Updated on decembrie 20, 2009
O zi sumbră
Views: 93
Era ora două în creierul nopţii şi nu puteam să adorm. Mă uitam la OTV, nu de alta dar era invitat Serghei Mizil şi mă amuzam teribil, ce altceva să fac dacă nu aveam somn?! Amuzamentul venea din ceea ce avea de spus bară înjurat bară revoltat Mizil. Cum să nu râzi când el îi spune domnului Dan ‘ho nebunule’. E delicios! Mai sunt şi alţi invitaţi dar nu de ei îmi pasă, îmi place Mizil cu fracheţea şi cu exagerarea sa cu tot. Încerc să adorm dar nu pot, am avut o zi mult prea plină pentru o femeie însărcinată ca atare plătesc acum; orice acţiune a mea are nişte repercursiuni asupra copilului- asta aveam să o înţeleg în urmă cu vreo două luni. Efect cauză, cauză efect. De asta am şi devenit atât de relaxată, am înţeles că orice situaţie pe care o trăiesc cu prea mare încărcătură emoţională o să mă coste în junghiuri sau mai nou în lovituri. Întocmai ca în experimentul Pavlov- devii condiţionat ca să nu zic dresat aşa că rămâne doar detaşarea.
Mă străduiam teribil să adorm dar atunci când o fiinţă e în tine nu mai e cum vrei tu. Reuşesc oarecum să aţipesc dar undeva la ora cinci mă ridic din pat total speriată. La geam stă Tisa care e de 5 ori mai agitată decât mine, se uită în sus, spre tavan şi aleargă dintr-o cameră în alta. Aud şi eu nişte zgomote suspecte, reuşesc cumva să mă liniştesc pentru că stări din astea în afară de rău nu aduc nimic altceva şi odată ce am intrat într-o stare din asta tembelă abia reuşesc să mă liniştesc. E bun, descopăr prima sursă de zgomot- vine din dormitor, Mihai doarme şi respiră… se învârte în pat. Tisa revine la geam agitată- al doilea zgomot vine din pod, descopăr şi eu. Parcă se luptă două forţe, Tisa e disperată să ajungă acolo dar mă asigur rapid că geamurile sunt toate închise şi că nu are cum. Mă tem să nu i se întâmple ceva, nu aş putea suporta. Or fi şobolani sau şoareci sau porumbei sau poate nişte pisici… sau cineva care încearcă să ne atace şi să ne jefuiască. Înţepenesc de frică şi îmi ia câteva secunde să construiesc un întreg scenariu horror în cap… inima o simt că plesneşte… Aşa sunt eu ca gravidă, nu ştiu altele cum sunt, nici nu-mi pasă. Sunt extra-paranoică, mă tem pentru viaţa mea şi a copilului meu, mă tem pentru viaţa lui Mihai, mă tem pentru viaţa Tisei, mă tem în general. Ştiu că amplificările astea de sentimente macabre sunt nefireşti dar asta este o altă consecinţă a faptului de a fi însărcinată. Întotdeauna până la confirmarea minunii am fost o curajoasă, acuma- privind în urmă deseori mă numesc inconştientă. Sunt stări mai presus de forţa mea de a fi. Înainte, raţiunea mea de a trăi se definea altfel, avea alte limite acum e altă poveste, totul se cerne şi se suspicionează. Graviditatea… Cumva, cumva reuşesc a mă linişti şi încerc a adormi la loc. Dar fetiţa e hotărâtă să-mi arate cine-i şeful, mă loveşte, mă loveşte, mă loveşte. Burta se mişcă întocmai cum aş avea un şarpe hiperchinetic în mine. Mângâi burtica, vine şi Tisa cu forţe întărite, vorbesc cu cea mai caldă voce, golesc vezica să nu mai fie factori de stres, aprind lumina, manânc o saloană, aş face orice să se oprească… nici gând. Mă întind pe pat şi aflu tortura, nu mă lasă decât amărâte de secunde să pot respira normal, pac poc pac… Ce bucurie! Sunt total neputincioasă, tot ce pot să fac e să-mi păstrez calmul şi să încasez. Sute de lovituri! Aştept să o nasc, nu-mi place că e acolo şi eu am mâinile şi picioarele strânse în laţ, aş vrea să mă pot uita la ea şi să mă răzbun prinzând-o de nas. Dacă ar fi afară i-aş vedea mutra şi poate aş intui ce problemă are, aşa nu pot face nimic, mă uit la burta mişcătoare şi atât. Îmi vine să plâng de nervi, abia aştept să o nasc! Mor de frică în ceea ce priveşte naşterea dar asta-i altă discuţie. Ştiu că trebuie să mai aştept vreo trei luni sau poate două jumate, până atunci o să se dezvolte perfect dar am şi eu voie să visez… ce bine ar fi să fie afară. Şuturile continuă… pac, poc,pac…
Aprind televizorul, rămăsese pe OTV. Erau aceeaşi invitaţi ca în urmă cu 4 ore. Mizil nu mai era amuzant, părea obosit. Domnul Dan părea în delir şi făcea scenarii. Aflam că Băsescu este preşedintele ţării. Căcat! Atunci când m-am culcat era Geoană. Iese Hrebenciuc la declaraţii, un Hrebenciuc epuizat care nu se uită în ochii noştri când spune că la numărătoarea paralelă e Geoană pe primul loc. Fetiţa loveşte cu putere, nu se opreşte. O mângâi pe burtică şi mă întreb retoric ‘Oare tu simţi mama că ne-am dus dracului toţi? De asta m-ai trezit? Să aflu vestea?’. Am rămas consternată, cu ochii în tavan plini de lacrimi. Nu asta mi-aş fi dorit pentru mine şi copilul meu în următorii ani, nu vreau un preşedinte care loveşte copiii şi care nu are pic de diplomaţie. Nu mai doream un preşedinte care să-şi conducă maşina alcoolizat punând în pericol viaţa altora. Credeam că am scăpat de un preşedinte care nu are minim de cunoştinţe privind viaţa politică şi care timp de 5 ani nu şi-a arătat disponibilitatea în a învăţa. Mi-e scârbă de victoria asta!
