Updated on februarie 1, 2008
Pasiunea, Jeanette Winterson
Views: 39
Sunt putin contrariata privind cartea asta. Imi pare rau sa o spun dar mi s-a parut un roman superfluu. De la o vreme citesc recenziile de pe Amazon sa vad daca exista o similitudine intre ceea ce mi-a produs mie ca impresie si ceea ce cred altii, poate mai priceputi ca mine (recenziile de acolo sunt foarte bune). Si… dezamagire in cazul Pasiunii. Majoritatea recenziilor nominalizeaza cartea ca fiind una din cele mai bune ale vremii. Din cate am inteles, se studiaza si in facultate, dar in ciuda caracterului de obligativitate a cucerit inima cititorilor sai. Nu acelasi lucru s-a intamplat si in cazul meu. Intr-adevar, foloseste cateva metafore si alegorii (cum ar fi scoaterea inimii din piept a celui care ti-a ranit inima ta atat de tare incat nu mai poti sa-ti continui viata, sau iubirea pana la pierderea sinelui) insa nu mi s-a parut de exceptie. Intr-un final, multe opere de valoare au acest laitmotiv.
Personajele in jurul carora se construieste povestea de iubire sunt Henri, bucatarul personal al lui Napoleon Bonaparte si Villanelle, vivandiera, un soi de prostituata pentru baietii din trupele franceze. Henri este un individ simplu, incorsetat in propriile complexe dar cu o pasiune inflacarata pentru Napoleon. Acesta e motivul pentru care se inroleaza in armata franceza si crede cu tarie in megalonomia imparatului, pe care el o ia drept patriotism si devotiune. Prima parte „Imparatul” este dedicata exclusiv prezentarii lui Henri si este de fapt un pretext pentru a da istoriei napoleoniene o subtila romantare. Laitmotivul partii intai este „Va spun povesti. Credeti-ma.” Asadar existenta personajului Henri nu e umbrita de odioasele crime si masacrele ce-l inconjoara, pana in ziua in care o cunoaste pe Villanelle. Partea a doua „Dama de pica” o introduce in peisaj pe fiica unui gondolier, Villanelle, o ciudata care poate merge pe apa datorita unei malformatii (degetele de la picioare sunt lipite printr-o membrana) pe care le are ca urmare a incalcarii unui ritual. Lucreaza la cazinou si una dintre placerile sale este sa se deghizeze in barbat. E un personaj controversat prin natura a tot ceea ce este ea dar si datorita aventurii pe care o are cu o alta femeie. Totusi viata nu e asa cum ne-o imaginam noi si datorita unei erori in decizia alegerii viitorului sot ajunge vivandiera. Dar tot raul spre bine, asa il cunoaste pe Henri. Laitmotivul partii este „Joci, castigi. Joci, pierzi. Joci.” Ultimele doua capitole „Iarna cea geroasa” si „Stanca” trateaza peripetiile celor doi amorezi, ca urmare a deciziei luate de Henri, de a dezerta din armata lui Napoleon. Pe mine personal nu m-au miscat toate acrobatiile lor, le-am gasit previzibile si demne de telenovele. Cred in intamplare, cred in coincidenta, cred in destin, dar cand cineva forteaza si sfideaza toate legile lui „pur si simplu” mi se pare deja cazut in desuet. „Care sunt sansele?” cam asta m-am intrebat timp de 50 de pagini.
Imi pare rau ca nu am reusit sa inteleg de ce romanul s-a ales cu un premiu in 1987 (poate pe atunci avea sa contrarieze scrisul autoarei), de ce toate recenziile sunt pozitive, de ce a impresionat criticii, de ce publicul a cazut la picioarele autoarei si mai ales de ce autoarea ar fi conform unor critici literari „cea mai valoroasa tanara voce literara din ultimii douazeci de ani”. Mi se pare putin fortat si nu e vorba ca romanul nu ar fi genul meu… Una peste alta, raman la parerea mea ca toata povestea e superflua… si ca pare desprinsa din ciclul „ramai cu mai nimic”…
Updated on august 27, 2007
Pisica foarte agresiva
Views: 65
Daca noi stiam ca exista pisici mai obraznice decat Tisa, zau ca nu o mai numeam niciodata „rautza”. Cred ca m-am uitat la filmuletul asta de 20 de ori si dupa, cand ma intorc spre Tisa, vad un INGER! Pisica asta imi pare atat de ingamfata si plina de ea incat nu are nicio treaba cu cei din jur. Eu ma indoiesc insa de faptul ca facea ca toti dracii la ingrijitoare (ascultati cu atentie cu ce voce calma ii vorbeste), cred ca tine in brate o alta pisica. Altfel nu-mi explic de ce ar avea intentia sa atace. Nu pare a fi turbata sau ceva, mie mi se pare ca refuza comunicarea cu alte pisici. Tisa face asa (dar multe octave mai jos) cand o tin in brate si vede alta matza… Dar pisica asta e criminala, as vrea sa ne fie vecina sa o mai puna la punct pe Printesa noastra cand are prea multe figuri in cap…
Posted on august 27, 2007
De ce facem judecati de valoare?
