Posted on octombrie 25, 2007
Asa ne place sa evidentiem evidentul!
Views: 59
Ma streseaza chestia asta tipic romaneasca!!! Hai sa evidentiem toti evidentul! Hai sa concluzionam toti daca o concluzie data este concluziatoare sau nu! Cand il vedem pe unul tampit tre’ sa ajungem toti la concluzia ca e tampit doar ca sa fim siguri ca e tampit! Ah, ce draci imi vin! Adica eu concluzionez aici ca sunt foarte iritata pe ceva, de aceea va spun si voua ca sunt isterica pentru ca ceva m-a iritat si mai mult decat atat imi vine sa urlu de draci ce-mi vin! Deci e clar ca sunt iritata sau tre’ sa mai repet pentru a fi sigura ca ati prins esentialul?! Deci eu sunt iritata ca ma irita ceva ce nu-mi convine! Din categoria „gandire de roman!” Evident!
Posted on octombrie 25, 2007
Un om fericit, Moricz Zsigmond
Views: 55
Din aceeasi categorie „carti cu iz de fericire cumunist” aparuta in 1964 la Editura pentru literatura, scrisa in anul 1957 „opera lui Moricz Zsigmond constituie, prin amploarea si diversitatea ei tematica, imbratisand aspecte din intreaga viata a Ungariei un rastimp foarte indelungat, prin forta realista a unei arte viguroase si prin multitudinea genurilor abordate, unul din cele mai importante capitole din dezvoltarea realismului critic in literatura maghiara”. Citatul apartinand lui Mircea Tomus l-am incadrat la categoria „forma fara fond” si cred ca nu mai este necesar sa argumentez de ce.
In timp ce citeam cartea (ce aliteratie am creat) marturiseam ca este o carte foarte proasta dar care imi place in prostia ei. Conform unui alt principiu (relativ) stupid de-al meu, o carte trebuie terminata si in ciuda faptului ca mi-a luat ceva timp sa parcurg cele 435 de pagini, am reusit! Povestindu-si viata unui redactor consatean, personajul principal Joo Gyorgy intuieste ca trairile sale sunt atat de „profunde” incat este convins ca povestea sa va vedea lumina tiparului. Joo Gyorgy este simbolul taranului maghiar, este vocea miilor de tarani asupriti si exploatati de burghezie. Dar povestea lui nu este una a suferintei, este una a realitatii, a deosebirii dintre ceea ce presupune a fi tanar, lipsit de griji si fericit si a fi matur, constient ca in mainile tale sta hrana familiei, precum si posibilitatea de a le oferi la randu-ti, propriilor copii, sansa la fericire.
Romanul e structurat pe 31 de dialoguri intre redactor si taran, fiecare dintre ele rotindu-se in jurul temei centrale: viata satului maghiar. In critica pe care am citit-o, am gasit paralele cu Creanga; nu e neaparat o idee absurda tocmai pentru ca personajul nu insista pe partea de fatalism si incearca sa puna toate aspectele neplacute intr-o lumina favorabila. De aici si explicatia titlului „un om fericit”. Cu toate astea nu are nici macar unu la suta din umorul lui Creanga si probabil de aici intrebarea mea ce devenise aproape laitmotiv: „cum e fericit asta ca numai belele are?”. Probabil asta era si ideea, oamenilor de atunci le trebuiau prea putine motive sa fie cu adevarat fericiti iar simplu fapt ca intr-o duminica manca sarmale (asta fiind mancare de lux) si participa la vreo petrecere in sat, reuseau sa-i dea energia necasara pentru o noua saptamana. E greu poate sa pricepem, dar mi-am amintit si eu cu drag de copilaria mea la sat si intr-adevar mirosul fanului imi starnea niste senzatii pe care acum doar o suma consistenta de bani ar reusi sa mi-o provoace. Inseamna ca modernitatea asta ne-a insuflat niste valori atat de false incat acum as da orice sa mai stau o saptamana pe undeva la sat, dar satul ala pe care-l stiam eu in copilarie, satul ala unde digi-tv nu a ajuns inca in televizoare.