Nu mă interesează să polemizez pe teme politice, nu-mi pasă ce cred alţii, nu-mi pasă că Geoană aparţine PSD-ului. Mi-a fost şi mi-este silă de Iliescu întocmai cum mi-e greaţă de Băsescu. Mă scârbeşte că 5 milioane de oameni au aşteptările înşelate plus cei care au greşit nemergând la vot. M-aş bucura ca ceilalţi 5 milioane 200 să trăiască bine dar sunt convinsă că mulţi dintre ei îşi dau seama cât de macabră a fost alegerea lor. Aş vrea să sper că o renumărare a voturilor va schimba situaţia… mai vreau să cred că nu e totul pierdut. Mai vreau să cred că pe copilul meu nu-l va pocni nimeni cu dosul palmei jurându-se apoi că n-a dat cu piciorul.
Mi-am sunat doctoriţa moartă de îngrijorare: ‘De ce mă loveşte atât de tare? N-a mai făcut niciodată aşa’. Mi-a spus că e normal, m-a liniştit puţin, a spus să-mi caut o poziţie în care să mă simt confortabil, a spus să am grijă să fiu mâncată. Nu pot să stau liniştită… e greu de acceptat că viitorul ţării mele stă în gura celui care răcnea cu puţin timp în urmă ‘ţigancă împuţită’. Nu pot mânca pentru că mi-e greaţă. La propriu şi la figurat. Aş opri televizorul pentru că nu mai pot suporta râsetele forţate ale celui care mă reprezintă dar nu pot. E istoria ţării scrisă în direct, o pot trăi sau pot alege să citesc o carte. Aş vrea să pot citi altceva decât burtierele de pe diverse canale cu noutăţi ce mă-ntristează.
Acest post reprezintă starea mea de fapt. Nu mă interesează să polemizez, nu mă interesează să mă contrez în opinii sau preferinţe politice. E opinia mea, e subiectivă, e crezul meu… pac, poc, pac…o să-mi întind totuşi picioarele şi o să mănânc nişte mandarine… pac, poc,pac…
Later edit: Se pare că fetiţa şi-a schimbat poziţia, acum s-a mutat cu capul în partea mea dreaptă. Probabil că asta este explicaţia raţională a vârtejului din burtă. Doar că a coincis cu noaptea în care ţara mea a ales greşit pentru viitorul meu şi al ei- părere personală.
Copyright imagine: Jay Simmons
Updated on iulie 9, 2010
Schimbări majore…
Views: 74
S-au schimbat multe… Cu vrerea sau mai degrabă fără vrerea mea; pentru că n-aş fi crezut vreodată că cineva, în speţă eu, poate suferi schimbări majore. De formă şi de conţinut. Esenţa (sper şi cred) că a rămas aceeaşi deşi sunt prea implicată emoţional acum în transformare ca să mă pot privi cu ochiul obiectivităţii; privesc cu detaşare tot ceea ce mă înconjoară şi-mi mângâi instinctual burta. Sunt mama cuiva de-acum, un suflet locuieşte în mine!
Imediat ce am aflat că sunt însărcinată am făcut un pact rapid cu mine- că nu mă voi schimba sau mai precis că nu voi lăsa nimic din ceea ce înseamnă sarcina să mă schimbe. 6 luni mai târziu mă uit la mine şi nu mă recunosc, fizic sunt imensă iar psihic par a mă confunda deseori cu altcineva. Spuneam cuiva deunăzi ‘m-am educat 27 de ani să mă accept dar mai ales să mă iubesc aşa cum sunt iar astăzi nu mai sunt nimic din ceea ce ştiam bară iubeam că sunt.’ Mi-e frică să recunosc că mi-e dor de mine… mi-e teamă că fetiţa mea va citi cele de mai sus într-o zi şi se va supăra pe mine dar cui să-i spun toate ce le simt? Să le scriu în jurnal, un jurnal deschis tuturor celor care vor să-l citească şi care nu au nicio obligaţie- nici măcar aceea de a fi sau nu de acord cu mine… pentru asta redeschid un nou capitol al vieţii mele cu voia şi permisiunea celor care le-a fost dor şi care au întrebat permanent ce mai face Rebe.
Credeam că va fi ciudat să scriu după atâta timp dar iată că nu. Spun sincer şi deschis că mi-a fost dor să aud păcănelile tastelor, să scriu paragrafe întregi pe care să le recitesc ca mai apoi să le şterg, să stau în poziţia preferată a lotusului cu laptopul sprijinit pe picioare, să rostesc pe un ton afurisit şi afectat: ‘Puselul, scrrrrriiiiuuuuu’. Poate doar burta incomodează oarecum dar nu-i nimic, fie voi face pauze mai multe fie pur şi simplu voi scrie mai scurt şi la obiect. Voi face mai multe pauze… pe cine păcălesc aici?!