Views: 72
Am observat ca in orice discutie pe care o purtam judecam. Lansam tot felul de opinii in care credem atunci. Suntem atat de subiectivi dar credem ca afirmatiile noastre sunt pline de obiectivitate. Doar pentru ca la momentul X noi credem in ele. Si datorita lor ne facem prieteni sau dusmani. Cand cineva e in sincron cu judecatile noastre avem de partea noastra un aliat. Cand afirmatiile noastre deranjeaza, putem fi siguri ca iscam polemici, ca se fac tabere si daca inversunarea ii caracterizeza pe interlocutori, pariaza intotdeauna pe un castigator si un final apoteotic cu interese stirbite.
Alteori, se intampla ca judecatile noastre de valoare sa fie luate in serios sau si mai grav, drept modele de conduita. Si nefericitul care te ia in serios crede ca tu esti ceea ce spui. Nu s-ar indoi vreodata ca ceea ce ai afirmat tu la un moment dat poate sa fie doar o afirmatie de conjunctura. Sau ca asta crezi tu acum, nu ca asta vei crede si peste doua luni. Si de aici incapacitatea lui de a-ti marturisi vreo confidenta, de teama ca il vei judeca, conform cu cele afirmate de tine intr-un context dat..
Am vaga senzatie ca incep sa lansez o pseudo-judecata de valoare si iar nu am simtul cenzurii, am uitat deja de unde am plecat si ce doream sa spun :-). Eu sunt omul care gandeste in „alb si negru”. Nu vad de ce l-as folosi pe gri. Intotdeauna trebuie sa am o concluzie, intotdeauna lansez afirmatii mult prea valoroase. Cu timpul am invatat sa folosesc argumente, insa asta nu inseamna argumentele nu pot fi adaptate la judecata initiala. Sunt oameni in jurul meu carora calea de mijloc li se pare acceptabila, nu spun ca-i inteleg dar incerc sa accept ca nu sunt ca mine. De ce am fi fost toti diferiti daca nu ca o proba de a ne accepta unii pe altii?
Revenind la judecatile de valoare, as vrea sa vorbesc putin pe concret, sa nu las impresia ca fac filosofie ieftina si de doi bani. Spunem „urasc infidelitatea si daca as avea partenerul pe care mi l-as dori nu l-as insela niciodata”. Si partenerul perfect totusi nu exista, exista intotdeauna ceva de reprosat, ceva lipsa, ca o justificere ulterioara a infidelitatii. M-am convins ca unii nu au curaj sa insele de teama de a nu pierde tot ce au construit cu cineva, dar asta nu inseamna ca in mintea sa nu poate fi cu oricine altcineva decat cu cel din jumatatea cealalta de pat. Oamenii inseala si asta m-a lamurit un studiu de specialitate in care se demonstreaza ca suntem manati de instinct de biologic. Atunci de ce suntem falsi si ne ascundem dupa deget? De ce ii acuzam pe cei care au nenorocul sa fie prinsi? De falsitatea care ne caracterizeaza? De teama de a recunoaste ca suntem ca ei?
Mai spunem „eu n-o sa uit niciodata de unde am plecat”. Adica? Unde esti acum ca sa nu uiti de unde ai plecat? Fiecare dintre noi are posibilitatea de a evolua si de a involua. Te trezesti intr-o zi ca cineva cu care discutai inflacarat in trecut, acum e neschimbat, in sensul ca are tot atata informatie cat avea in liceu, de exemplu. Te simti superior lui si nu e neaparat falsa modestie, ci pur si simplu nu intelegi ce mai ai in comun cu el/ea. Atunci ce iti ramane de facut, daca nu sa te retragi delicat si sa eviti sa mai stai la taclale de doi lei. Dar respectivul se lasa cu una cu doua? Niciodata! Va impinzi satul ca tu ai uitat de unde ai plecat. Aceeasi teorie o am si pentru cei care ajung sa aiba bani prin munca lor. Ajungi la un alt statut.