Personajul este orfan de tata si asta nu poate sa fie decat o alta piedica in a-si trai copilaria, in a fi privat de ceea ce inseamna sa stea aiurea pe strazi cu prietenii sai, ca mama este acum responsabilitatea lui, ca el este stapanul casei, ca a fi harnic este o alegere pe care o va face fara a sta prea mult pe ganduri. Culmea este ca sora lui mai mare, maritata in alt sat cu un baiat nu foarte instarit si fratele sau plecat sa „se faca domn in Budapesta” nu sunt alaturi de el in nicio situatie iar maturizarea vine din interior, nimeni cu exceptia mamei sau a celor cativa boieri pe pamantul carora lucreaza nu sesizeaza ca el este doar un copil si ca nu este firesc ca acesta la 14 ani sa fie deja satul de munca. Ba mai mult, din propriile experiente invata teoriile supravietuirii: cu domnii nu te pui niciodata, ajuti pe toata lumea cand ti se cere ajutorul, nu cracnesti la nefericirea ta, te bucuri de putin pentru ca maine s-ar putea sa nu mai ai nici putinul asta, fratii sunt veniti pe lume pentru a-ti complica existenta, fericirea suprema este intre ai tai sateni, Budapesta nu este locul unde „cainii alearga cu covrigii in coada”, nu poti fi „domn” daca sangele ce-ti curge prin vene racneste ca tu esti pui de taran, o vaduva cinstita n-o sa se mai marite niciodata, fetele bogate nu se marita dupa baietii saraci, fete cinstite si muncitoare de maritat gasesti foarte greu, caii sau junincile de la targ nu sunt neaparat animale asa ascultatoare cum par, dreptatea ti-o faci singur si daca nu, astepti sa-ti treaca supararea, ca nimeni n-o sa-ti faca tie, saracule, dreptate, Dumnezeu e acolo sa priveasca si sa judece nu sa ia masuri pe lumea de aici, orice greseala se poate indrepta mai putin greseala de a te fi nascut. Dar acesteia din urma ii gaseste o solutie, se numeste „resemnare”.
Mi-a placut foarte tare episodul in care el merge la Budapesta sa mai castige niste bani si un inginer ii tine teoria capitalismului: „Sunteti niste oameni intunecati cu totii, sunteti ca animalele, oricine poate sa faca ce vrea cu voi […] Toti sunteti flamanzi si niciodata nu apucati sa va saturati. […] Dumneata traiesti si acum taman ca o vita. Ma uit la dumneata si vad ce mananci. Paine si slanina. […] Esti un taran sadea.” Raspunsul mi-a placut teribil: „Da, asta sunt, ca asa m-am nascut si asa vreau sa raman.”
Asadar, una peste alta, cartea este o lectie de viata. Abia acum inteleg ca resemnarea nu este intotdeauna de judecat si de neinteles. Nu alegem unde si cand ne nastem dar putem in orice clipa sa alegem ce facem cu viata primita in dar(suna a tautologie dar chiar asa imi vine sa zic). Alegem victimizarea sau alegem sa vedem partea plina a paharului. Asta sunt si imi place ceea ce sunt iar asta imi aduce mie mai multa fericire decat o sa-ti aduca matale pseudo-modernismul imprumutat, domnule!
Updated on aprilie 7, 2008
Ultima incercare de a o imprieteni pe Tisa cu alte pisici
Views: 62
Ziua de vineri a fost fatidica pentru Tisa. Si pentru mine, si pentru Mihai, si pentru Mara (pisica Amei) si pentru Tiganu aka Gipsi (pisica Timeei, sora mea, ma rog mai mult a lui mami pisica, ea are cel mai mult grija de ea, no offence Timea) si pentru alte pisici ce i-au iesit in cale Tisei. Gata, am pus punct cu prieteniile pisicesti. Daca nu pentru Tisa macar pentru psihicul si integritatea mea mentala. Asadar, vineri urma sa vina Ama pe la noi. „Ia-o te rog si pe Mara cu voi!” zic intr-un moment de inconstienta. Ma suna Ama ca-i ajunsa la punctul de intalnire, ma duc sa ii recuperez (pe ea si pe Dan, prietenul Amei) si iata surpriza, e prezenta si Mara. Eu am zis asa, intr-o doara, nu m-am gandit ca si Ana Maria int-un alt moment de inconstienta o va chiar aduce. Iaca intalnirea pisicilor se petrece. Eu stresata nevoie mare, Ama relaxata. Tisa stresata, Mara relaxata. In prima faza m-am gandit ca Tisa e pe teritoriul ei si n-o sa reactioneze foarte urat. De doua ori chiar si-au atins nasucul. Sa sper ca Tisa a acceptat-o pe Mara? Ama, la fel de relaxata: „Clar or sa se-mprieteneasca!” Intalnirea s-a desfasurat sub auspicii nefaste: Tisa maraia (nu ca de obicei cand vede o pisica, dar totusi), Mara se uita la ea… relaxata!!!