După cum se vede s-au schimbat multe şi în ceea ce priveşte designul blogului, era firesc. Cu toţii dorim schimbări pozitive pentru a putea evolua. Mulţumirile merg spre Mihai doar el a fost şi va rămâne geniul din spatele întregii creaţii. E un design original, a se reţine! Se mai lucrează la el pentru că totul este perfectibil. Cât despre conţinut o să descoperim împreună despre ce e vorba, ştiu doar un singur lucru, că l-am gândit drept ‘Rebe cu bebe’ pentru că priorităţile s-au mai schimbat… Aş vrea să pot lăsa amintiri celei care va fi prima noastră fiică, amintiri ce nu vreau să poată fi vreodată şterse, arse sau pierdute. Şi pentru că memoria se estompează şi devine selectivă, sper că cele scrise aici nu. Plus că odată ce am pornit pe-un drum e cam greu să-l las baltă, mai ales când m-am simţit atât de bine pe aici; începeam undeva în 2007 timid şi deveneam stăpânul unui mic imperiu doi ani mai târziu. Am investit prea mult din mine să pot renunţa, în ciuda tuturor celor ce s-au petrecut, mai bune sau mai puţin bune. Chiar voi permite comentariile din nou, poate doar călite în procesul moderării- motivaţiile sunt un subiect prea complex pentru a-l dezvolta acum, să zicem într-un cuvânt că m-a rugat Mihai să o fac, a spus că de-aia-i blog să fie interactiv.
Acest post s-a vrut a fi un intro. Am să reiau de acolo de unde am abandonat sau cel puţin voi încerca. Pentru că, aşa cum am spus, memoria devine selectivă în timp. Aşadar… pe 6 iunie am aflat că sunt însărcinată… lucrurile aveau să se schimbe major…
Updated on iulie 9, 2010
Ocupată să trăiesc…
Views: 59
Mă gândesc zi de zi la blog, e propria mea creaţie în care am investit multe. Mi-a rămas în gânduri şi-n exprimare ‘o să scriu pe blog despre asta’. Dar niciodată nu am mai apucat… şi-mi pare rău. Devine similar cu a-mi trăda amintirile. Chiar şi aşa, El- Blogul e aici, aici e scrisul meu, aici e timpul meu, aici sunt trăirile mele. Poate şi lui i-a fost dor de mine întocmai cum mi-a fost mie, poate… Sper să pot reveni în adevăratul sens al cuvântului dar am mai spus-o de atâtea ori încât afirmaţia a devenit neverosimilă chiar şi pentru mine.
Simt nevoia justificării şi a retrospectivei. Nu mi-a cerut nimeni aşa ceva şi nici măcar nu o fac pentru alţii, e acelaşi egoism cu care, acum doi ani porneam ceva ce se anunţa a fi la fel de instabil precum mi-e firea. Sunt Vărsător dar mă tratez.
Lăsam povestea trăitului meu undeva pe la lăsatul de ţigări… chiar mi-am dorit dar nu suficient de mult. Povestea continuă cu ceea ce eu îmi amintesc; probabil multe le-am uitat pentru moment dar încerc un sincer răspuns dat unui prieten (de ce nu chiar şi imaginar) la întrebarea ‘cu ce te mai lauzi, ce-ai mai făcut?’. Dacă ai timp şi nervi să mă asculţi dau drumul la poveste, am rămas aceeaşi fire explozivă, comunicativă şi cuceritoare prin tot ceea ce trăiesc şi da, trăiesc din plin. Dacă ai adresat întrebarea doar din politeţe şi nu-ţi pasă cu adevărat ce mai fac, nu-i nimic, o să povestesc oricum, pentru mine şi pentru mine. Mi-e caracterul de tip isteroid într-atât de pe plac încât o fac oricum, publicul îl adun pe parcurs- dacă e să fie- dacă nu, să nu uităm că narcisismul, egoismul sau lauda de sine nu-mi sunt străine atribute.
Iarna, anotimpul iubit şi venerat, mi-a adus nenumărate suferinţe. La momentul ăla mi se părea un blestem, acum înţeleg mai bine de ce trebuia să se întâmple. Credeam că plătesc poliţe, poate aşa şi era, acum nu-mi mai pasă, mi se pare că am trecut printr-un program de detoxifiere- psihică, fizică, mentală, spirituală-. Încercam să înţeleg şi nu prea reuşeam… acum am făcut-o pe deplin că toate se petrec la timpul lor. Un stomac făcut praf- acolo s-au dus nervii şi stresul acumulat- pe care am avut răbdarea să-l tratez cu respect. Întotdeauna a dat semnale când exageram cu absolut orice, am un corp inteligent. Un helicobacter pe care nu-mi mai pasă dacă îl am- mi se pare că e doar o invenţie- toţi îl avem iar tratamentul cu antibiotice este oribil. Mă preocupă hrana pe care i-o trimit stomacului şi care am grijă să nu fie batjocoritoare pentru ritmul lui de lucru dar mai ales îi trimit gânduri frumoase, nu-l mai alerg prin nervi şi draci, nu, nu-l mai implic în conflicte şi lupte permanente cu orice, oricine, oricât. NU! Nu-i mai hrănesc pereţii cu medicamente, nu, îl mângâi cu palmele mele permanent reci şi-i mulţumesc că e al meu, am grijă de el. Un maxilar prea mult încercat de probleme şi nervi şi stres- doar pentru că mi se părea cool să scrâşnesc din dinţi şi să pulsez presiune pe măsele ca interlocutorul să vadă că sunt nervoasă. Nu, nu e cool deloc. Interlocutorului nu-i păsa, maxilarului da. Nu-mi amintesc să-mi fi zis cineva vreodată ‘se vedea că eşti nervoasă după cum presai măselele în gură’, în schimb îşi aminteşte stomatologul meu ‘plescăiai tot timpul gumă de mestecat înainte să intri la mine’– un alt factor cu caracter negativ în distrugerea cu bună ştiinţă a danturii. Guma de mestecat sucks! Distruge egal maxilar egal stomac. Daţi gogle dacă nu credeţi! Acum ştiu… am grijă