Rebe

Respect pentru toate mamele de peste tot!

Views: 87

Respect şi supremă consideraţie! Nu, nu este noua melodie BUG Mafia şi nicio ironie, este starea mea de spirit. Respect tuturor mamelor de oriunde s-ar afla ele şi indiferent câţi copii s-ar afla prin preajma lor. Poate unul, poate mulţi. Poate unul încă nenăscut sau poate unul pierdut. Sunt mame deopotrivă, toate. Celor care au primit măcar o dată vestea că sunt însărcinate şi care au bănuit că viaţa lor se va schimba complet le ofer sincera mea închinăciune. Pentru că nu e uşor să fi mamă şi pentru că nu sunt manuale care să te înveţe cum se ia decizia bună sau care este drumul de urmat. Pentru că, nu ştiu de ce, femeile au primit cea mai grozavă binecuvântare şi sunt sortite blestemului în acelaşi timp. Un oximoron- cuvântul mamă! Pentru că lacrimile lor sunt ascund sânge şi suferinţă atunci când energia lor s-a epuizat. Tuturor mamelor le scriu…

Astăzi am clacat. Am ajuns la capătul puterilor şi nu am mai găsit forţa de a mai face orice, ceva. Am putut doar să arunc nişte haine pe mine şi să plec. Am aruncat plină de ură ‘să-i dai să sugă lapte praf, să-i pui picăturile, să-i dai calciu cu ceai că ieri nu l-a luat, să sterilizezi aparatul şi să-i faci aerosoli.’ A spus umil ‘bine’. Iar eu am ieşit pe uşă aruncând furiosul ‘o să mă întorc atunci când o să mă simt apreciată’. N-am luat telefonul cu mine… am refuzat să fiu găsită. Am luat în grabă 20 de lei şi pachetul de ţigări. N-am ştiut unde să mă duc şi nici măcar nu mi-a păsat. Am refuzat să mă simt vinovată şi îmi repet chiar şi acum, până la epuizare, că nici nu o s-o fac. Am clacat! Îmi explodează capul şi mi se sfâşâie sufletul în interior. Aş vrea să plâng dar deocamdată nu am lacrimi. Am nervi, frustrare, oboseală şi nenorocita aia de vinovăţie. Aş sparge ceva iar dacă aş fi de sticlă m-aş sparge pe mine. M-aş face milioane de bucăţi, într-atât de mult mi-aş dori să mă împart. Sunt doar un om şi totuşi mamă. Iar bag de seamă că cele două cuvinte, deseori, nu sunt sinonime. Ieri mergeam pe stradă aplecată cu totul peste căruţ şi mă maimuţăream de parcă nu eram decât eu şi ea. Mă opream când trecea cineva pe lângă noi de teamă să nu o ia la sănătoasa. Nebună oricum mă credeau toţi dar nici măcar nu mi-a păsat. Conta doar că fetiţa mea îmi zâmbea. Ayanna nu merge cu căruciorul, nu-i place. N-am obişnuit-o aşa. Am purtat-o doar la pieptul meu şi uite că nu-i mai place să stea în căruţ; vrea să vadă lumea pe care eu i-am arătat-o atunci când mă simţeam în putere. Niciodată nu mi-a păsat că am operaţia de cezariană şi că doare. Am ridicat-o la pieptul meu şi am plecat prin oraş să rezolvăm diverse. Faptul că eşti mamă şi că ai un bebeluş nu te scuteşte de probleme, ba dimpotrivă. Sunt mai multe parcă ‘de rezolvat’. Ba un drum la Poliţie, ba o adeverinţă de completat, ba un vaccin de făcut. Toate sunt drumuri şi trebuiesc făcute. Iar ieri m-am simţit puternică. Alaltăieri nu.

