Updated on noiembrie 2, 2007
Va fi Schimb de carti-3
Views: 68
Duminica, 4.11.2007 va avea loc o noua intalnire schimb de carti eveniment organizat de bookblog. Va asteptam cu drag la o poveste, la o voie buna, la o carte, doua, trei. Eu abia astept sa-mi dau cu parerea despre cartile pe care le-am luat si le-am citit, nu de alta dar e foarte curios cum continutul unei anume carti poate fi vazut atat de… diferit de cititori. De exemplu, eu am facut praf cartea lui Ben Rice si a lui Daniel Pennac si cand citesc pe net, surpriza, o gramada de aplaudaci… Pareri si pareri… Iata de ce sa vii la SCHIMB DE CARTI TIMISOARA!
P.S.: Va rog mult pe cei ce absentati la intalnirea asta sa trimiteti cartile imprumutate prin cineva, nu de alta dar e aiurea sa blocam niste carti. Va rog frumos si multumesc!
Updated on octombrie 31, 2007
Invatamantul romanesc se duce-n jos
Views: 82
De cateva zile Pro TV-ul a luat in serios problema educatiei in Romania. Reportajele sunt foarte bune si tin sa felicit pe cei care s-au ocupat de prezentarea lor opiniei publice pentru ca un semnal de alarma a fost tras. Ma bucur sa aflu ca incompetentii aflati in fata copiilor sunt prezentati in toata splendoarea lor. Nici macar nu se interaba cu ce sunt ei de vina, e varianta cea mai usoara a da vina pe copii. As vrea sa-i vad pe toti acesti eminenti cu statut de profesor la colt de strada cersind. Si-ar castiga banii mai usor. Ma bucur pentru toate relele pe care le fac elevii profesorului pentru ca le merita cu varf si indesat. Respectul se castiga, nu se impune. Asta e parerea mea. Generatia asta are niste lichele de care n-o sa mai scapam niciodata. Ca sunt salarii mici, ca nu sunt conditii, ca nu mai sunt copiii ce au fost… scuze si motive. Insist sa cred ca exista posibilitatea de a alege sa predai si multi sunt cei care o fac din comoditate. Atunci asta e pretul platit: umilinta si lectia de viata pe care ti-o dau cei pe care tu teoretic ar trebui sa-i educi. E mult prea vast subiectul sa-l dezvolt, insa ma incearca niste sentimente nu tocmai pozitive cand vad ce imbecili au nota unui elev in pix. Sta in puterea lui sa taie si sa spanzure, in conditiile in care exista sanse foarte mari ca un elev de clasa a 8-a sa-l depaseasca in cultura generala.
N-am invatat sa ne adaptam, nu stim sa comunicam, nu stim sa ne impunem, nu avem habar de materia pe care o predam… Stim ca noi suntem „seful”, stim ca noi trebuie sa-i umilim pe copii, asa cum am fost si noi la randu-ne umiliti, stim ca trebuie sa fie liniste in clasa ca noi sa putem dicta clar si raspicat lctia din manual, stim ca trebuie ridicate doua degete (fara a le flutura excesiv, ca iar nu e bine) daca ai ceva de spus, stim ca daca eu sunt prost-dispus azi si elevii vor primi note proaste. Nu stim ca problemele se lasa la poarta scolii dar stim ca ei, copiii, sunt vinovati ca eu nu am putut face mai mult cu viata mea. Nu stim ca si ei au probleme, nu stim sa-i ascultam dar stim ca apelative gen „stai jos, nu te-a intrebat nimeni nimic, nu raspunde neintrebat, esti un prost” impun linistea. Dar uite ca generatia PRO (asa cum imi place mie sa o numesc) nu mai pune botul la vrajeala comunismului. Si nu ma refer aici la doctrina politica ci mai degraba la mentalitatea comunista, de care n-o sa mai scapam vreodata pentru ca ne place sistemul asta: Tu taci, eu vorbesc/ Tu esti prost, eu sunt destept/ Tu esti un biet elev, eu sunt mare profesor, etc. Sunt profund jignita si am uit in jurul meu la cadrele didactice de la gradinita. Nu sunt poate cele mai inteligente persoane de prin zona, sunt persoane tinere sau mai putin