O alta judecata de mare valoare, pe care o aud mai tot timpul „tre’ sa lasi de la tine, ca nu merita”. Asta ma revolta. Numai la gandul ca as fi fost astfel construita incat sa gandesc asa. Cine anume va iesi cu fruntea sus si va continua sa creada ca ceea ce face e bine, daca nu prostii. De ce sa lasi de la tine daca ai dreptate? Asta nu o inteleg. Poate cineva sa te convinga de faptul ca ceea ce crezi este eronat si sa iti recunosti greseala (aici ma refer clar la lucruri demonstrabile nu la opinii filosofice), cu asta sunt perfect de acord. Insa daca tu ai dreptate, de ce anume ai refuza sa intri in polemici? Doar de dragul de a primi eticheta de pacifist? Nu vreau si refuz cu indarjire sa las de la mine cand o colega idioata de la servici isi pune mintea cu copiii in incercarea de a demonstra ca ea e seful, cand un prieten idiot imi scoate ochii ca nu mai sunt ceea ce am fost, cand la scoala un profesor idiot cerseste respectul studentilor fara a stii cum anume se castiga, cand vanzatoarea de la magazin hotaraste cate bomboane trebuie sa primesc rest, cand un taximetrist estimeaza cat anume ar trebui sa coste cursa si ce manea sa ascult pe drum, cand rude neprecizate stiu mai bine ce trebui sa fac eu cu viitorul meu, cand partenerul de viata crede ca ceea ce e bine pentru el e bine si pentru mine. Vreau libertate si vreau sa-i infrunt pe toti cei care cauta infruntarea. De ce sa las de la mine? De ce sa nu merite sa te manjesti de mizeria nemernicilor? Se spala usor…
Asadar, simt ca nu am destul spatiu sa scriu despre multele judecati de valoare care ma bantuie, in care cred sau nu, dar pe care le fac la randu-mi zilnic. De ce le facem daca ne reprezinta doar acum, doar azi, doar pentru o perioada? E mai usor sa cautam aliati? De ce judecam zilnic si ne suparam cand suntem judecati? De ce ne luam prea in serios si cautam intotdeauna inconstient sa avem dreptate? De ce scriu chiar acum o judecata de valoare pe care maine nu stiu daca o sa mi-o asum?
Posted on august 26, 2007
„Despre mine”
Views: 129
Zilnic am cel putin o cautare „despre mine”. Deja zau ca nu mai stiam ce sa cred, noroc cu Mihai ca e mai istet ca mine. O probabila explicatie este ca oamenii isi fac bloguri si habar n-au ce sa scrie despre ei, si atunci cauta sa vada ce au scris altii mai inspirati decat ei. Va rog cu necesitate sa nu va inspirati din creatia mea proprie si personala. In plus, dupa cum zicea si Dali, un pictor mediocru se poate stradui sa picteze prost sau foarte prost, se va vedea oricum ca tot un pictor mediocru ramane. Valoarea nu se fura, dragii mei! De ce ar dori cineva sa-si faca un blog daca nu sa fie liber sa spuna ce are de spus? Atunci de ce ar vrea sa stie ce au scris altii despre ei, daca nu din cauza unei clare crize de idiotenie? Pai, voi copii, voi nu stiti sa scrieti despre voi ceva, tre’ sa cititi ce au scris altii despre ei? Cum va fi blogul vostru original daca si inceputul e copiat? Ma rog, inspirat… De ce anume ai vrea sa scrii ca altii daca asta e motivul principal pentru care vrei sa rupi randurile? Ma depaseste psihologia unora… si ma irita in acelasi timp. Nu-mi plac oamenii care nu au nimis de spus despre ei fara a se uita cu coada ochiului la ce a scris vecinul. La un interviu ce spui despre tine? Ca vrei sa faci un brainstorming cu ceilalti candidati? Sa vezi si tu ce zic ei si poate, poate iti vine si tie o idee? Refuz sa cred ca asta este explicatia cautarii mele constante… Tre’ sa fie alta explicatia. Nu se poate sa existe o atat de grava lipsa de inspiratie… Eu ii sfatuiesc pe cei care i-am nimerit cu explicatia sa petreaca niste zile in oglinda, sa se intrebe constant „cine dracu’ esti tu?” si poate, poate intr-o zi muza o sa-i sopteasca raspunsul „cauta DESPRE MINE pe google”, n-o sa afli neaparat raspunsul dar este una Rebecca Mohl ce se irita daca intri cu cautarea asta pe blogul ei…
Updated on august 25, 2007
Prietenul cel mai bun
Views: 50