Paranteza: Ama crede despre Mara ca e o pisica rasfatata; ei, vineri a avut ocazia sa vada ca pisica ei este un inger!!! AM ZIS INGER!!! Si pentru ca Ama insista ca are o pisica rasfatata, eu insist sa facem troc pentru o jumatate de zi, daca nu vrea o saptamana: ea cu Tisa, eu cu Mara. Nu vrea… hmm… clar, de ce as alege si eu pe dracu’ impielitatu’?! Daca Mara e rasfatata atunci Tisa cum se numeste… aroganta intruchipata? rasfatata in exces? Las’ ca stiu eu: IMPIELITATA!!!
Chiar acum in timp ce scriu Tisa mi-a facut favoarea (nu inteleg cum) de a-mi scoate R-ul de la tastatura, nu va explic ce fain scriu, ca stau 1 min sa tot apas pe R sa prinda si ce ma enerveaza ca sunt atatea R-uri in cuvinte. Nu, nu stiu sa-l pun inapoi (butonul cu R- ce tot insist sa-l scriu pe R daca si asa e stricat?!) si Mihai doarme… just great! Thank you dear cat!!!
‘napoi la poveste. Tisa a invatat-o pe Mara sa scuipe, obicei urat cu care Mara nu era familiarizata dar cu care s-a procopsit, ca ajunsa acasa i-a aplicat tehnica lui Dan. Cu toate astea, imprietenirea a esuat total atunci cand Tisa a dat cu laba s-o zgarie pe Mara. Degeaba, e inutil. Sa nu uit, Tisa are o casuta (suficient de scumpa) in care nu sta nici cu dat dracu. Mara a prins utilitatea ei inca din primele 5 minute si s-a asezat foarte comfortabil in ea… simtiti diferenta intre pisici?! Una alba cu chip de inger si una neagra (ma rog, gri petrol) cu chip de necurat. Buuun, terminam imprietenirea si urcam toti in masina ca aveam programare la doctor. Pe masina, cele doua printese erau colege de suferinta. „Miau” Tisa, „miau” Mara, „miau” Tisa, „miau” Mara. Parca se sfatuiau, nu alta. Ajungem la doctor, tanti doctorul discuta putin cu Mara… la propriu… ii face programare, diverse. Aici se incheie prietenia Tisei cu tanti doctorul, pentru ca pana la Mara, ea era in centrul atentiei. Iese Ama cu Mara din cabinet, se porneste isteria Tisei. O maraie pe doctorita (!!!) in conditiile in care cele doua erau prietene foarte bune… nu tine vrajeala insa ca tanti doctorul nu-i tolereaza figurile, insa ii prezint situatia neprieteniosenie matei mele si da verdictul: „nu mai insistati, e rasfatata si egoista si gata.” Egoista zici?! Poate i-om fi dat si noi niste nas… da’ nu pricep… de la cine, cand, cum? Nu vreau sa aflu cum o sa ne educam copiii…
N-o mai imprietenesc, n-o mai imprietenesc, dar eu de la doctor tre’ sa merg la mami si mami are… PISICA! Sa nu uit, cand am iesit din cabinet mai asteptau la coada 2 pisici!!! Dintre toate animalele, taman pisici trebuiau sa fie! Stapanii de pisici se uita la Tisa si la gentuta ei (suficient de scumpa) de plimbat prin oras: „Vai, dar ce pisica draguta! Sta in gentuta? Vai, ce dragalasa si ce cuminte sta. Pe a noastra abia reusim s-o…” Va povestesc in ce hal a putut sa scuipe, haraie, maraie si altele in gen dragalasa mea de pisica?! In fine, ajung la mami si aici pricep ce-nseamna iadul. Pe Gipsy il durea mai jos de coada de Tisa si Tisa o luase razna. Sarea sa ma muste, scuipa, se ascunsese intr-un colt si maraia non-stop. Evident ca am crezut ca e pierduta total cu creierul, ca sa nu mai spun ca mami era oripilata de-a dreptul si de-a stangul de salbaticia ei si ala micu’ Gipsy o mai si provoca, sarea sa se joace cu ea si mai rau era. Ca sa nu mai spun ca s-a jucat si cu lesa Tisei si cand sa plecam nu mai reuseam sa i-o prind de ham ca probabil ii mirosea a alta pisica. Abia am scos-o din casa si tot drumul de intoarcere acasa, pe taxi, n-a scos un sunet. De fapt, n-a scos vreun sunet pana a doua zi seara. Si totusi, ajunse acasa (nu stiu ea cum era, dar eu eram terminata nervos) s-a apucat s-o caute pe Mara… Sa fie semn ca poate???
