Posted on septembrie 22, 2007
Consfatuiri 2007
Views: 43
A fost foarte frumos la consfatuiri si mai ales instuctiv. Bine ati venit, la o noua intalnire a cadrelor didactice din invatamantul prescolar. Ca intotdeauna, lume multa, agitatie, regasiri intre cadre didactice, pupaturi in aer sa nu se ia rujul.
– Ah, X, ce faci pe-aici?
– Ce sa fac draga, la consfatuiri…
– Te consfatuiesti?
– Te las draga, uite-o si pe Y!
Aceeasi conversatie, se schimba interlocutoarele. Dupa saluturi, pupaturi, urari de bine si deja complimente „dar ce bine arati draga” si raspunsurile la complimente cu alte complimente, ca dovada a bunei cresteri „eh, fac si eu ce pot. Am slabit 100 de grame, dar tu, tu arati exceptional” se fac grupurile. Gruparea se face pe criterii limitate: fie sunt colege de servici, fie sunt prietene, fie nu si-au gasit perechi si din refuzul de a sta izolata, se face introducerea repede intr-un grup. Incep discutiile deschise: „dar ce frumoasa nunta a avut X”- se dezvolta subiectul pana la luna de miere, „dar ce copil frumos are Y”- se dezvolta subiectul pana dupa botez, „dar unde ti-ai facut costumul, rochia, freza, dintii, unghiile, rama de la ochelari (spuma cadrelor didactice poarta ochelari cu rama groasa, patratoasa, cu rosu sau negru)… altele in gen sau nu… Subiectele nu sunt foarte variate, insa din lipsa stricta de timp, dar asta e bucuria participarii la consfatuiri.
Dupa ce subiectele generale s-au epuizat, unele rautacioase trec la barfa: „ai vazut ce freza are X?” Daca X se apropie de barfitoare, acestea pun un zambet larg pe fata si intotdeauna una curajoasa spune: „X, chiar de tine vorbeam, dar ce freza deosebita ai, arati exceptional”… Suntem invitate sa ne-mprastiem prin sali, fiecare la grupa lui. Stam pe scaunele, notam cu o constinciozitate tot ceea ce ni se spune sa scriem, nu intrerupem pentru ca nu se face asa ceva decat daca una e rautacioasa si isi fabrica vreo problema care nu e neapart o problema, nu avem pareri pentru ca ceea ce ni se spune are caracter de axioma, ne imbulzim (asta chiar nu-mi place dar e foarte greu sa se rezolv problema asta) sa ne trecem pe foaia de prezenta, dupa aproximativ 1 ora incep sa sune telefoanele pentru ca unele n-au respect sa si le opreasca doar e sedinta intr-un final nu tre’ sa ne comportam ca niste copii, lumea incepe sa murmure ca unele n-au rabdare sa astepte partea cu „daca aveti intrebari sau nelamuriri” si oricum cand sunt intrebate daca au ceva de spus ele spun ca nu, dar li se face public observatie ca sa aiba rabdare si sa nu mai discute intre ele; suntem incurajate sa facem totul ca la carte, suntem felicitate ca „am primit cu caldura in suflet copiii” si sfatuite sa-i ducem „pe cele mai inalte culmi” si sa pricepem ca educatia este „la loc de cinste”. Trebuie sa ne fie in clar ca planificarea activitatilor educative reprezinta „oglinda activitatii noastre”, ca a completa planificarea reprezinta „o piatra de incercare”, ca programa activitatilor instructiv-educative trebuie sa fie „cartea de capatai” pe care fiecare dintre noi trebuie s-o studieze permanent, dar nu in ultimul rand ca „planul scolar trebuie sa fie sfant”. In final, am fost informate ca in „municipiul Timis” cadrele didactice care vor avea un bebe vor primi o prima. Apoi s-au recapitulat reusitele „anilor trecuti dar mai