tinere, sunt talentate si mai putin talentate, mai daruite si mai putin daruite. Foarte rar le-am auzit pe cele care eu le consider a fi dedicate meseriei sa se planga, indiferent de ce, de bani, de parinti, de statutul care nu mai era ca pe vremuri, de indisciplinati… Oare de ce?! Oare ele au mai multi bani decat celalalte? Nu, pentru ca ele au inteles ca sunt aici nu pentru a face avere ci pentru a modela suflete si caractere. Pentru ca satisfactiile lor sunt de alta natura. Mai mult, le vad perfectionandu-se cu fiecare prilej ivit. Fac cursuri pe banii personali si nu le-am auzit cersindu-si banii pe la Minister (asa cum ar fi normal de fapt, cursurile sa fie decontate) ci le-am auzit povestind tuturor ce multe lucruri au invatat de la altii mai priceputi. Dar evident, vad zilnic si cadre didactice care ma infioara si ma dezgusta…
Sunt revoltata si ma uit a nu stiu cata oara la reportaje si ma indignez si mai mult. Si-l vad pe profesorul de romana cu parul prins la spate intr-o coada de cal, total relaxat si total eficient. Deduc de aici ca a spart barierele si a castigat ceea ce constipatii n-or sa inteleaga niciodata: RESPECTUL COPIILOR! Dar oare o inspectie „de sus” va aprecia stilul lui?! Cu siguranta nu, va fi mustrat ca nu are conduita, limbaj, atitudine… de cadru didactic. Pentru ca, pentru toti incuiatii, asta are de-a face cu predatul si la o asa educatie- cum vor ei, in scurt timp o sa tragem apa peste invatamantul romanesc. Eu m-am cizelat foarte mult in invatamant, m-am maturizat, am invatat sa comunic cu oamenii, sa fiu diplomata dar eu, tot eu am ramas. Si in ciuda tuturor constipatilor (de la cadre didactice pana la parinti) tot Rebe sunt, cercelul din buric e tot acolo, tatuajul e tot la vedere cand ma aplec, tot blugii cu talie joasa sunt haine de lucru, tot educatie de calitate cred ca fac si tot pasiune pun in munca mea si am reguli, dar sunt regulile mele si ale copiilor mei chiar daca altii nu le pricep, tot libertate le dau copiilor, tot e liniste in clasa mea cand se desfasoara vreo lectie, tot stiu copiii ca „This is an apple” este un mar si tot stiu ca toamna cad frunzele… Si oare cate cadre didactice din gradinita ma respecta pentru libertinismul meu?! Probabil vreo… nimeni?! Si cati copii se lumineaza la fata cand intru in clasa?! Probabil vreo… toti! Si cat de mult imi pasa de parerea celor din jur?! Sa fim seriosi, eu stiu ce fac si fac de calitate! Dar cati mai cred asa ca mine? Toti! Pentru ca toti constipatii cred ca ce fac ei este bine, ce dualism castigator! La naiba cu toti care umilesc si educa elevi! La naiba cu cei care isi bat joc de meseria asta! La naiba si la dracu in acelasi timp!!!
Updated on februarie 1, 2008
Domnilor copii, Daniel Pennac
Views: 52
Am luat cartea de la Andreea la Schimb de carti-2. Am citit-o relativ repede dar in ciuda recomandarilor din critica „acest roman de un umor nebun” eu am omis a rade. Nu ca m-as fi abtinut dar nu am stiut cand e momentul. Cartea mi s-a parut depresiva de-a dreptul si ceea ce ma ingrijoreaza este ca eu mi-am cumparat 4 carti de Pennac si daca asta mi-a placut mai mult nu, m-as intreba atunci, de ce am cumparat 4 (patru) carti de un autor despre care nu stiam nimic. Ciudate alegeri mai fac si eu…
In deschidere, autorul multumeste „lui Roger Grenier, necrutator vanator de gafe”. Eu sunt putin sceptica si spun ca domnul Grenier nu si-a facut pe deplin datoria in romanul asta deoarece eu am sesizat niste incoerente. Daca asta era versiunea data spre tipar, nu vreau sa aflu in ce stadiu se afla lucrarea inainte sa o corecteze aprig domnul Roger Grenier.