Aseara am putut sa ma bucur de o discutie lunga de cateva ore cu un prieten, asa cum nu o mai facusem din liceu. E atat de usor cand avem propria noastra viata, problemele inerente de zi cu zi, comoditatea, incercarile de a ne perfectiona, goana de a face bani, s.a.m.d. sa uitam de cei alaturi care obisnuiau sa se numeasca prietenii nostri. Era atat de usor in liceu, cand tot ceea ce aveam de facut era scoala si distractie (pe atunci si astea ni se pareau apasatoare) sa legam prietenii si sa petrecem ore in sir discutand cate in luna si-n stele. Pierdeam nopti intregi doar cu prietenii, ne vaicaream lor despre cat de nefericiti eram ca nu avem o relatie, ne promiteam ca niciodata nimic n-o sa se interpuna in prietenia noastra. Si ne ziceam ca gasca noastra e cea mai tare, ca niciodata, oricat de multe am avea sa ne reprosam unii altora, oriunde in lume ne-am afla, tot o gasca vom fi. Si timpul trece si constatam ca e inutil sa ne inconjuram de atatea prietenii. De ce as mai vrea sa ies cu X cand el/ea nu are nimic de spus, e egoist(a), ia pe toata lumea peste picior, e prea prost(oasta), motivele sunt infinite. Concluzia e ca trecem la trierea listei de asa zisi prieteni; de ce m-as inconjura de atatia oameni inutili pentru mine? Mi-ajunge unul sau doi… Si timpul trece si hotaram din nou ca niciodata nu ne vom mai insoti cu cei ce nu ne plac (macar intr-o prietenie ca la servici sau in diferite conjuncturi suntem obligati intr-o oarecare masura). Pentru ca am ajuns la filtrare, nu vrem acum ca cel pe care l-am desemnat prietenul nostru cel mai bun sa plece vreodata din viata noastra. Ne promitem ca vom fi de nedespartit, avem atatea in comun si un trecut atat de lung (gasesc aici irelevant faptul ca posesorul titlului de prieten cel mai bun e de sex feminin sau masculin). Si timpul trece si fiecere dintre noi are o relatie. Inevitabil, va trebui ca fiecare sa-si convinga partenerii ca X e un prieten bun si ca one way or the other trebuie sa-l/o accepte. La fel si partenerii, pentru ca presupui ca si ei au la randu-le un prieten cel mai bun. Si uite lantul slabiciunilor. Toti trebuie sa fie prieteni cu toti. Poate intr-un scenariu optimist reuseste, desi eu am dubii. Dar timpul trece si te trezesti intr-o zi ca sunteti din nou prea multi in peisaj. Ai vrea sa poti sa stai doar tu cu prietenul tau cel mai bun si sa vorbiti toate prostiile din lume, asa cum faceati cand doar ora mult prea tarzie din noapte va impiedica sa o faceti si cand cu ochii carpiti de somn va urati „somn usor, vorbim maine”. Si promisiunea era pe atunci respectata, nu era doar un mod de salut asa cum e astazi. Dar poate pentru unii nu e prea tarziu. Cauti un mod de a va reintalni doar voi doi. Treceti peste stinghereala de inceput, peste distanta pe care doar voi doi ati impus-o (nu neaparat ati dorit-o, dar se intampla), peste jena de a aborda subiecte care altadata veneau de la sine. Si e atat de minunat! Si afli ca atatea lucruri s-au intamplat in viata lui/ei incat nu intelegi cum ai putut sa lipsesti atata timp. Si indvers. Iti iei ramas bun si spui „somn usor, vorbim maine”, dar maine e deja o metafora. Maine ai atatea de facut incat nu ai timp de stat la povesti. Nici poimaine. Nici raspoimaine. Dar ajungi la un compromis: ca o data pe saptamana daca vorbiti e suficient. Ambii aveti prea multe pe cap. Iar daca va vedeti macar la doua saptamani in oras, tot e un pas inainte. Dar reamintesc, ambii aveti relatii si sunteti iar o gasca. Prea putin timp pentru voi doi. Este egoism sau doar nepasare? Este firesc sa se intample asa? Este pe primul loc o prietenie sau o relatie sau o familie? Este pretext de a te reintoarce in trecut? Este dorinta de a despica firul un patru cu cineva care stii sigur ca nu te judeca? Este usor sau greu sa fi prieten cu cineva in ciuda rautatilor pe care le intampini zi de zi?
Ma bucur ca eu am pe cineva alaturi de mine care imi respecta prietenia cu cel mai bun prieten. Ma bucur ca nu l-am pierdut pe prietenul meu cel mai bun, ca nu am uitat de el sau el de mine, ca a evoluat la fel de frumos ca mine, ca inca ne sincronizam in idei, ca inca ne contrazicem pe argumente, ca inca ma stimuleaza, ca inca ma pot baza pe ajutorul lui, ca stiu ca va fi acolo indiferent de cat de departe e „maine”. Sper din tot sufletul ca cei ce nu si-au mai sunat prietenul cel mai bun sa-si faca timp sa o faca acum. E atat de usor sa pierzi pe cineva si e atat de greu sa muncesti sa construiesti cu altcineva tot ceea ce in adolescenta venea de la sine… Nu lasati ca „maine” sa fie prea tarziu!
Comentarii recente