Poze de admirat, in galeria foto!
Updated on octombrie 22, 2007
Excursie cu copiii- partea a doua
Views: 61
Asadar, ne aflam in fata manastirii de la Radna, fatada se afla in renovare. Intram, ne rugam, stam putin in strane (asa cre’ ca le zice la bancile alea de stau babele si mosii in ele cand e slujba), admiram icoane… Copiii ies si eu raman inauntru sa racolez niste suveniruri. Constat ca apa plata sfintita (la jumate) e doar 50 de bani asa ca ma pun pe achizitionat apa binecuvantata. „30 de sticle???” se mira tanti vanzatoarea. „Da’ 30 ca dam la prieteni!” Ma incarca tanti cu 3 plase, mai fac niste cumparaturi modice: 2 iconite cu sfantul Francisc (doar el era vedeta pe aici), o carte cu istoria vietii lui (important de stiut pentru cunoscatori), mai niste chestii si 15 bratari pentru ca am vrut sa aiba si copiii o amintire. Gata, am lasat aici milionul, gata, destul cu risipa. Hopa sus inapoi in autocar, next stop, adica urmatoarea oprire muntele ce gazduieste cetatea de la Soimos.
Scoboram din autocar si de aici incepe distractia. Prima poteca- pietre mari si foarte mari+ plan mult prea inclinat chiar si pentru mine. Oooo, ma gandesc… naspa. Si iaca ceata lui Pitigoi incepe sa urce, educatoare mai tinere mai in varsta, mai grase mai slabe, mai antrenate mai nu, ingrijitoare cara ditamai cosocul cu mancare, copii mai voinici mai nevoinici, tata lumea urca. Fiecare cum poate, cum stie; mai cazi, mai te ridici, mai cazi, mai te ridici iara… Copiii in patru labe… circ in toata regula. Dar eu sunt si mai grozava, cu o zi inainte mi-am luat adidasi NOI si ALBI si am crezut cand ziceam „urcam pe munte” ca e o metafora, iaca-s praf adidasii. Lacrimi imi dadeau de nervi, de ce mi-o fi fost mie musai adidasii ALBI si NOI n-o sa inteleg nici azi, cum nici atunci n-am inteles. Prima panta urcata cu succes, a doua asisderea, a treia… caput toata lumea. Am gasit un soi de poienita in semi-panta si ne-am asezat acolo paturile. Oooo, dar ce cade in jos in vale? A, e o sticla? Du-te dupa ea. Dar ce se rostogoleste iara? Un ghiozdan, n-are nimic, il aducem inapoi. Dar ce se rostogoleste iar? Un copil, fugi de-l prinde. Cam asa am stat noi „in popas”. Stati linistiti, nu au existat victime, au existat doar accidentati, dar a meritat efortul. Servim masa… nu pot sa va redau in cuvinte cu cata pofta mancau copiii. Soarele batea destul de tare, toti stateam la plaja. Buuun, ajunge cu pocnitul oaselor, la drum! Pana sus la cetate mai este drum lung, n-avem timp de pierdut.