Povestea este nu complicata, super-complicata. M-am pierdut in amanunte. Un profesor de literatura isi surprinde elevii neatenti in timpul orei si le confisca un desen, sursa indisciplinei acestora. Pentru ca nu poate afla cine este posesorul de drept al desenului (trei dintre copii sustin ca le-ar apartine) le da drept pedeapsa crearea unei compuneri in care sa imagineze ca ei s-ar transforma in adulti, dar cu mintea de acum si parintii lor ar deveni copii de 5-6 ani cu mintea specifica varstei. Pana aici, totul clar! Dar nu e totul asa simplu cum pare. Prima gafa pe care eu am detectat-o, ar fi ca in incercarea de a imita limbajul unui copil de 5-6 ani, autorul face exces de zel si foloseste toate greselile de pronuntie existente (cuvinte peltice) fara a lua in calcul realitatea, cum ca un copil de 5-6 ani nu ar putea sa se exprime atat de dezastruos… Logopezii pot confirma cele spuse de mine. Asadar, cei trei copii, Igor Laforgue, Joseph Pritsky si Nourdine Kader manati de motto-ul profesorului Crastaing „imaginatia nu inseamna minciuna” se trezesc peste noapte in trupuri de adulti, fara a avea vreo idee ce presupune maturitatea. Mai mult decat atat, si profesorul se transforma in copil dar ramane cu mintea de adult. Problemele ce decurg din aceasta situatie fantastico-imbecila nu le-am gasit deloc amuzante ci, asa cum am mai spus depresive. Se pare ca profesorul are traume din copilarie si pentru ca a fost privat de iubirea unei familii adevarate se incalzea in fiecare seara in bratele curvelor, contra cost, de aici si inversunarea cu care ii obliga pe copii (timp de generatii) sa realizeze compuneri cu teme familiale pentru ca el insusi nu era in stare sa-si imagineze caldura unui camin. Ce-i „umor nebun” aici?!
Unul dintre copii, Igor este orfan de tata si toate responsabilitatile familiei (de la intretinerea mamei pana la a gati) ii revin. Mai mult decat atat, mama cade in bratele oricarui barbat intalnit si ca urmare tot lui ii revine rolul de sustinator moral al acesteia. Tatal ii apare sub forma unei fantome cu care el discuta ocazional, dar care nu se sinchiseste a-i da sfaturi sau a-l incuraja, ba dimpotriva, el e un fel de fantoma fara implicare emotionala. Si cand transformarea lor se produce, tatal nu este reinviat, ci in locul mormantului unui barbat de 35 de ani este mormantul unui copil de 7. Cineva acolo sus s-a tinut de glume proaste si nu a luat in calcul ca este vorba de o noua gafa (din punctul meu de vedere) care sfideaza orice lege a logicii. Ce-i amuzant aici?! Cel de-al doilea copil implicat in procesul transformarii este Joseph, cel care teoretic simbolizeaza echilibru; el apartine unei familii moderne, libertine, intelegatoare si singura problema in transformarea lor este ca Joseph trebuie sa tina piept celor doi copii nabadiosi, respectiv parintii lui. Cel de-al treilea, Nourdine, este pe jumatate arab, provine dintr-o familie destramata, mama i-a parasit, tatal s-a inchis in sine si in atelierul tau auto iar singura care are grija lui este sora sa mai mare, Rachida. Foarte amuzant din nou…
Si de aici incep necazurile si ceea ce se numeste probabil „umor nebun”: cei trei se straduie sa-si indeplineasca rolurile de adulti, sunt convocati la scoala pe post de parinti pentru a da explicatii pentru absentele copiilor lor, profesorul Crastaing se umanizeaza pe tot parcursul intamplarilor si isi doreste sa fie si el in rand cu oamenii, respectiv copiii, tarfa la serviciile careia apela profesorul, Yolande, joaca cu succes rolul de mama si astfel cucereste inima lui Albert Crastaing, copilul Tatiana (mama lui Igor) se indragosteste de copilul Ismael (tatal lui Nuordine), copiii se unesc in puteri si-n simtiri, refac compunerea si iaca totul revine la normal. Singura diferenta este ca sunt mai bogati in privinta experientei de viata, ca cei doi parinti, Tatiana si Ismael raman impreuna, la fel si Yolande si Albert si… pentru a fi grandios finalul cine credeti ca statea in spatele tuturor necuratelor intamplate?! Era tac-su, mah!!!