ales a anilor care au trecut in urma”, am fost impulsionate sa ne pastram zambetul de azi „ceas de ceas si zi de zi”. Si pentru ca suntem cetateni europeni putem participa cu copiii la concursuri pe teme europene, unde sarcina lor este sa identifice „steagul care nu a fost abordat in joc.” Eu personal cred ca a fost foarte binevenita editia din acest an. Am aflat multe informatii atat de utile noua cat si copiilor pe care in misiunea noastra sfanta trebuie sa-i educam. Se simte ca suntem in Europa, deoarece comparativ cu anii trecuti din trecut, multe s-au schimbat, in sensul ca nu mai sunt la fel. A fost un bun prilej sa ne bucuram unii de altii si sa ne regasim vechi cunostinte pe care nu avem asa in general timp sa le contactam, si mai ales sa fim informate pentru noul an scolar pe care il avem in fata, un an greu pentru ca se stie de la televizor ca sunt multi copii inscrisi dar mai ales sa pornim pe un drum pe care doar noi, prin misiunea noastra, il putem presara cu satisfactii si bucurii, pentru ca asta inseamna sa fii cadru didactic, sa fi un model si un creator, atat de planificare, pentru ca asta face parte din perfectionarea noastra cat si de copii, pentru ca ei sunt dovada daruirii si simtirii meseriei de a fi cadru didactic.
Nu pricep de ce nu a aplaudat nimeni anul asta, ca anii anteriori din trecut, se apreciau cadrele didactice competente cu reusite pe plan profesional, cu aplauze, dar probabil ca anul asta nu au mai avut timp sa ne prezinte si rezultatele. Ca sigur ca am avut rezultate foarte exceptionale, pentru ca tot timpul s-a lucrat la cote maxime de seriozitate si profesionalism.
Updated on septembrie 20, 2007
La cumparaturi cu un milion!
Views: 62
Am una bancnota de 1.000.000 vechi, pe care intentionez sa o pun in circulatie. Merg sa cumpar gogosi. Costa 105 de mii (nu m-am obisniut total cu ronii). Dau banii: „N-am sa va dau rest!” Ma scotocesc bine, gasesc o suta de mii, dar n-am 5. Ii fac oferta lui tanti. „Bine, ramaneti datoare 5 mii.” Bun, avem bancnota intacta. A douA zi, plec la servici, tre’ sa-mi iau suc de pe drum. Scot bancnota: „N-am rest”. Si asa nu imi trebuia suc, parca mai aveam de ieri. Plec de la servici, intru sa-mi iau tigari cu aceeasi bancnota: „N-am rest, imi pare rau, mergi sa schimbi undeva.” In regula, langa este un magazin cu foarfeci de tot soiul, oricum imi trebuie una ce taie in valuri pentru gradinita, costa 50 de mii. Pun bancnota, iau foarfeca: „Ai de mine, n-am atatia.” N-are nimic, ma gandesc, o iau maine cand schimb banii. Ajung acasa, tre’ sa plec iar. Ma duc sa-mi iau bilet: „Un bilet cu doua calatorii, va rog.” „Aoleu, n-am atata marunt. Mergeti sa schimbati, ca n-am.” In regula, voi merge fara bilet. Sper sa ma prinda controlul, sa dau mita 100 de mii si sa-mi dea rest de la un milion. Aiurea, nu ma prinde. Cobor, e ora 4 constat ca nu am apucat sa-mi iau Cotidianul cu carte, doar e miercuri. Ma indrept cu incredere spre chiosculet si solicit ziarul: „60 de mii.” Scot banii, nu? „Pfff, pai de unde sa am sa va dau rest??? Mergeti va rog sa schimbati”. Bun, vis a vis, farmacie naturista, Mihai m-a rugat sa-i iau pastile ca-l doare gatul. Intru, cer, imi pune produsul pe tejghea: „32 de mii. Dati-mi va rog si 2 mii. Un milion? Pai, n-ammmm ressssssstttttttttt. Mergeti sa schimbati.” Nicio problema, nu