Alaltăieri am avut cea mai cumplită durere de cap de vreo un an încoace. Nu am suferit niciodată de migrene şi am considerat că ele aparţin femeilor slabe; duminică mi-a explodat capul. Am luat un algocalmin în ciuda faptului că pe prospect scria că nu, dacă alăptezi. Nu am făcut niciodată de când sunt cu Ayanna la purtător chestii inconştiente. Dar a trebuit să iau o fiolă. Am crezut că o să clachez dar când medicamentul şi-a făcut efectul am crezut că sunt iar puternică. Şi luni am fost… şi am să povestesc puţin nu ca să mă laud ci pentru că totul va avea sens până la sfârşit: trezirea la 8, dat să sugă, îmbrăcat Ay în hăinuţe frumoase, uitat la mine în oglindă- confirmat că sunt extrem de grasă (nu e chiar uşor de acceptat ce face sarcina din corpul unei femei), mers la grădiniţă- completat adeverinţă, adormit Ay pe fotoliul din biroul directoarei, incident neplăcut în drum spre Centru Bugetar, obţinut ştampila 2 pe adeverinţă, dorit plătit RDS nu reuşit… s-a desfiinţat agenţia, vorbit cu cosmeticiana pentru o posibilă pedichiură în cine ştie ce viitor îndepărtat, luat facturi de la mami de la servici, control Ay la doctoriţă- secreţiile încep să se rupă, recomandat aerosoli, sunat la o prietenă să ne împrumute aparatul, luat 2 cornuri- pentru că nu mâncasem nimic încă, discuţii cu o mămică pe stradă- mă abordase pentru că eram cu slingul şi dorea şi ea să-şi cumpere. Ora 13 şi Ay încă doarme la pieptul meu. Urcat, schimbat scutecul, pus picături, dat să mănânce, mâncat şi eu primul corn. Mult prea obosită pentru a mai face ceva dar analizat o listă mult prea lungă ‘de rezolvat’. Luat decizia… un nou drum împreună cu Ay- coborât căruciorul cu o mână peste scări, cu o mână ţinut copila, poşeta, port-bebele şi păturica; ieşit pe poartă… pornit ploaia… tras husa de ploaie peste căruţ, lăsat copila în faţa casei, urcat 2 etaje în superviteză, luat umbrela; fericită- pornit la drum. Ajuns la colţ- oprit ploaie, strâns husa, închis umbrela. Ay nu doarme în căruţ, ţipă şi plânge. Oprit în mijlocul străzii, pus mâna pe făţuca ei- doar aşa adoarme- stat 5 min şi şâşâit, adormit. Ajuns la Primărie, luat fata cu o mână, completat acte cu cealaltă mână, strâns laude despre cât de frumoasă e. Stat de vorbă 5-10 minute cu o prietenă în stradă. Ayanna admiră peisajul de la mine din braţe. Pornit spre casă; Ay nu doarme, nu vrea să stea în căruţ. Oprit în parc şi stat cu ea pe bancă, simţit că plenesc picioarele şi spatele. Pus din nou în căruţ- prăpăd! Inventat smecherie de stat Ay cu capul ridicat să mă poată vedea, măcar pe mine- succes! Ay râde! Întors spre casă, oprit la Braserie luat o cafea la pachet, alte laude despre fetiţa mea, ajuns acasă în curte, lăsat singură fata, urcat 2 etaje dus parte din bagaje sus. Venit vecină luat Ay în braţe, urcat 2 etaje dus alte bagaje sus, Ay urlă că-i e foame, schimbat scutece, pus picături, dat să mănânce, joacă cu omiduţa, plimbat prin casă să nu mai plîngă, mâncat în viteză cornul 2, pregătit bagaj pentru ora ei de înot de la ora 19; venit Mihai acasă, pornit la drum… oprit la prietenă- luat aparatul de aerosoli, pornit furtună; plecat prin ploaie… trafic bocat, inundaţii imposibil de trecut! Simţit că mor de nervi… Şi-acum sentimentele şi gândurile… în timpul orei de înot, în care s-ar fi dus Mihai cu ea, aveam şi eu 30 de minute de relaxare la cafenea. 30!!! Aşa stabilisem cu Mihai. Am trăit toată ziua cu speranţa că seara de la 7 şi 5 cel târziu, mă voi putea bucura de puţină relaxare. 30 de minute, atât trebuia!!! Atât aveam nevoie să-mi încarc bateriile, 30 de minute nenorocite! Apoi puteam intra şi eu la bazin să-i văd- aşa prevede regulamentul- şi puteam să-i filmez fetiţei mele prima ei oră de înot alături de tatăl ei. Doar 30 de minute aş fi vrut pentru mine! Nenorocita de furtună mi-a stricat toate planurile. Doream să fac o magie, doream să zburăm până la piscină, aş fi dat orice să ajungem la timp, nu să stîm parcaţi în maşină aşteptând; verdictul e final ‘nu putem trece de apăraia asta, tre să ne întoarcem’. Simţeam că mor! Aş fi cerşit cele 30 de minute, cui?! Captivă în maşină cu benzina pe gătate că nu reuşise să facă aprovizionarea, cu o copilă ce plângea în încercarea de a-mi spune că e obosită. Doar 30 de minute!!! Atât am vrut… şi am tras toată ziua de mine să rezolv atâtea pentru că doream să mi le merit. Niciodată nu am cerut nimic de pomană de la nimeni. Acum am vrut doar 30 de minute nenorocite… mi se părea că le merit, le-am muncit, am rezolvat atâtea de dimineaţă, nu le cer pe degeaba. 30 de nenorocite!!! M-aş fi mulţumit şi cu 25 dar să fie ale mele, la dracu! Am devenit uşor umilă dar pentru că după înot era ‘de rezolvat’ aerul condiţionat la Auchan am devenit aproape isterică încercând să-l conving pe Mihai să ajungem la Mall. Mi se explica frumos că nu se poate şi eu insistam. Nu mai puteam să-mi controlez ieşirea, trebuia să ajungem la Mall cu orice preţ. Nu ştiu de ce, auzeam, vedeam că era aproape imposibil de ajuns, maşini blocate, semafoare oprite, claxoane, nervi, înjurături, şmecheri cărora totul li se cuvine, apă apă apă… şi cele 30 de minute ale mele pierdute… După jumătate de oră în care am înaintat 50 de metri m-am lăsat pradă resemnării… ‘să mergem acasă’. Nu mi-am meritat cele 30 de minute, e clar! Deci ziua se încheia: ajuns acasă, dat să sugă Ayanna, citit câteva rânduri din Pivniţele Vaticanului ca un semn de protrest faţă de cele ce mi s-ar fi cuvenit. Adică simţit vinovată că citesc în loc să fac treburi gospodăreşti; Mihai strîns lucrurile aruncate prin casă, făcut pui pe sticlă, făcut pireu, spălat vasele… probabil a mai făcut multe altelele pe care eu nu le-am mai văzut şi de care nici măcar nu mi-a mai păsat. Am vrut doar o jumătate de oră pentru mine în care să nu mă simt vinovată că nu am pus tură la spălat sau nu am tăiat tifon pentru curaţat păsărica lui Ay. Erau 30 de minute în care şi ei s-ar fi relaxat şi eu. Fără vinovăţii de nicio parte…. Dar n-a fost să fie aşa că am clacat, azi…

