana in anul 1952, insa ranile pe care le-a crestat nu se mai pot vindeca nici pe lumea cealalta. De existenta sa nu era strain nici Gheorghe Gheorghiu Dej iar Teohari Georgescu, Emil Bodnaras, Vasile Luca sau Ana Pauker vegheau indeaproape la atrocitatile din interior.
Eugen Turcanu, un reeducat, avea grija ca toti incarceratii sa vada iadul. E de neimaginat ce crime cumplite a comis, ce lipsa de sentimente in tot ceea ce facea, ce torturi putea sa inventeze, ce cruzime…
Reeducarea cuprinde patru etape:
-demascarea externa; aceasta presupunea ca „dusmanul” sa recunoasca deschis ca e contra partidului si sa demaste toate persoanele anti-comuniste pe care le cunoaste (sau nu le cunoaste) cu care a intrat sau nu in contact. Povestea prinde dimensiuni apocaliptice si de-o absurditate hiperbolizata. Nu poti scapa in fata anchetatorului fara a spune TOT! Si cand TOT-ul nu il multumeste (sau nu exista) treci la presupuneri sau inventii
-demascarea interna; „dusmanul” trebuie sa-si demaste colegii de celula. Ca ai/nu ai ceva de spus, trebuie sa ai. Intotdeauna sunt agitatori!
-denigrarea morala a familiei; asta e de departe cel mai cumplita. Cu dezinvoltura afirmi ca mama ta e o curva, ca te culci cu sora sau fratele, ca tata isi violeaza copiii, toate astea la un nivel de neimaginat. Nu va puteti imagina ce orori trebuiau scoase pe gura. Si toate pentru pur divertisment sau pentru curatirea spirituala
-dovada reeducarii; aceasta era cu siguranta atat de bine gandita de anchetatori incat nici daca le treceai pe toate celelalte prin prefacatorie, nu reuseai sa o fentezi pe ultima. Variantele erau multiple, fie erai pus sa-l torturezi pe un apropiat (daca iti era familie era cu atat mai bine), fie asistai cum sunt altii torturati (senzatia celor care au supravietuit era ca mai degraba ar fi acceptat propria lor tortura decat sa o asiste pe a altcuiva).
Dar mai imaginati-va ca pe langa toate astea, bataia era la ordinea zilei, umilinta la ea acasa si modalitatile de tortura nenumarate. Sa nu credeti ca cineva se putea sinucide, in nici un caz, ar fi fost prea usor (a-ti taia venele cu dintii era insa singura modalitate cu o mica sansa de succes). Dar daca sinuciderea nu iti reusea, nici nu-ti puteai imagina ce te asteapta. Cei incarcerati se rugau sa le cedeze vreun organ, dar fatala sa fie clacarea. Moartea era cea mai dulce alinare.
Dintre torturi amintesc doar cateva (ele sunt mii si de o violenta atroce): mii de genoflexiuni sau flotari, mancarea propriilor (si a altora) excremente, curatarea camerei cu limba, neclipitul timp de ore in sir, dansatul pe corpul altcuiva, treburile (lipsa mica sau mare) se faceau in 20 de secunde, de dus nici nu putea fi vorba, crucificarea, privitul la bec zile in sir, ruperea oaselor, nu mai pot si nu mai are rost.
Nu va puteti imagina ce inseamna tortura pana cand nu cititi. Nu am intalnit ceva mai crud in tot ceea ce am citit pana acum. Este de departe mai cumplit decat si-ar putea imagina cineva. In timp ce citeam, un singur citat imi venea in minte: „Cat de strain trebuie sa fie Dumnezeu de suferinte, de ne lasa sa le continuam. Daca ar stii cat de cat, nu se poate sa nu-l napadeasca mila.”
Iti multumim Paul Goma ca ti-ai depasit piedicile si ai lasat in urma o carte atat de valoroasa!
