Posted on august 16, 2007
Scurta plimbare prin Vršac
Views: 158
Ieri ne suna niste prieteni, daca nu avem chef sa iesim la un suc. Clar, dar nu la noi, la sarbi… Si mai bine! Purcedem la drum la exact ora 17.30 (ca ei sunt foarte punctuali 🙂 ). Ajungem in vama, intindem zambitori pasapoartele… „Unde mergeti?” „La plimbare!” Se incrunta vamesul, wrong answer. Sfat: niciodata sa nu glumiti cu vamesii pentru ca astia sunt atat de constipati (unii) incat te intorc relaxat din drum, asta daca nu au chef sa-ti demonteze masina. Se intoarce suspicios cu pasapoartele. „Mohl Rebecca cine e?” „Eu!” mandra de mine raspund. Urmeaza tirada de intrebari, data nasterii, anul, seria de pasaport, data eliberarii si cea mai tare intrebare „unde te-ai nascut?”. Ma roade sa-i zic „la/in spital” dar ma abtin. „Timisoara”, raspund suav. Cu aceeasi suspiciune, ne facem semn sa trecem. De ce numai cu mine avea o problema? Pentru ca eu cand am fost la Bruxelles in vizita la Comisia Europeana am primit un permis de trecere pentru presa si eu intr-un acces de snobism l-am lipit pe pasaport. Ce-mi place! Acum cred ca au crezut ca sunt vreun spion sau ceva… Ce-mi place!
Intram in Vrsac si evident in alta lume. De la vama sunt doar cativa km pana in orasel. Peisajul e foarte frumos, muntos, cu case asezate pe coline, foarte frumoase casele si ingrijite, parca suntem intr-o statiune din Austria. Am urcat si pana la o bisericuta (greu a fost sa urci)… misto, rau. Nu mai e nevoie sa spun ca peste tot era o curatenie exemplara. Ne paleste foamea, aflam unde e centrul orasului, ne mosmondim in fata bancomatului sa scoatem bani (dar cati, ca nu am calculat paritatea inainte sa venim), reusim pana la urma sa calculam. Scoatem 800 de dinari si dupa cum facem de fiecare data cand avem bani straini in mana ii fluturam in mana ca „suntem bogati”…. Pentru ca nivelul lor de trai e mai scazut decat la noi, evident ca totul ni s-a parut forte ieftin. Am mancat un sanvici gigantic, o bucata de pizza, doua sucuri mari cu 7,6 ron. Incredibil! Si in centrul orasului! Si stand pe terasa si incercand sa surprind tainele sarbilor, iata impresiile mele de-a lungul a 30 de minute:
– cea mai populara masina e Yugo;
– foarte multe Dacii berline sau logan;
– un austriac intr-o masina sport galbena (dar galbena) isi cauta sufletul pereche (sau macar un substitut pentru noaptea ce avea sa vina) pe strazi, pentru ca a facut 3 ture cat am stat noi la terasa;
– toti- fete, baieti, batrani- umbla doar in echipa de minim 2;
– fetele se cam tin de mana unele cu altele;
– nu prea sunt adulti, ori sunt tineri, ori batrani (Mihai zice ca restul au murit in razboi 🙂 );
– fetele au tate mari sau medii, excus fara;
– fetele sunt foarte bune;
– baietii sunt foarte buni (de admirat, ca citeste si Mihai asta…);
– unii tineri cred ca mai au arme la ei, cel putin asa arata baiatul ala cu o salopeta ciudata rau, plin de tatuaje si scrutand cu privirea tot ce parea suspect (evident ca nu i-am facut poza, doar nu era sa ne punem vietile in pericol inutil);
– tatii isi cara copiii bebe sau pana in 3 ani cu motoreta, pe locul din fata (asta e caruciorul lor cred);
– baietii conduc motoreta fara maini;
– femeile pun frana la bicicleta cu piciorul;
– unul mergea cu doua biciclete;
– o pisica avea o tumoare la burta;
Cam cu astea am ramas eu in urma plimbarii pe la sarbi. Foarte frumos, intr-un cuvant, o sa mai mergem si alta data.