ma enervez, nu ma enervez. E inutil sa ma enervez. Butic langa. Ultima sansa imi zic si explodez. „Doua pachete de…” „116. Vai de mine…” zice tanti. Simt ca ma lasa nervii: „Va rog din suflet, tre’ sa-mi schimbati. De 2 zile incerc sa-i schimb. Nimeni n-are. Si nu incerc sa-i schimb doar. Vreau sa si cumpar de ei ceva.” „Nu conteaza donsoara, ii schimbi sau cumperi tot aia e. Tot un milion tre’ schimbati.” Tac, inspir, expir, murmur o melodie relaxanta, imi pun zambetul dragalas pe fata, iau pozitia ghiocel, cu jumatate de gura indrug: „va rogggg”. „Hai sa vad ce bani am. (verifica). Hai ca esti norocoasa, am destul…” „Sunteti foarte draguta” continui sa ranjesc. Acu’ ce fac? Cu 880 de mii ma intorc sa-mi iau bunurile… Nu imi imaginez daca as fi avut salar mare si as fi primit deseori nenorocita si blestemata de bancnota de 5 milioane… Doamne ajuta ca era doar de un milion…
Macar in „Bancnota de un milion de lire sterline” de Mark Twain, omu-si lua tot ce dorea pa datorie, ca aia daca n-aveau sa-i dea rest, era problema lor, nu a clientului. Slava Domnului ca am fost atat de bine dispusa si nu m-am enervat…
Posted on septembrie 20, 2007
Consfatuiri educatoare 2007
Views: 230
Pentru ca am o tona de cautari de consfatuiri educatoare 2007, raportez, pentru cele din Timisoara: consfatuirile pntru educatoare vor avea loc in data de 22 septembrie 2007 la gradinita de aplicatie de pe Paciurea (nr. 22) incepand cu orele 9. Barfa placuta!
Posted on septembrie 19, 2007
Finalmente, mi-am predat lucrarea!
Views: 65
Gata! Lansez oficial dezlantuirea adevaratului Eu. De o saptamana sunt terminata psihic, deconcentrata, nu pot actiona la capacitati maxime. O sa dezlantui bestia din mine, creatorul si barfitorul. Nu am putut sa fac nimic din ceea ce-mi placea, pentru ca era impetuos a preda lucrarea de dizertatie. Ieri, dupa „lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” am reusit sa predau netrebnicita si azi pot racni: I AM BACK AGAIN! Ce a fost greu a trecut, acum mai am examenul si sustinerea lucrarii, dar astea mi se par chestii marunte. Predarea ei, asta m-a omorat. Sa-i dam drumul…
Ma simt atat de usurata incat nici nu mai realizez ca mi-e plina agenda de chestii pe care le-am amanat si acu’ e musai sa le fac. Pot si am timp sa le fac. Asta e important. Bag acu’ repede un post in care am de zis nimic si ma pun pe plimbari in incercarea de a rezolva respectivele chestii. Abia astept sa-mi procur noi subiecte de scris, ca doar din contactul cu alti oameni imi vin mie ideile geniale. Si ma simt si mai frumoasa azi ca mi-au zis copiii ca seamana Pocahontas cu mine si de-acu le-am spus sa nu ma mai strige Rebe, ci Pocahontas. Sunt noua printesa indiana… Apropo, de ce draci a scos editura X povestea lui Pocahontas in varianta de „povesti pentru copii”, pentru ca eu le-am citit-o azi copiilor (fara sa o citesc in prealabil) si am ramas siderata (nu numai eu dar si ei) ca toata povestea era cu John Smith care comercializeaza tutun, ba mai mult face si bani frumosi din asta… Ce au putut bietii copii de 4 ani sa priceapa de aici? Sa cultive si ei in ghivece prin apartamente? Stupida poveste… Important e ca seamana Pocahontas cu mine, cu atat am ramas si eu si ei din poveste.
Acu’ ma car, libertate dulce libertate…
Posted on septembrie 18, 2007
Ce bine-i la gradinita!