Aici vine partea si mai distractiva: cum cari copiii sus pe panta, in conditiile in care chiar si adidasii mei ALBI si NOi reuseau sa lunece? Eu am descoperit prima varianta- iei copil 1 de manuta, urci 20 de metri cu el, il asezi in fund pe teren plat, lansezi promisiunea „vine Rebe repede”, cobori, iei copil 2 de manuta, urci si cu el pana unde l-ai plasat pe primul, repeti promisiunea, cobori, iei copil 3… la copil 6 esti gata ca bateria. am dezvoltat si o a doua varianta- mai putin obositoare pentru mine dar mult mai riscanta, pe principiul „cade Rebe, cad toti”. Adica- se iau doua manute de copil in mana dreapta, doua manute de la alti doi copii in mana stanga, doua manute ale unui singur copil de introduc in buzunarul stang al blugilor si alte doua manute de la un al saselea copil in buzunar dreapta. Se zice „doamne ajuta” cu mare seriozitate si se porneste la drum in timp ce se repeta „pasi mici, pasi mici”. Acum nu va speriati ca toti cei 45 de copii se miscau cu atata incetineala, altii erau sus demult, fiecare cum putea, in patru labe, ghemuit, la pas, cu sprijin sau fara sprijin… doar ai mei se miscau mai greu, unii ca unii erau in fruntea celor mari. Greu… dar frumos!
Pe drum nu prea am apucat sa glumesc cu amaratii mei pe care ii taraiam dupa mine ca abia ne trageam sufletul. Cand ajungeam noi aproape de ceilalti, ei se ridicau sa plece ca erau satui de stat. Asa-i cand esti mai mic si mai pricajit! Cand am ajuns si noi sa prindem o platforma cu priveliste si numai buna de imortalizat, constat ca cetatea e vis-a-vis cu noi, noi n-am ajuns inca la ea. Ei, ce sa fac?! am o lupta interioara, sa mai urc cu ei pana la cetate ca-s rupti sau sa… „Grupa mijlocie sus! Mergem la cetate!” Iaca piticii mei nu stiu de unde mai aveau resurse ca-i vad tasnind pe potecuta. La cetate… super! Facem poze, se catara pe ziduri, aplauda, se bucura, mai trag si cu palnia la alt grup cu copii mai mari carora invatatoarea le explica despre istoria cetatii: „Suntem in sala regala, Rebe” m-au informat si pe mine, hihi. Am fi avut si noi informatie de comunicat, insa ne cam presa timpul. Gata, ajunge, jos. Ceva mai repede si mai organizat am reusit sa coboram insa copiii erau rupti deja. Eu abia ma miscam, darmite ei.
Am uitat sa precizez ca era plin de maracini si de urzici, auch! Sus in autocar, se lasa linistea intre pitici, cade un cap, al doilea, iata sufletele de copii cum dorm. „Da’ ne dai bratari, Rebe?” Bratari?! V-as da si o medalie de campioni pentru cat de mandra am fost de voi ca ati urcat atat de departe si in conditii atat de vitrege, dragii de copiii lui Rebe! Ne-a dat si doamna directoare a doua zi o diploma de „cel mai bun alpinist”, vai ce vanzoleala si incantare… Auzi, alpinisti… Si eu care credeam ca fetele mele sunt niste fitoase si niste maraite… iaca alpinistii mei…
Cam asta a fost la Soimos… frumos, obositor, reconfortant, incantator, intrigant, frustrant, provocator, grozav… ce sa mai, am niste copii pe cinste!!!
P.S.: Cu o zi inainte fusese la manastire Lorand (baietelul de care va povesteam ca ma mustra cu pozele/ din prima mea generatie) si o roaga pe mama sa faca si ea niste poze: „Nu pot, e biserica, zice ea, nu se fac poze aici” la care el ce replica are?!!!! „N-are nimic, inseamna ca sigur face Rebe maine poze!!!”
Posted on octombrie 22, 2007
Exista o fericire, Liliana Alexandrova
Views: 72
Romanul a aparut in 1960 la Editura Tineretului si astea de fapt au fost principalele motive pentru care am si ales sa citesc cartea. Am vrut o carte cu iz comunist, am vrut sa-mi amintesc de cum era si sa ma lamuresc daca m-as fi integrat sau nu in sistem. Este romanul de debut al scriitoarei si „a castigat de la bun inceput inima cititorului din patria sa”. Este povestea unei invatatoare tinere parte activa in „marea actiune impotriva analfabetismului si a ignorantei, pornita din initiativa Partidului Comunist Bulgar”. In sufletul sau zace „dorinta vie de a lua parte la aceasta batalie nobila pentru destelenirea sufletului omenesc”.