Va multumim pitestenilor ca ati avut curaj sa infruntati Moartea! Va multumim ca ati gasit cuvinte sa va spuneti Adevarul! Va multumim ca ati Fost! Va multumim ca Sunteti si veti mai Fi! Va multumim ca Tacerea Voastra e Sfanta! Fie ca in sufletele voastre sa ajunga doar Linistea!
http://www.memorialsighet.ro/ro/sala.asp?id=35
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm
„s-a infiintat un centru de reeducare. Acesta apartinea legionarilor”
Probabil ai vrut sa scrii „comunistilor”.
Am citit si eu 3 carti despre fenomenul Pitesti, scrise de D. Bacu, Virgil Ierunca si, evident, Paul Goma.
Cutremuratoare experiente, intr-adevar.
„Bietii legionari, s-ar supara de moarte, daca ar afla ce gandim: ca ei sunt, in fapt, comunisti de alta culoare. Ca si eu voiau o revolutie. Si ei visau o tara ca soarele pe cer. Iar conceptul de reeducare, de fabricare a omului nou, il avea Codreanu, demult, oricum, inaintea lui Makarenko […] Ca, la Pitesti a avut loc o actiune de deslegionarizare a… A cui s-a nimerit. Si s-a nimerit asa, fiindca niste legionari- fie din tabara lui Bogdanovici, fie din a lui Turcanu- din frica de inchisoare, din spaima de suferinta, au apucat sa incheie pactul cu Diavolul, au vrut sa-si schimbe semnul” (Patimile dupa Pitesti, Paul Goma)
De aici am scris legionari, am vrut sa spun ca cei care faceau legea erau fosti legionari (Turcanu), my bad, o sa corectez sa nu induc oamenii in oroare 🙂 Mersi!
E CHIAR ASA DURA CARTE? ESTI SIGURA CA AS PUTEA SA O CITESC SI EU..? dAR O SA TE ROG SA MI-O INAPOIEZI CA TOCMAI AM AFLAT DE LA TINE CA AI PRIMIT-O DE LA MINE
Ha ha! Buna explicatia! :-)Insa eu nu am spus conflict, nici cearta. Am spus ca d-voastra mi-ati dat cartea intr-o zi in care eu eram foarte suparata. Si mi-ati spus „Las’ ca te invelesc eu cu ceva” si mi-ati dat Patimile de la Pitesti. Chiar ati reusit sa ma inveseliti!
Cat despre carte, este mai mult decat dura. Adica eu consider despre mine ca nu sunt usor impresionabila insa Pitesti ma devasteaza. Sunt lucruri atat de urate incat mintea unui om normal nu si le poate imagina…
Apropo de asta, bunicul meu a fost si este un comunist desavarsit. A crezut in doctina lor si inca mai crede (cu exceptia ca s-a resemnat ca perioada lor de glorie nu va mai invia, sper. In liceu, dupa ce citisem cateva carti pe subiectul asta merg la el si deschis discutia. „Hai ma ticule, cum au putut sa la faca comunistii asa ceva?” Ticu e un bunic atat de simpatic, tot timpul pus pe sotii, cu raspunsuri amuzante si pline de intelepciune. Ma astept sa-mi dea un raspuns fara legatura cu subiectul, ironic si „de ras” in acelasi timp. Se ridica in picioare (il ajuta si statura impunatoare), se schimba la fata, ridica mainile in sus, arunca o privire de cosmar si racneste: „Da’ ei ce ne-au facut noua mah? CE? Cum ne-au chinuit pe noi? Cum il bateau pe tata? L-au coborat in fantana si il bateau la talpi pana lesina? Si-au meritat pana la ultima picatura soarta… Spune mah, CUM?” Va imaginati ca nu am putut sa mai spun nici un cuvant. Am inteles de aici ca pentru tot ce s-a intamplat in trecut, fiecare are o ratiune si o justificare. Legionari, comunisti, socialisti, nu mai conteaza. Ca sistemul fiecaruia dintre doctrine a functionat atat de bine incat membrii sai chiar au crezut cu indarjire ca sta in mainile lor sa scrie cu sange istoria noastra.
Nu voi mai aborda nicicand subiectul cu Ticu, pentru ca il iubesc prea mult asa, pe Ticutu meu…