Posted on august 15, 2007
A doua piatra filosofala
Views: 133
In timp ce eu imi storceam creierii cu comentariul cartii Marea nu e singura, in creierii noptii, iaca cine ma deranjeaza. Tisa, evident, ca Mihai ma lasa in pace sa creez. „Iar ne-a adus Tisa o ganganie”. „E mare”, tipa Mihai. Ma deranjez de la lucru sa vad ce tampenii de gongi mananca iar Printesa. Ghici, surpriza… O a doua piatra filosofala! Dubla, comparativ cu prima! Din pacate, acumulatorii de la aparat erau goi (ca intotdeauna cand ai nevoie de ei) asa ca nu am putut imortaliza fata plina de satisfactie a Tisutei privindu-si piatra. „Bravo, bravo mama. Cine-i cea mai desteapta pisica? Mama-o tuca pe pisica ei! Ce bucurie ne-a facut dragostea de pisica!” (aici urmeaza toate alintarile prezentate in postul Poreclele Tisei)… Timp de 10 minute nu am facut altceva decat sa ne matzaim (ca de aia ii si zice matza)… Concluziile sunt in numar de 10:
1. ca Tisa e o inteligenta care stie ce cadouri tre’ sa ne aduca sa ne faca fericiti
2. ca pe mine m-a lovit si mai tare inspiratia
3. ca pe Mihai l-a emotionat atat de tare momentul ca l-a luat somnul in sufragerie (unde a avut loc actiunea)
4. ca suntem fericitii posesori a doua pietre filosofale
5. ca ce tare e Matza noastra
6. ca Tisa nu mai lucreaza bodyguard ci vanator (de mai multe, o sa insist cu asta pe un alt post in curand)
7. ca ce desteapta e Tisa
8. ca ce destepti suntem noi ca am luat-o pe Tisa
9. ca ce bine ca ne-am prins ca sunt pietre filosofale si nu le-am tratat cu indiferenta
10.ca ce dusi cu pluta suntem toti amintitii (a se citi smintitii) de mai sus
Updated on martie 4, 2008
Marea nu e niciodata singura, Robert Saladrigas
Views: 68
Sunt foarte dezamagita. Am vrut sa fac putina cercetare pe google privind autorul cartii si din 61 de pagini studiate am gasit doar minime informatii. Ca e un scriitor catalan de mare succes si ca respectiva carte a fost premiata. La naiba! Catalana nu stiu, asa ca… raman cu nimic decat cu incantarea ca si el e varsator ca mine 🙂 De ce am facut asta? Pentru ca m-am indragostit de carte. Am savurat fiecare pagina, am zambit, am trait, am suferit, am inganat, la fiecare replica a personajului. Nu stiu cine face criticile de pe coperta cartii (ed. Humanitas) dar nu e prima carte pe care o citesc si nu e mai nimic din ceea ce e prezentat acolo. Sau eu nu vad logica… Sunt dezamagita ca nu se discuta pe nici unde despre ea (carte). Si cand ma gandesc ca eu am cumparat-o cu 5 lei. Ma bucura ideea ca ea costa 25 de lei de fapt, daca ar fi fost imprumutata si cu siguranta ca mi-as fi dorit-o dupa ce am citit-o, as fi dat si 50 de lei pe ea. A trecut mult timp de cand nu m-a mai impresionat o carte atat de tare. Merita sa o cititi dar mai ales sa o aveti in casa! Eu asa cred…
Jens Nysted este un romancier norvegian de succes, in anii 1950 (atat imi place din recenzia cartii de pe coperta). Este casatorit, insa flacara iubirii s-a stins si nu lupta cu inversunare sa o salveze. Nici nu are de ce (am aprobat eu). Viata ii da o lectie usturatoare (nu singura, dar cea mai apriga) si descopera ca e bolnav de sida. Tot romanul e povestea vietii sale, narata la persoana I, toate replicile sunt filtrate de el, nimeni nu are replici, doar el vorbeste. Inclusiv tehnica asta de a nara mi s-a parut geniala, cu atat mai mult ca e atat de savuroasa.