de el, îmi port cu conştiinciozitate religioasă gutiera, fac exerciţii ori de câte ori pocneşte anunţându-mă că am exagerat în vreo privinţă. Oricum am dinţi puţin dotaţi, sunt bieţii plini de plombe şi permanent încercaţi. Dar să mai las conflicte şi nervi şi stres să domine cavitatea mea bucală, nu, îmi pare rău dar nu se poate. Apoi a fost inima care sărea din piept şi pe care am sacrificat-o pe altarul greutăţii. Am vrut să am dimensiuni de top model dar m-am făcut că plouă când a venit vorba de viaţă sănătoasă, am ales ‘capsula de slăbit’ în loc de a-mi pune căşti în urechi şi a savura o alergătură energizantă. Greşit! Am plătit cu vârf şi îndesat! O să povestesc tuturor despre magica întâlnire cu capsula de slăbit dar când o să fiu pregătită să-mi asum eşecul, pentru că am ales cu bună ştiinţă să distrug un corp (poate nu neapărat plin de sănătate dar cu siguranţă ticsit cu energie) pentru 6 kilograme amărâte pe care oricum le-am câştigat înapoi. Am ales cu bună ştiinţă să introduc în corp substanţe interzise în toată Europa, cunoscute drept droguri doar ca să simt pe propria piele o traumă care s-a finalizat fericit doar pentru că am avut în jur oameni competenţi şi răbdători. Aş vorbi în detaliu despre mizeria chinezăriei capsulei de slăbit dar mi-e ruşine că am fost într-atât de stupidă încât să ignor toate avertismentele. Fetelor, aruncaţi la wc restul capsulelor pe care vi le-aţi pregătit pline de tact pentru restul zilelor, sunt doar urme uşoare de amfetamină- nimic deosebit- poate veţi slăbi dar preţul plătit e mult prea mare, implică doar lezarea a două organe, poate dispensabile pentru voi- inima şi creierul. Daţi gogle pentru detalii, aşa cum şi preşedintele şi oamenii lui îndrumă. Apoi au fost şi altele mărunte care nu ar fi fost deloc îngrijorătoare dacă nu ar fi venit în contextul unor permamente nelinişti şi frustrări- un colesterol ce depăşeşte cu mult limitele normalului, un streptococ beta-hemolitic de tip G care nu trecea în urma tratamentului cu antibiotice, două măsele de minte cu câte patru rădăcini plus o perlă de smalţ, dureri oribile de spate şi coloană, dureri infernale în urechi… nu le mai ştiu, nici nu mai vreau să le ştiu.
Pe lângă toate durerile fizice au fost şi cele psihice, mult mai profunde şi mult mai greu de îndurat. Prieteni care dezamăgesc, oameni care lovesc fără scrupule, invidie şi mult prea multă răutate. Dar am descoperit familia! Nimic nu se întâmplă fără vreo raţiune şi cred cu tărie că lumea din jurul nostru este propria noastră oglindă. Deseori mă gândesc dacă eu am alimentat mare parte a conflictelor din jur, cred că aş fi putut deseori să le evit dar nu am făcut-o pentru că mi-am aşezat orgoliul mai presus de orice. Nu aş da timpul înapoi, niciun caz, a fost o lecţie pe care mă bucur că mi-am asumat-o. Prea rănită să mă mai pot apăra, m-am retras… şi uite aşa am descoperit că atunci când oferi bunătate primeşti bunătate. Chiar aşa îmi place să cred că la bunătate nimeni nu poate răspunde cu altceva decât cu bunătate. Şi chiar dacă ar fi altfel, încerc să zâmbesc şi să nu mă mai las angrenată în situaţii tensionate, nu merită efortul.
Cam tot prin perioada asta m-au lovit brusc şi dintr-o dată sentimente materne, nu ştiu, m-au copleşit. Subit mi-am dorit să lărgesc familia, să aparţin cuiva, să adaug numelui meu şi numele celui pe care-l iubesc şi alături de care am creat un mic imperiu, o oază de linişte şi pace, până acum. M-am panicat şi m-am urât pentru dorinţele mele ascunse, mi se părea că ‘acum’ trebuie să se-ntâmple ceva, altceva. Nu mi-a venit să cred că eu, taman eu, reduta independenţei şi duşmanul gospodinelor acre aş putea cerşi o familie, propria mea familie. Ştiu şi de ce, doar am căutat raţiunea… m-am săturat să caut în alte părţi ceea ce nu vedeam că era sub ochii mei, acasă. Dar am iniţiat atâtea etape ale relaţiei mele de la începuturi până acum încât am considerat că de data asta nu stă în puterea mea să presez lucrurile ca ele să se petreacă. În plus, ori de câte ori mi-am dorit ceva, Cineva acolo Sus m-a iubit şi a avut grijă să se întâmple. Pentru că subiectele- copil şi statut- nu erau uşor de abordat, întocmai ca-ntr-o poveste, Mihai a visat că eu aş fi însărcinată şi… de-aici hotărârea comună de a renunţa la pastilele anticoncepţionale. Nu eram foarte pregătiţi dar cu siguranţă ştiam că ne doream să fim părinţi, pe cât de nebunească sau inconştientă ar suna pentru noi expresia. Apoi era statutul! A durat ceva până când am reuşit să-mi explic că nu e nicio tragedie că acum îmi doresc să aparţin cuiva, m-am răzgândit! Pe când mi-am făcut curaj să abordez subiectul, Îngerul meu din nou a avut grijă ca răsfăţata de mine să fie câştigătoare… Mihai a zis cu pumnii încordaţi ‘Întotdeauna ai stricat surprizele!’. Am tăcut şi am zâmbit, de unde să ştiu că ne iubim atât de tare încât ne-am dorit aceleaşi lucruri în acelaşi timp? Care erau şansele?! Timpul le va aşeza pe toate la locul lor, nu ştim când şi cum dar o să aşteptăm cu zâmbetul pe buze şi speranţă să depăşim încă o provocare împreună.