Views: 58
Ieri, 17 septembrie 2007, s-au deschis oficial portile gradinitei! Duminica seara, am contactat de urgenta 2 parinti constiinciosi si ne-am pus pe impodobit clasa. Chiar se mirau colegele cum de mi-am lasat clasa atat de neprimitoare, eu, tata petrecerilor. Toate la timpul lor. Asadar, ne mobilizam si in 2 ore se transforma clasa intr-o adevarata sala de nunti, botezuri si alte cumetrii. Baloane prinse pe fiecare pat, baloane pe pereti, baloane pe usa, baloane pe jos, all over baloane. Pe langa baloane, alte 100 de mii de chestii foarte stralucitoare, afise de „bun venit” atat pentru copii cat si pentru noua colega, de care va povesteam ca sunt super-incantata, intr-un post anterior. Dupa ce am colorat clasa pana la epuizare, declar multumita „si totusi aici ma simt in largul meu, culori, baloane, nebunie”. Noaptea de dinainte de marele eveniment adorm instantaneu inainte de ora 10 seara (am doua reactii la emotie, ori nu pot dormi, ori adorm instantaneu). Ma trezesc fresh la 6 jumate, ma aranjez, imi dichisesc mai ales ochii cu proaspetele gene false si la 7 jumate sunt in gradinita. Freamat, nebunie, agitatie, fastaceli… specific primei zile. Flori, flori, plin de flori. Innebuniti parinti si copii isi cauta locul prin clase. Eu ii stiu deja pe ai mei, trebuie doar sa-i astept. Stiu ca ora lor de sosire este undeva in jurul orei 8 si jumatate, asa ca nu ma panichez prea tare ca inca nu are cine sa-mi aprecieze ornamentele. Ma foiesc, mai fumez o tigara, mai astept. Primii 4 copii veniti raman cu gura cascata cand intra in clasa: „Uau, Rebe, ce faina e clasa noastra.” Yes! tip in mine, am stiut eu. Fac niste poze rapid, ca de inceput. Ma mai plimb, mai astept, unde-mi sunt copiii??? N-am stare, nimeni nu-mi lauda sala. Ma duc sa deranjez alte colege si sa trag cu ochiul daca mai are cineva atata culoare prin clasele lor. Zambesc satisfacuta, doar eu puteam sa transform o sala de clasa intr-un artificiu de culoare (atat de colorat, peste limita normalului si a bunului gust, hihihi). De ce nu ma lauda nimeni? Stiu ca e mult chici insa asta sunt eu. „Nu conteaza”, ma gandesc, „daca nu ma lauda nimeni, smulg eu complimente.” Ma indrept victorioasa spre cele 3 persoane (or sa se identifice singure, nu la mai numesc eu) pe care le stresez tot timpul si de la care stiu ca exista sanse mari de reusita. „Ai vazut cum am impodobit clasa?” „Foarte frumos!” vin prompt raspunsurile. Ce dragute sunt ele cu mine! Stiu ca asa sunt eu, ma bag in sufletul omului. „Chiar m-am mirat, cum de nu ai impodobit tu clasa, dar dimineata cand am venit si am vazut plin de baloane mi-am zis, clar Rebe trebuia s-o faca pe asta” zice- stie ea cine- draguta. 🙂 Buuun! Stau mai linistita, am primit (ma rog am smuls) confirmarea ca e clasa asa cum trebuie, ma pun iar pe asteptat. Hiiiiiiii! „Ai venit, dragul de tine!” sar pe primul meu copil iesit in cale. Somnoros, bolboroseste ceva, si ma stange in brate. Doamne cat e de bine la gradinita! Pupaturi, admirari, galagie, nebunie „Hai sa vezi clasa!” evident incep eu stressul. „Uau! Ce frumoasa e clasa mea!” Imi creste inima… Stiam eu… Iaca vine si altul, si altul, si altul… incep sa vina copiii mei. Nu gasesc suficiente cuvinte pentru a descrie intregile senzatii pe care le-am trait, atat ca ii revad cat si ca poate locul meu chiar e aici. Intre copii eu sunt magicianul si zana si idolul si … Lebe, pardon, acum suntem mari, sunt Rebe. Primesc si copii noi, simpaticuti, or sa se muleze perfect pe ceea ce suntem noi deja, pentru ca au spus a doua zi acasa „ce frumos a fost la gradi. Mai merg si maine!” Bine, Rebe. I-am castigat si pe ei. Toti copiii mei sunt frumosi, le-am si spus-o, ei mi-au spus inapoi ca sunt frumoasa, cam asa sta treaba la noi. Ne iubim si ne dulcegarim… Ce frumos! Si eu mai vreau sa merg maine la gradi, si mie mi-a placut, m-am gandit eu cand am pus seara capul pe perna, extenuata si multumita. E tare bine la gradi!