Jens nu stie sa faca altceva decat sa scrie. Si o face la 25 de ani cu primul sau roman, si o face bine. Criticii il primesc cu entuziasm, publicul il iubeste. Are pentru cateva clipe teama ca e norocul incepatorului si pentru scurt timp il macina chestiunea dar isi invinge demonii si mai scrie un roman. O nebunie, lumea il adora! Acum iesise invingator. Era sigur pe sine si pe talentul sau. Si totusi, de undeva dintr-o localitate de provincie, un cetatean se sesizeaza la pornografia romanului si ii intenteaza proces. Situatie rasturnata… asa cum se intampla intotdeauna in viata… criticii incep sa aiba dubii de calitatea cartii sale, publicul elibereaza hula. Gaseste de cuviinta sa se retraga intr-un satuc (la sfatul agentului sau) la matusa sa pana cand lucrurile aveau sa se limpezeasca. Financiar nu are nicio problema pentru ca respectiva matusa e doldora de bani, nu il are decat pe el drept urmas. Macar atat! (am rasuflat eu usurata). Si zaboveste prea mult timp pe aici. Aici afla ca marea nu e niciodata singura… Aici realizeaza ca sotia lui nu i-a fost alaturi asa cum el ar fi avut nevoie… Aici nu-l cunoaste nimeni si e liber… Aici incerca sa se regaseasca… Aici, desi incearca, nu reuseste sa mai scrie… Aici isi cunoaste iubirea vietii, Anna-Leena… Ea reuseste sa-i redea increderea in sine si il face Om. Pe partea de familie, lucrurile nu stau, evident, grozav. Cu atat mai mult cu cat Jens hotaraste sa plece intr-o croaziera mult prea lunga (un an) pentru sotia si fata lui, Karen. Niciuna dintre ele nu l-a iertat pentru ca le-a parasit. Niciuna dintre ele nu l-a inteles. Ebba, sotia lui, moare in urma unui atac cerebral. Ramas vaduv, considera ca e un nou inceput pentru el, Karen si Anna-Leena. Dar cum socoteala din targ… esec total. Karen refuza sa aiba o mama noua. Suferinta pe care i-a provocat-o intoleranta propriului copil e de neinteles pentru unii, chiar si pentru mine, insa nu m-am gandit niciodata la tot ceea ce simt cei de partea cealalta a baricadei ( a se citi scrisoarea lui din spital adresata fiicei sale, care e de un cinism de neingurgitat; si totusi… nu m-am gandit ca si tatii acuzati de fiice simt, la urma urmei). Se desparte de iubita vietii lui, decizie pe care avea sa o regrete pentru tot restul vietii (orgoliu asta afurisit). Iar finalul e ca… vi-l spun ca si asa e previzibil daca e bolnav de sida… porneste sa colinde lumea intreaga, iubeste femei, rupe legatura cu tot ceea ce tine de Norvegia sau fiica lui. Intre timp se solutioneaza si procesul din care iese castigator si cu mai multa notorietate. Dar e prea tarziu pentru el. De scris se apuca datorita unei revelatii pe care o are in Anglia, 20 de ani mai tarziu (mai scoate inca un roman si cateva nuvele, aclamate evident). Considera ca inspiratia lui a fost divina dar pretul platit pentru aceasta mult prea mare (afla ca are sida). Si nici o secunda nu iarta Norvegia pentru raul facut, si nici o secunda nu-si iarta fiica pentru raul facut, si nici o secunda nu inceteaza sa o iubeasca pe Anna-Leena.
Toate astea le povesteste pe patul de spital celor doua asistente care-l ingrijesc, vecinului sau, Artemi si doctorilor ce-l au in grija. Iar inainte sa inchida ochii, cere marii sa-l primeasca…
Personajul asta m-a fascinat de la prima pana la ultima pagina. Pe tot parcursul cartii nu l-am simtit o clipa nedemn, in ciuda bolii. N-am simtit resemnare, n-am simtit durere, n-am simtit umilinta. Demn! De la inceput pana la sfarsit! Mai impresionant mi s-a parut ca a considerat ca a iubit fiecare femeie din viata lui, asa ca boala lui ce poate fi daca nu tot o consecinta a iubirii…
Nu m-am plictisit la nicio pagina citita, am savurat la maxima intensitate fiecare cuvant. Si meritul e a lui Robert Saladrigas, dar l-am adorat pe Jens Nysted. In asta cred ca sta si calitatea scriiturii. Felicitari autorului pentru geniul sau!
Sper din tot sufletul sa va fi convins sa o cititi!