Asadar, o tanara invatatoare pleaca intr-un umil catun, Catunul lui Velko, in muntii Rodopi in ciuda faptului ca putea opta pentru un post intr-un oras mai mare si mai civilizat. Alegerea este o sfidare la adresa parintilor-tatalui in mod evident-, este o sfidare la adresa modernismului-a prietenei care e actrita in capitala Bulgariei-. Daca oameni ca ea nu ar alege sacrificiul de sine in favoarea fericirii celor din jur cu siguranta lumea n-ar putea fi mai buna. Cu toate astea, asprimea si salbaticia celor ce urmeaza a-i educa reusesc sa o descurajeze; singura sa prietena ramane actrita, pentru ca indiferent de cate diferente ar fi fost in principiile celor doua, cu siguranta este singura persoana careia ii poate asterne sincere ganduri sau frustrari. Continuand, invatatoarea Milenka are de luptat cu oameni carora invatatura li se pare o pierdere inutila de timp, care fac tot posibilul a-si sustrage copiii de la chinurile invataturii sau care mai mult dacat atat, recurg la violenta in incercarea de a evita „cartea”. Si totusi ea va reusi, cu ajutorul Partidului. Poate unii v-ati gandit la… Cu ajutorul Divinitatii, dar mai este necesar a preciza ca Divinitatea este anulata in maxim 3 randuri?! Avem si o idila, ea, invatatoarea, se amorezeaza inevitabil de inginerul-sef, Boian, aflat pe santierul din apropiatul oras. La inceput, el nu da semne ca ar vrea mai mult decat o prietenie sincera cu ea, insa va reusi sa treaca peste drama sa interioara (ceva cu o fosta iubita) si sa o pretuiasca la adevarata sa valoare. Si Partidul o va ajuta la final chiar sa construiasca o scoala, totul ca rasplata pentru sarguinciozitatea sa, fiind singurul cadru didactic ce a reusit sa mobilizeze deopotriva parintii si copiii (prin pedagogie si psihologie superioara) pe calea educationala. Cam asta e continutul cartii, am sarit peste chinurile sale de-a lungul anului scolar deoarece n-am vrut sa va intristez…
La inceput am crezut ca subiectul este tangential cu expresii de genul „am inteles tovarase, respect dorinta partidului” doar pentru a trece de cenzura si a vedea lumina tiparului. Dar pana la final e imbibata in comunism incat am cam pierdut si povestea, subiectul cartii. Ca si cadru didactic am apreciat cu calificativul „insuficient” intreaga sa activitate la clasa, nu pentru ca as fi fost eu libertina sau toleranta in procesul educativ, dar pentru ca individa nu are notiuni minime de „tact pedagogic”: a-i face prosti pe copii e cel mai firesc gest, a sta „constipata” pe o anumita lectie doar pentru ca „e in manual” se face cu pretul predarii lectiei in fata unei sali goale, abordarea si modul de a-i atrage pe parinti intr-o viitoare colaborare… jalnice, patetice. Ah, ce carte am mai citit si eu…
Ce mi-a placut cel mai mult: numele personajelor. Am savurat teribil numele, chiar nu am mai intalnit nume similare in alte carti sau asa… in general; e adevarat ca nu am avut contacte cu Bulgaria, poate si asta este o explicatie: Rifat, Emin, Slavka, Fatina, Kadir, Metko, Fahri, Rukia, Sanko, Liuta, Hamdi, etc. Au o rezonanta teribila numele astea, chiar imi plac!
Si daca e sa incropesc si o concluzie fac referire din nou la Cuvantul inainte ce-i apartine lui Constantin Velichi si citez: „Cartea Lilianei Alexandrova constituie, in acelasi timp, un document uman plin de patos al noii oranduiri din Bulgaria vecina- oranduire care pretuieste omul si lupta pentru fericirea sa”. As fi putut sa zic eu mai bine decat el?! No way…
Comentarii recente