Uite, ma iau cu astea siropoase si cat p-aci sa uit esentialul. Am facut petrecere, am cantat „Gasca mea”, am batut din palme, am dansat, am papat chestii si am servit sucusor „din ala de petrecere”. Pentru ca petrecerea am tinut-o destul de tarziu (adica la ora 11.30, in conditiile in care la ora 12.00 se serveste masa si tehnic ei nu au voie sa manance „porcarii” inainte de masa) asta a reusit sa-mi aduca prima perla de gradinita: parintii unui copil nou au vrut sa-l ia acasa la ora 11.30 dar eu si copilul am insistat sa-l lase la petrecere, zis si facut. Dupa petrecere am mers la masa si dupa masa au revenit parintii sa-si recupereze odorul. Tata razand vine si ma intreaba: „Ce s-a intamplat la petrecere ca Maruan- respectivul baietel nou- a zis ca nu mai participa niciodata la vreo petrecere?” Semi-ingrijorata, amintindu-mi ca pe tot parcursul petrecerii a fost cu gura la urechi, ma aplec spre Maruan si intreb: „Ce s-a intamplat? De ce nu ti-a placut?” „Cum sa-mi placa, ce petrecere e asta unde trebuie sa mananci atata supa?!” (pentru cei care nu au gustat poanta, desi nu-mi sta in gen sa traduc glumele, o fac pentru ca e putin mai dificil poate de inteles; pentru ca petrecerea a inceput tarziu si de acolo ne-am pus direct la masa, copilul a asociat si masa de pranz tot cu petrecerea 😀 ) A doua zi, adica azi, primesc vesti cu noua perla a lui Maruan. Acasa, vine si ii zice mamei: „Eu nu stiu de ce ai zis tu ca toate educatoarele muncesc pentru ca educatoarea mea azi la servici a facut numai poze si petrecere…” Interesanta perspectiva… Cert este ca Maruan cu siguranta este viitoarea sursa de perle. Si inca o perla scurta, tot un baietel nou, care statea pe langa mine (asa-i pana se acomodeaza); la un moment dat merg pana nu stiu unde si cand vin, il gasesc plangand: „De ce plangi?” il intreb evident. „M-am si speriat ca te-am pierdut.” Iar acasa, ii povesteste incantat mamei despre noua noastra relatie: „Si stii, am plans putin, dar nu dupa tine, dupa Rebe”. Cum sa nu-i iubesti pe piscotii astia???
Ca pentru un nou an scolar, urez cadrelor didactice sa simta macar jumatate din bucuria pe care o port eu in suflet zi de zi cand ma indrept spre servici. Pentru cei care au ales sa faca bani, in detrimentul meseriei de dascal, va spun ca banii nu pot cumpara optimismul, cheful de viata si clipele astea pe care eu le traiesc intre copii. Pentru cei care nu au nici in clin, nici in maneca, virgula, cu domeniul educatiei, am sa impartasesc cu voi aici macar o parte din energia pozitiva pe care eu o iau de la copii si pe care o dau mai departe, pentru ca asta ma umple de si mai multa energie si imi pune in miscare fiecare bucatica din suflet. E minunat sa alegi sa lucrezi cu copiii, nu sa o faci fara sa intelegi cate suflete poti modela, chiar fara voia ta.
Comentarii recente