Apoi a fost serbarea de sfârşit de an şi copiii mei care sunt excepţionali! Apoi am descoperit cine e frustratul care stă în spatele unui pseudonim. Apoi am aflat că pot lucra în echipă şi că o respect pe colega mea Luci cu toată puterea fiinţei mele; că Luci este un om atât de special de la care pot învăţa atât de multe încât nu voi putea să-i mulţumesc vreodată; o să îi zâmbesc cu căldură ori de câte ori ochii ni se vor întâlni iar ea va ştii că ţin la ea ca la o mamă. Apoi am descoperit alţi oameni plini de căldură, le-am dat un loc în viaţa mea, sunt oameni care au adus plus de voie bună şi ajutor exact atunci când aveam nevoie. Apoi am primit o propunere de colaborare, o asociere legată de un club de copii, nu ştiam ce să fac, ştiam de ce anume n-ar trebui să o fac căci intuiţia mea n-a dat greş vreodată, ştiam de ce anume ar trebui să accept dar nu părea că drumul va fi pavazat cu intenţii bune. Apoi am trăit dezamăgirea că orice relaţie este supusă provocării despărţirii şi că un prieten bun a dorit să se sacrifice pe sine pe altarul iubirii; mi-am văzut prietenul înşelat redefinindu-se şi renăscând; am înţeles că cei ce jură fidelitate sunt mincinoşi, se mint pe ei apoi pe restul. Apoi am acceptat să intru în afacerea cu clubul şi de aici a început o adevărată nebunie şi aventură. Apoi am primit multe semne că ar trebui să mă las de fumat. Apoi o viespe şi-a făcut patru cocoane la noi în dulap şi am acceptat-o ca pe un nou membru al familiei. Apoi mi-am dat seama că Mihai şi Tisa şi familiile noastre sunt nişte realităţi ce ating perfecţiunea, perfecţiunea mea. Apoi afacerea Clubul a suferit prima criză şi am mers pe o carte mult prea riscantă dar finalul a fost unul fericit- cel puţin pentru moment. Apoi am avut o criză de rinichi şi m-am speriat că iar o iau de la capăt cu bolitul dar nu mi-a mai fost frică, ştiam că am persoane dragi pe lângă mine. Apoi am primit semne magice şi cu mâna dreaptă tremurând am tras protecţia plasticului testului de sarcină, erau două linii, adică pozitiv. Apoi am zis că ‘n-are cum’, mai ales că una dintre linii- a doua deci cea mai importantă- era estompată dar apoi o prietenă mi-a zis ‘Înseamnă că eşti însărcinată doar puţin!’. Apoi am fost la doctor şi am primit acid folic… apoi l-am văzut pe Mihai lăcrimând şi sărutând burta… apoi am acceptat că sunt însărcinată cu-o minune pentru mine sau cu un vis frumos de vară pentru Mihai…
Posted on mai 21, 2009
Pasul 1- Afurisite ţigări
Views: 63
Am început programul ‘a trăi sănătos’, programul meu de ‘viaţă sănătoasă‘. Dacă pe prospectul medicamentelor este precizat faptul că efectul lor nu are caracter de generalitate, directiva se aplică şi programului meu personal. Sigur că ştiu ceea ce e bine pentru mine dar sigur că am solicitat sfaturi de la specialişti pentru că sunt noţiuni care mă depăşesc, de aceea nu pot spune cu certitudine că ‘aşa e bine’. În mod cert, medicina a evoluat, şi din punctul meu de vedere ea nu mai este demult o ştiinţă exactă, atâta timp cât există alternative la cea tradiţională. Dacă tăietorii sub limbă şi ghicitorii în cafea au devenit terapeuţi, atunci şi eu mă pot considera doctorul meu personal. ‘Aşa e bine pentru mine’– asta-i afirmaţia corectă. Eu, cu bună-ştiinţă, am reuşit să pun pe butuci un corp şi un suflet, atunci rămâne ca tot eu să îmi repoziţionez armata de neuroni şi să devin propriul meu vindecător.
Totul a plecat de la minunata carte… am mai amintit deja… Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom… În urma lecturării cărţii ‘am furat’ o metodă teribilă de ‘vindecare’. Scrisul în carneţel! Pare veche şi la-ndemână dar uite că abia acum a ieşit la lumină şi pentru mine. S-o luăm cu începutul. Eu funcţionez perfect pe bază raţională. Nimic din ceea ce fac, nimic din ceea ce zic nu e la întâmplare. Am mai spus-o şi-o repet. Nu ştiu dacă asta vine din construcţia mea sau dacă m-am autoeducat, nici nu mai contează. Important este că asta sunt şi mi-e drag de mine exact aşa. Aşadar, citind în carte despre metoda scrisului pe foaie utilizat în terapia vindecării ca urmare a suferinţei pricinuite de o persoană, m-a lovit! Şi eu fumez şi ţigările sunt iubitele mele urâte. Încerc să mă scap de ele dar totuşi nu doresc să o fac, chiar îmi face plăcere să-mi aprind plină de importanţă o ţigară şi chiar am rămas trăsnită şi înfiorată când am aflat că 90% din cazurile de cancer pulmonar sunt descoperite în fază terminală. Era un reportaj tv şi replica doctorului era ‘mai aveţi 3 luni de trăit’. Atât! Scurt şi înfricoşător. Mi-a venit să plâng şi am urât fiecare ţigară pe care am aprins-o de-atunci încoace. Cu fiecare ţigară aprinsă mă rupe ceva interior, cu fiecare ţigară aprinsă am senzaţia că mă bucur mai tare de viaţă. E lupta dintre bine şi rău, e atât de greu să aleg… iar voinţa nu a fost niciodată punctul meu forte.