E ora 22.34 şi sunt într-un club de net… scriu continuu de vreo oră, habar n-am. Şi poate că mai durează o oră să termin. Mi-am luat mai mult de 30 de minute liber pentru că undeva pe la ora 7 seara am ieşit pe uşă plină de durere şi de ajuns. Sătulă că nu am putut să mai stau cu mine de 4 luni încoace. Dorindu-mi să pot să fac ceva doar pentru mine… nu mai pot fi puternică, mă las bătută. Cu o zi înainte să nasc stăteam pe un taburet în baie şi frecam dulăpiorul cu soluţii… doream să fie totul perfect pentru atunci când Ay va veni acasă. Şi din ziua în care s-a născut m-am dedicat doar ei. Nu mai sunt femeie, nu mai sunt nimic din ceea ce am fost. Nici nu regret măcar, iubesc să fiu ceea ce sunt acum- mamă– şi ştiu că Mihai mă iubeşte şi mă va aştepta să fiu femeia de lângă el aşa cum am fost dar oare când pot să mă reîntâlnesc cu mine?! Doar aşa?! Fugind… şi nepăsându-mi ce las în urmă?!

De asta am vrut să intru şi să scriu… pentru că blogul ăsta reprezintă parte din ceea ce sunt eu ca persoană; pentru că nu am mai putut să scriu în el cât timp am fost însărcinată pentru că nu am mai putut. Apoi am putut şi nu am mai avut timp… deşi am visat în fiecare noapte posturi. Astăzi îmi propusesem să scriu despre cum o mamă face lucruri doar în jumătaţi de minut şi că maxim de timp- pe la 6 minute aşa- ce-l poate consuma este ‘spălatul pe păr’. Restul… spălat pe dinţi, machiat, îmbrăcat, tăiat unghii… sunt pe fast-forward făcute. Şi uite că nu am mai scris despre asta ci despre altceva… Oare câte dintre voi mamelor şi-au permis luxul de a fugi de-acasă ca mine?! Puţine probabil… dar sigur toate dintre voi simţiţi ce simt şi eu… vreţi uneori, foarte rar, doar 30 de nenorocite de minute, pentru voi. Sigur că multe dintre voi aţi apucat un minut jumătate să vă închideţi în baie şi să plângeţi în palme. Unele poate că aţi înjurat în gând, altele poate că aţi cerut îndurare. Toate am cerut răbdare să nu ne pierdem minţile. Apoi au trecut cele 90 de secunde, v-aţi şters cu podul palmei în fugă, v-aţi aruncat nişte apă în ochi, aţi pus zâmbetul de mamă pe faţă şi pe un ton uşor sfârşit, cu colţul gurii uşor coborât spre stânga, aţi murmurat ‘n-am nimic, plâng doar de fericire!’

Tuturor celor care aţi fost binecuvântate să purtaţi numele mamă ‘fiţi mame, deci fiţi puternice!’. Iubiţi-vă şi pe voi 30 de minute măcar din când în când pentru că doar aşa puteţi să plângeţi cu adevărat de fericire. Şi tuturor celor care au avut răbdarea de a citi postul meu până la capăt… mă voi întoarce acasă, staţi fără grijă… nu chiar acum… mai stau 30 de minute şi apoi încă 30 şi apoi…

Şi soţului meu… nu din cauza ta am plecat, chiar dacă aşa am lăsat să se înţeleagă. Ştiu că sută la sută al tău e chiar atât şi peste… şi-ţi mulţumesc şi te iubesc!

Şi copilei mele care poate va citi asta într-o zi… nu te-am abandonat, te-am lăsat cu tatule care ştiu că va avea grijă de tine. Ştiu că laptele praf e naşpa dar aveam nevoie disperată de nişte 30 de minute pentru mine, apoi pentru noi… Te iubeşte mama ta de 30 de minute mai mult!