Updated on august 14, 2007
Compromisuri
Views: 100
Aseara intr-un moment de meditatie excesiva am ajuns la aceeasi concluzie la care ajung de fiecare data cand ceva nu-mi convine dar trebuie sa iau o decizie. Ca viata e un lung sir de compromisuri. Oare asta e farmecul de a fi toti diferiti? Fiecare incerca intotdeauna, 24 cu 24, sa-l convinga pe unul sau pe altul, cum ca el/ea ar avea dreptate. De ce nu invatam sa acceptam pe cel de langa noi cu tot arsenalul de opinii pe care il are? De ce incercam permanent sa ii explicam ca valorile lui nu sunt bune, in incercarea de a-l face sa ne accepte propriile valori. Asta a fost de cand e lumea, dar imi pare ca la romani a devenit un sport national „nu e bine asa, fa ca mine, ca asa e bine”. Sunt prea putini cei plini de intelepciune care au curaj sa zica „nu ma caracterizeaza ce imi spui tu, nu e genul meu”. Sunt foarte multi cei care se aprind si treptat, treptat ridica tonul „cum poti crede asa ceva? Iti explic eu ce e bine”. Suntem intr-o permanenta incercare in a-i convinge pe cei din jur sa ne accepte sau asimileze propriile valori, in detrimentul celor personale. Orice discutie aprinsa are finalul apoteotic „nu ai/ ai dreptate”. Cine stabileste limitele astea? Oare dreptatea nu era la mijloc undeva? Nici expresia asta nu-mi place… De ce trebuie sa fie la mijloc? Mai degraba mi-ar placea o finalitate de genul „adevarul tau e ok, doar ca nu se suprapune pe adevarul meu”. Dreptatea ta vs. dreptatea altcuiva. Hmm… Prea complicata teoria mea pentru a fi aplicata. Si asa ajungem iar la compromis.
De ce sa-ti pui mintea cu prostul, o alta expresie consacrata. Nu ti-o pui (mintea cu prostul 🙂 )… compromis. Ca il lasi in pace si faci un pact cu tine ca nu merita. Dar, vai, ce ai mai vrea sa te cobori la nivelul lui (a se interpreta ca semn de aroganta de catre cei ce citesc asta pe diagonala) si sa-i tragi cateva sudalme. Dar nu se face asa ceva, ca de aia avem statut, etate, intelepciune, s.a.
Discutie de relax in oras cu prietenii, se aprinde discutia, argumente pro si contra (macar de ar fi asa)… cearta. Te abti, ca nu vrei sa strici relatiile, cu cine o sa mai iesi in oras. Buni, rai, sunt ai tai, mai de voie, mai de nevoie… Ajungem la compromis. Altfel ce sa faci, sa-i convingi de ce, de adevarul tau?
La servici, un idiot isi face legea. Dar nu esti in masura sa te iei cu el in gura, ca doar n-o sa-ti periclitezi slujba pentru a-i explica adevarul tau. Compromis!
In orice relatie, in fiecare clipa, discutam de compromis. Mi-am facut o teorie, a mea, fara sa ma intereseze prea mult daca e originala sau imprumutata. Toate compromisurile pe care le voi face trebuie sa fie intr-o limita apropiata de ceea ce gandesc, de valorile pe care le am. Tot ce incalca principiile mele, exclus. Slava Domnului ca pana acum am reusit sa ma respect eu atat de mult, incat sa nu am senzatia ca daca m-as uita in trecut ar putea fi cineva (rational) care sa ma arate cu degetul, sau as putea gasi ceva de care sa-mi fie rusine. Tot ce am facut (sau mare parte) a fost tot ce am simtit ca e bine sa fac la momentul respectiv.
Ca am avut o perioada in care injuram ca un birjar daca ma suparam pe ceva, era nevoie de asta sa ma maturizez. Sa inteleg ca nu e o solutie. Ca am avut o perioada in care nu ridicam capul din pamant, era nevoie de asta sa inteleg ca toti or sa ma calce in picioare. Ca am avut o perioada in care raspundeam cu superioritate (unii cred ca asta e perioada mea de glorie si care nu-mi mai trece 🙂 ), era/este nevoie de asta sa inteleg ca si aroganta e o arma. Ca voi avea (sper) o perioada de intelepciune in care voi raspunde cu precautie si diplomatie, o sa inteleg atunci de ce as avea nevoie de ea.
Una peste alta, as vrea ca cei umili sa aiba curaj sa puna punct la toate relele (compromisurile) pe care le tolereaza. As vrea ca cei care refuza compromisul sa nu mai fie priviti cu suspiciune si atacati de cei din jur. Nu mi-as dori neaparat o lume fara compromis. Ar fi imposibil sa avem toti coloana vertebrala… si am fi intelepti… si nu ne-am mai tigani la colt de strada sau pe scara blocului sau pe bloguri… si am fi toti mai buni… si, uite, mielul alb canta langa mine la harpa…
Ascultati niste versuri fara urma de compromis. Multa hotarare si coloana vertebrala!
Updated on august 13, 2007
Vanzatoare, vanzatoare…
Views: 175
Ca unele vanzatoare de la magazin sunt idioate! Ba n-au rest, ba nu stiu cat costa, ba sunt isterice, ba sunt prea distrate, ba te fura, ba… Tot timpul au un motiv sa-ti frece nervii!
Comentarii recente