A mă lăsa de fumat nu reprezintă o noutate. Am mai încercat şi în urmă cu ceva timp însă nu am dus la capăt planul. Nu-i vina mea, sunt Vărsător, sunt predispusă la abandon de planuri, involuntar de voinţa mea. Am încercat cu plasturi, funcţionează desigur dar asta pentru cei care îşi doresc să renunţe la ţigări. Pentru că nu este indicat să fumezi în timp ce ai plasture ori eu am făcut-o spre disperarea doctoriţei. Am cumpărat ţigări speciale de lăsat de fumat- mai bine îmi dau foc la limbă decât să mai aprind una din aia. Dar cum nu sunt dezaxată, sigur că n-am s-o fac, de ce mi-aş da foc la limbă?! Am încercat picăturile anti-fumat şi am văzut că sunt chiar eficiente, chiar bune la gust. Cu o precizare, Pavlov e un nemernic! Dacă ştiu că acum îmi voi pune picături nu-mi va mai veni să fumez, deci amân să-mi pun, normal. Deci amân şi nu-mi mai pun deloc, aşa pot fuma liniştită. De asta şi Pavlov e geniu! Stau picăturile pe un raft şi se uită la mine, eu mai rar la ele dar le şterg de pref! Şi-atunci, revenind la carte, m-a lovit! Tot ceea ce fac, fac raţional deci fumez raţional! De ce fumez, primul mister de elucidat. Pentru că îmi place, pentru că m-am obişnuit, pentru că îmi dă un aer de aroganţă, pentru că par matură şi înţeleaptă, pentru că sunt superioară, pentru că… sigur că nu m-am convins nici măcar pe mine dar eu întotdeauna pun titlul compunerii la sfârşitul redactării ei deci… amânăm răspunsul. Nu ştiu de ce fumez şi totuşi o fac. Plecăm de la premisa asta. Atunci… next step… De ce fumez fiecare ţigară? Ăsta da pas înainte. Pentru că… şi uite aşa s-a născut carneţelul de lăsat de fumat. Am notat pe zile câte ţigări am fumat şi de ce. A fost şocant să descopăr că pentru unele nu aveam nicio argumentaţie solidă şi mă supăram atât de tare încât nu-mi aprindeam ţigară atunci când nu îmi venea în cap decât ‘că aşa vreau eu’. Am acceptat motive care altora le-ar părea lipsite de substanţă sau logică dar care pentru mine însemnau nespus. Şi pentru mine erau raţionale. Uite aşa am reuşit marea performanţă de a fuma între 10 şi 14 ţigări pe zi de la un pachet, un pachet jumătate deseori. Asta fără niciun efort supraomenesc, fără niciun stres sau vreo frustare. Fumat exact atât cât corpul probabil că-mi cerea. Iar când fumam 14 ţigări, plină de nervi şi dezamăgire notam cu majuscule ABUZ! Iar când vreo 3 zile la rând am abuzat am întrerupt scrisul în carneţel. Pentru că nu mai aveam raţional şi pentru că reuşisem să realizez că fumam aiurea. Dar n-am abandonat. Am continuat cu scrisul dar mental. Ori de câte ori îmi venea să aprind o ţigară căutam motivul în gând şi când nu-l găseam, nu aprindeam. Dar astea au fost la nivel inconştient, abia zilele trecute m-am prins de şmecheria pe care o face creieraşul meu. În concluzie, fumam tot maxim 15 ţigări pe zi… deci concluzie la concluzie… totul e obişnuinţă!
Mi-am făcut curaj să merg mai departe în a face pe propriul terapeut şi mi-am redeschis carneţelul. Am recitit motivele pentru care fumam câte o ţigară şi am statisticizat rezultatele. Reuşisem să scap de obişnuinţe sau tabieturi cum s-ar numi ele în fond, în mare parte. Aveam doar câteva care deveneau repetitive: ‘că m-am trezit şi fumez la cafea’, ‘că am ajuns acasă’. Dar mă scăpasm de celelalte 1000 pe care le aveam. În schimb am observat două categorii de care nici habar n-aveam. ‘Am luat o pauză’ şi ‘mă plictiseam, mă relaxam’. Mi-am dat seama că toate pauzele mele în lucru se asociază cu a fuma o ţigară. Am încercat să le desfiinţez însă nu merge pentru că lucram continuu şi din dorinţa de a nu mai trage o ţigară, nu mai luam pauză. Am studiat comportamentul nefumătorilor şi am văzut că ei fac pauze dese, poate mai dese decât un fumător, însă pauzele lor sunt ocupate cu tabieturi care-i relaxează pe ei şi de aceea trec neobservate. Încerc să mă dezobişnuiesc de fumatul în pauze, abia aştept să pot avea câteva clipe de respiro pentru a îmi găsi chestii care mă relaxează. Mă pot juca cu pisica, pot da un telefon la cineva drag, pot citi, pot scrie, pot râde, pot căuta câte un nefumător pentru a sta la taclale pur şi simplu. Sunt în curs de vindecare… promit să aduc noutăţi. Apoi treaba cu plictisul rămâne în picioare, n-am ajuns încă la a o trata sau a o înţelege, măcar. Dar toate la timpul lor.
Sunt mândră de mine că pot fuma raţional, oricât de imbecilă ar părea pentru unii afirmaţia. Sunt mândră că încerc să mă las deşi la modul sincer chiar nu-mi doresc cu adevărat. Sunt supărată pe mine că m-am apucat de sportul ăsta dar, nu mă aştept să mă ajute nimeni sau măcar să mă susţină. Sigur că ar fi fost cel mai bine să n-o fi făcut vreodată dar până la urmă toţi au încercat o ţigară la un moment dat şi de-acolo a început istoria. Unora le-a plăcut, altora nu. O opţiune imbecilă pentru care plătesc fumătorii cu vârf şi îndesat. Dar am luat-o raţional şi n-am în curtea cui să arunc deşeurile mele. Nici nu vreau de fapt, n-ar mai fi raţional; pot să îndrept, asta şi încerc, dar e al dracului de greu.