Posted on octombrie 29, 2007
Noi surse de amuzament- cautari
Views: 65
In fiecare zi, ca sa nu extind sa spun saptamana sau luna, ma uit si ma minunez de ce tampenii pot sa scrie oamenii astia pe google. Daca google ar putea vorbi cu siguranta ar izbucni ocazional: „ESTI UN TAMPIT! TAMPITULE!!!” Cum ii mai rabda google pe idiotii astia, cum ne minunam de cat e de mare gradina lui Doamne Doamne… Sa purcedem:
„fricile ca piedici in viata”- intr-adevar, tie nu de piedici ar trebui sa-ti fie teama ci de propria-ti prostie; asta ar trebui sa te puna pe ganduri, dar daca te-ar pune pe ganduri asta ar presupune ca ai minte si daca ai avea macar un neuron functional ai rosii macar la gandul ca te scalzi in propria-ti imbecilitate;
„despre tine as fi vrut sa scriu despre mine comentariu”- asta e profunda rau; mai mult „funda” decat „pro”. Deci despre cine ai fi vrut sa scrii?! Despre mine scriu eu cand scriu despre tine, ca daca as scrie despre noi s-ar intelege atunci ca scriu despre voi, iar voi cu siguranta sunteti ele, desi daca aveti un singur specimen de gen masculin intre voi cu siguranta ati deveni ei si desi ei nu e sinonim cu voi decat in acest context, incluzandu-ma si pe mine intre voi, am deveni fara doar si poate noi. E CLAR ACUM?!
„vopsea proaspata peste atractia”- da, asta in cazul in care pe masina ta o cheama „atractia” ceea ce n-ar fi exclus, ah, te aud de aici cum urli de durere de prost ce esti…
„reflexii si maxime dragoste”- e inutil a-ti explica cum ca se zice „reflectii” nu de alta dar ai cautat de mult prea multe ori tampenia asta si cu toate ca ai facut variatiuni pe aceeasi tema (despre dragoste, de dragoste, etc) tot idiot ramai.
„o prietenie decat cand e prea tarziu”- daca ai gasit pe cineva care te accepta asa cum esti, te rog, idiotule, pretuieste persoana respectiva, ca la cat de reduse sunt capacitatile tale intelectuale e destul de greu sa detectezi ca oamenii fac parte din aceeasi specie cu tine.
„citate care imi plac”- iar cautari din astea generice… Sfinte Google, cum ii mai rabzi pe astia si ii mai si directionezi pe blogul meu?!
„ce ne lipseste ca sa fim fericiti”- exact asta: PUTIN CREIER FUNCTIONAL!!!
„exista calificativul insuficient”- exista, da! Si voi toti l-ati castigat cu prisosinta! Cu varf si indesat! Cu sincerele mele felicitari!
„fraze pentru un cuplu”- …
„planificare engleza wow”- De ce wow? Tu mai esti si cadru didactic?! Wow!!! IDIOTILOR!!!!!