Aşadar… tineri din toată lumea asta, NU VĂ APUCAŢI DE FUMAT! Dacă vreţi argumente de ordin medical, întrebaţi medicul sau căutaţi pe site-uri de specialitate. Sunt celebre deja poveştile cu cancerul, cu tbc-ul, ulcerul, stopuri cardiace, colesterol and co. Dacă vreţi argumente de ordin estetic e clar, uitaţi-vă la noi, suntem cu riduri mai multe pe mufarină, avem dinţii mai galbeni, degetele îngălbenite rău, parfumul de firm a cărui aromă n-o s-o recunoaşteţi niciodată iar săruturile cu noi nu sunt reală plăcere. Argumentul financiar… oare câte lucruri ne-am fi cumpărat nouă şi celor dragi de banii ăia, dar asta o ştim cu toţii. Dacă vreţi argumente de ordin moral… sunt mii, dar eu am o poveste aproape incredibilă de la grădiniţă, cea mai recentă, pentru că zilnic e cam la fel- zilele trecute Amelia, o fetiţă de 5 ani, îmi smulge- la propriu- pachetul din mână, se uită la poză, mi-l bagă în ochi ‘Uită-te cum arată gâtul lu’ asta’, aruncă pachetul pe masă, îşi pune mâinile ca de rugăciune, se uită cu lacrimi în ochi la mine ‘Te rog din sufletul meu nu mai fuma! Nu vreau niciodată să-ţi faci o rană aşa de urâtă la gât, te rog, de câte ori să mai spun Rebe nu mai fuma?’ Nu mi-am mai aprins ţigara pe care o aveam (raţional) pregătită. Evident ce am simţit în clipele acelea, nu am măcar puterea de a scrie. Poate că nu suntem conştienţi de cât de mult rău de facem nouă, poate că nu ne pasă până la urmă de noi dar întrebarea este cu ce ne-au greşit cei pe care ne străduim să-i ţinem lângă noi cu pretextul că îi iubim şi că sunt ai noştri?! Câtă suferinţă le vom putea pricinui atunci când noi (raţional) am aprins o ţigară?! Pentru că nu avem garanţia că noi, fumătorii, nu vom auzi într-o zi ‘mai ai trei luni de trăit’. Şi-atunci ce explicaţie le vom da?! Că ‘aşa am vrut eu?!’ Argumentul raţional… ştiu şi eu că nu sunt mai inteligentă atunci când aprind o ţigară, nici mai arogantă, nici mai înţeleaptă… doar mai slabă şi cu mult mai mincinoasă!
Felicitări tuturor celor care au reuşit să se lase cu adevărat de fumat indiferent de metoda abordată! Felicitări şi fiţi mândrii de voi, sunteţi cu adevărat superiori altora care n-au făcut-o sau care nu s-au lăsat dominaţi de nicotină ori de gest! Pentru că voi ştiţi cu adevărat că viaţa primează şi poate pentru că nimeni, poate nici chiar voi înşivă, nu v-aţi felicitat vreodată! Nasul sus şi pieptul înainte, câştigătorilor!
©copyright imagine: ilker
Updated on mai 17, 2009
Dar eu am revenit!
Views: 40
Poate că nici eu nu mai credeam în mine dar nu ştiu de unde am găsit puterea. Am găsit-o şi nu i-am mai dat drumul. Sunt un soi de pasăre Phoenix… Ce-i aşa de râs dacă se potriveşte paralela în context?! Nu mai are rost să povestesc despre neagra perioadă prin care am trecut, am mai făcut referiri de-a lungul vremii pe aici. Boală după boală după boală… aiurea rău. Nu trecea una că venea alta. Şi am clacat… am spus gata şi m-am lăsat învinsă; m-am aşezat în con de umbră sperând cu toată puterea sufletului meu că-mi va fi bine într-o zi. Aşa ca acum… sau măcar pe aproape. Dar n-am putut să revin în ciuda faptului că mi-am dorit cu adevărat. Am fost o umbră pe picioare, am ucis un psihic ce părea de fier, un fel de-a fi ce altădată stârnea admiraţie.
Cum am renăscut… asta poate că merită amintit. Între altele, am citit o carte, nu orice carte, ci cartea! Plânsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom! Nu am cuvinte să pot mulţumi îndeajuns celor care au contribuit ca ochii mei să se deschidă. Deşi mai degrabă, întocmai ca la decernarea unui premiu valoros aş mulţumi Celui de Sus care nu a uitat de mine; că eu eram demult rămasă în prăpastie şi putrezită dar mi-a trimis un semn. Am ştiut să mă agăţ de el, să nu-i dau drumul şi să învăţ din nişte rânduri mai mult decât ar fi putut vreodată crede cineva că ai putea învăţa dintr-o carte. Celor care uită de plăcerea de a citi, pentru că sunt prea ocupaţi să facă nimic altceva, le-aş spune cu mândrie: Am redevenit Eu şi nu doar Eu ci un Eu mai puternic şi mai înţelept datorită unei cărţi! Asta pentru că mulţi n-aţi crede că se poate… Dar au mai fost şi oamenii… cei care încă sunt lângă mine şi datorită cărora am puterea de a fi, din nou.
Revenind la carte, tot citind şi citind şi aşezând piesele puzzle-ul întortocheatei mele minţi cap la cap şi iar citind şi făcând terapie cu mine însămi mi-am dat seama cât de mult mă iubesc aşa cum sunt! Am realizat în ce punct m-am pierdut, am privit retrospectiv şi mi-am asumat greşelile, am înţeles de ce corpul meu a fost atât de bolnav, am lămurit cu mine tot ceea ce mi-a fost frică a recunoaşte în faţa celorlalţi. Pentru că asta mi-a fost una dintre vine, că am trăit simţindu-mă datoare a demonstra ceva… orice cuiva… oricui. Dar cum toate relele au rămas scrise undeva pe o foaie, cazul ‘Furibunda rebecca’ a fost clasat. Rezolvat!
Acum mi-am învăţat lecţiile: toţi suntem muritori! Uau, ce noutate am aflat şi eu! Staţi că mai ştiu una: toţi suntem răspunzători de ceea ce am primit! Între altele de cum anume alegem să trăim! Ceea ce n-am aflat este când anume m-oi face o simplă amintire a ceea ce ‘a fost şi ea’ dar până atunci voi face tot ceea ce-mi stă în puteri pentru a fi eu. Sigur că nu mai sunt ceea ce am fost înainte, nici nu am cum, doar am evoluat dar substanţa mea tot aceeaşi e. Pentru mine şi pentru cei care îmi sunt în jur. Mâncarea reprezintă parte din mine şi nu a mă îmbuiba e secretul, ci a savura orice în limitele personale. Am văzut ce-nseamnă a nu avea voie, aşa că gustul a prins o nouă veselă culoare pentru mine. Aşa mi-a venit metafora asta… că adică mănânc mai sănătos, asta am vrut să spun. Serviciul e doar un servici care ocupă nişte ore pe zi, în zilele lucrătoare, evident. Nimic şi nimeni nu mă va mai constrânge (la nivel metafizic, evident) să car plasa grea a problemelor ‘de acolo’ în casa mea. Şi asta pentru că eu niciodată (cu excepţia zilelor în care am fost bolnavă) nu mi-am dus greutăţile personale în instituţia în care lucrez, problemele mele au rămas la uşă. Bine, doar următoarea oră o voi sacrifica pentru că trebuie să gat sceneta de sfârşit de an pentru copii, dar e altceva. Plus că mă trage pe roată colega mea dacă nu o fac. Serviciul meu este unul dintre secretele mele de a fi, între copii e prea multă magie şi energie şi pozitivism să dau cu piciorul pentru a mă amărî făcând nişte bani. N-am vrut să fiu corporatistă la 21 de ani n-o s-o fac niciacum. Banii îi pot face şi aşa, trebuie doar să aleg să îi fac nu să fac din ei un scop în sine. Ori de câte ori spun oamenilor din jur ce lucrez simt deja admiraţie, când mă pornesc (şi da, ştiu că vorbesc mult) a povesti cum e în fiecare zi între copii deja mă simt invidiată iar când mai stau şi vara (bonus) vreo 3 luni pe-acasă deja începeţi să mă urâţi, nu-i aşa?! Ce sunt eu de vină că-i aşa de scurtă vacanţa de vară?! Colegii de servici sunt doar colegi, foarte rar prieteni. Respectul ar trebui să fie un atribut obligatoriu la angajare pentru că multe nulităţi ajung să cucerească teritorii mult prea mari doar pentru că sunt seci pe interior, nu au scrupule şi nu s-au străduit niciodată să fie oameni. Dar nimeni n-o să-i schimbe şi pot să le plâng de milă pentru că sunt prea ocupaţi să pună mâna la urechea celui care are timp să le asculte bârfele ipocrite. Lor le voi zâmbi şi atât! Că dacă aş putea să vomit atunci când le-aş vedea mutrele pocite s-ar prinde şi ei că despre ei e vorba. Dar ce-mi pasă mie, mă bucur că nu sunt ca ei şi că am reuşit a supravieţui urâţeniei lor. Familia e cea mai importantă şi punct! Nimic nu e prea greu alături şi împreună cu ei. Voi muta munţii şi-i voi reaşeza la loc doar pentru că aşa am vrut noi să ne testăm limitele. Sfinte dar ce metafore mai bag şi eu, la impresie, nu vă lăsaţi păcăliţi. Stresul şi nervii n-au să aducă niciodată nimic bun, asta-i altă constatare. Scurtează viaţa şi estompează bucuriile de zi cu zi. Eu vreau să trăiesc şi mult şi bun! Oamenii sunt mari dezamăgiri dar fără ei n-am învăţa a fi noi mai buni, băi dar cum îmi vin, una după alta. Fiecare piedică pusă m-a făcut să cad dar m-am uitat înapoi şi am studiat tiparul, voi învăţa pentru data viitoare. Super bine spus- nu mă întrebaţi de unde, aşa îmi vin. Nu m-am lăsat angrenată în nemernicie deşi m-am scăldat în ea o vreme, bine că am fugit la timp şi am avut puterea de a mă ridica deasupra ei. Deja cad în genialitate şi ar fi timpul să mă opresc. Cred eu asta şi n-am nevoie de confirmarea nimănui pentru a mă convinge că ceea ce cred eu pentru mine este ceea ce este cu adevărat corect. Pfff… mai am câteva dar le las pentru cartea ce-o voi scoate.
Acum o săptămână cineva îmi spunea: ‘Eşti cea mai veselă persoană pe care o cunosc!’. Acum vreo şase zile altcineva avea o curiozitate morbidă: ‘Tu te distrezi singură tot timpul?’. Acum vreo cinci zile o fetiţă mi-a recunoscut, fără eufemisme: ‘Eşti atât de frumoasă!’. Acum patru zile mama mea m-a sunat: ‘Am vrut doar să văd ce faci!‘. Acum vreo trei zile, Mihai povestea ceva despre potenţialul viitorul nostru copil care va veni într-o zi pentru că ni-l dorim îmi mărturisea ‘te doresc’. Acum vreo două zile cineva îmi reproşa: ‘Vezi, asta-i problema ta, că încă mai crezi în oameni!’. Aseară pisica s-a lipit de mine, mi-a făcut ochişorii de iubire fără a cere mâncare în schimb şi cred că chiar a zis şi ‘maaauuuu’ dar nu sunt sigură şi nu vreau să pun de la mine. Acum zâmbesc când mi le amintesc pe toate şi mă gândesc ‘Oare mâine cine ce mi-o mai zice?!’. Abia aştept…
Comentarii recente