Posted on octombrie 28, 2007
Pobby si Dingan, Ben Rice
Views: 50
Carticica se citeste rapid, e relaxanta, targetata pe o paleta extinsa de citititori, de la pusti la bunici. Am luat-o din Colectiile Cotidianul. Este romanul de debut al autorului, aparut in anul 2000 si care i-a adus acestuia Premiul Somerset Maugham. Precizez ca eu nu sunt foarte instruita pe domeniul premiilor acordate in literatura insa chiar daca din punctul meu de vedere nu este un roman foarte valoros, mi-a placut tema precum si scriitura; am citit in prefata ca Ben Rice a studiat cursurile de „creative writing” in cadrul University of East Anglia si de-a lungul naratiunii am observat ca a respectat cu mare precizie lectia de teorie a constructiei epice dar nu m-a convins de valoarea ridicata a propriei amprente. Consider ca ar fi putut lua cu usurinta un premiu pentru iscusinta redactarii unei povestiri insa nu l-as aseza in raft alaturi de scriitori consacrati. Pareri subiective, ce sa zic…
Pobby si Dingan sunt doi copii, sunt rezultate ale unei imaginatii febrile a fetitei Kellyanne. Nimic rau pana aici; atata timp cat ea este constienta ca cei doi sunt produse ale propriei minti, aceasta este doar o dovada a faptului ca fetita are o imaginatie bogata; disparitia celor doi provoaca o serie de neplaceri iar nedelimitarea realului de fantastic in capul Kellyannei, ma duce cu gandul ca ea sufera de schizofrenie. Familia Kellyannei, precum si intreaga comunitate, accepta „ciudatenia” fetitei si se porneste o intreaga campanie (inceputa de fratele ei, care initial era foarte sceptic) in gasirea celor doi. Fetita se imbolnaveste si acum devine o chestiune vitala in a-i gasi pe cei doi. Cu atat mai mult cu cat vina apartine tatalui, care manat de dorinta de a-i dovedi fetitei ca este acceptata cu tot cu prietenii sai, ii luase pe imaginari cu el la lucru si se pare ca din neglijenta, ii uitase in mina. Familia Williamson este stabilita intr-un orasel din Australia, pe motiv ca acolo existau mine de opal iar gasirea pietrelor pretioase ar fi concurat la ridicarea nivelului de trai al acestora. Ceea ce nu pricep eu este de ce familia fetitei accepta cu atata nonsalanta diagnosticul medicului (o boala pe fond nervos, o depresie) fara a lua in calcul posibilitatea spitalizarii. Sugerarea ideii de spitalizare este privita ca o acuza la adresa lor, ca o insinuare a incapacitatii de a se ingriji de propriul copil. Asa ca, se invoca sprijinul Divinitatii si ca manifestare a resemnarii, fetita va fi tratata in propria-i camera. Cu siguranta varianta cautarii lui Pobby si Dingan pare din punctul lor de vedere solutia salvarii fetitei. Iar consecintele sunt previzibile: cei doi sunt gasiti striviti in mina de opal, prin vanzarea opalului din buricul lui Dingan se achita cheltuielile de inmormantare a celor doi iar fetita moare impacata, usurata la gandul ca cei doi au fost gasiti.
Am gasit ca familia asta de englezi are multe in comun cu familia tipic romaneasca, am observat de multe ori ca resemnarea asta este un simbol al ignorantei. E foarte greu pentru persoane inchistate in propria lor incultura sa accepte ca sunt solutii pentru a iesi din impas. Gasirea unei pietre de opal si achitarea cheltuielilor de inmormantare ma duce cu gandul ca familia, pentru a deveni bogata, ar fi trebuit sa gaseasca mult prea multe pietre, ori ca inmormantrea implica ridicate costuri (sic) ori ca era nevoie de sacrificarea propriului copil fara a intelege lectia de viata primita.
Finalul unei carti este cel mai important din punctul meu de vedere; de exemplu, am citit povestioarele lui Julian Barnes si m-am plictisit teribil dar ultimele 3 randuri mi-au schimbat total perspectiva. Asa si aici, daca ultimele randuri nu ar fi fost scrise, chiar si eu as fi putut spune ca mi-a placut povestioara. Dupa ce mi-am pus capul la contributie sa aflu ce intentii ascunse a avut autorul, ce simboluri, ce interpretari sa dau, iata finalul este o palma data dupa ceafa, o dovada a faptului ca o carte buna trebuie sa fie gandita in cele mai mici amanunte, implicit evitarea afirmatiilor cu caracter telenovelic: „Si tot restul lumii crede ca suntem nebuni cu totii, dar n-au decat sa vorbeasca singuri, din partea mea. Pentru ca toti sunt niste ametiti care nu stiu ce inseamna sa crezi in ceva care este greu de vazut sau sa cauti in continuare ceva care este foarte greu de gasit.” Slabut si inconsistent, chiar daca replica apartine fratelui fetitei (scepticul) tot o scapare de-a autorului am considerat a fi…
Comentarii recente