Updated on februarie 21, 2008
Schimbul cartilor- Februarie
Views: 78
Ziua a inceput relaxant. Mi-am facut aproape toata treaba, am pus cartile in plasa. Am constatat cu stupoare ca sunt mult mai multe carti decat mi-as fi imaginat. Pe la 3 jumate imi aduc aminte ca mai am o carte de la Dan, Tara lui Johnny. Panica, n-o gasesc. Pana la 4 cand stiam ca incepe intalnirea, o caut in disperare, nu-i. Il trezesc pe Mihai s-o caute pentru ca din stiinta mea, ultima discutie referitoare la carte a fost s-o las afara ca o citeste si el. De atunci, nu-i. El nu-si aminteste s-o mai fi vazut. Pana pe la si un sfert cautam cartea. Nu-i… scandal „Din cauza ta nu-i, taman mie sa mi se intample asta! Cum o sa-i explic Amei ca am pierdut cartea? S-o suni si sa-i explici.” Plec cu nervi si draci. Ajung la intalnire asteptandu-ma sa fie doar cateva persoane. Deschid usa si stupoare… sala plina. Uau, ma gandesc, dar ce punctuala e toata lumea! Si cati oameni noi… intre timp iese Ama sa vorbeasca la telefon, eu dupa ea, sa-i explic despre carte. Revin in sala, trantesc cartile din plasa pe masa, asa… de efect… lumea se uita cumva ciudat la mine. WHAT??? De ce se uita asa toti???� Imi gasesc un locsor langa Vania, Adeline� si Mihai Tzu (am aflat mai tarziu cum il cheama). Cineva prezenta cartile aduse. Mai intru si eu in discutie, vreau sa ma integrez in atmosfera. Vania mai completa cu paranteze, ma gandesc, e aceeasi atmosfera. Intre timp vine si Dan dece. Macar nu sunt singura care am intarziat. Ajunge la� Vania sa-si prezinte cartile, zice ca le-a prezentat deja, ma gandesc, pai a vrut el sa sparga gheata.� Vine si randul meu, prezint frumos cartile pe care le-am adus. Din pacate pentru ele, majoritatea au fost supuse agresivitatii mele, binecunoscute deja. Daca erau carti slabe…� Se incheie prezentarea. Ma intreb de ce nu-si prezinta si restul cartile, ma gandesc ca-s noi si le este rusine. „Acum, discutii…”
Rotesc privirea si nu prea pricep, cum am terminat asa repede cu cartile. Imi permit o pauza de meditatie de cateva minute, fac loc baietilor sa mearga la baie; Nuzzu ma intreaba de ce am ajuns asa tarziu, „Am cautat cartea, de la 3 jumate” „Pai de ce abia la 3 jumate, ca erai deja intarziata? „Cum sa fiu intarziata, nu era de la 4? „Nu, era chiar de la 3” „Hai, lasa-ma…”. Sunt in blocaj, cum sa fie de la 3??? Eu de ce tineam minte ca e de la 3???!!!” Urmatoarele cinci minute am stat sa meditez la pierderea mea in timp, sunt in urma cu o ora, acum incep sa se explice toate, privirile tuturor, prezentarea pierduta a cartilor, cartile bune pe care le-am ratat. Concluzie, m-am ales cu aproape nimic. M-am intors cu Vitelul de aur de la Vania din care mai aveam vreo 100 de pagini dar care oricum nu-mi placea, asa o iau de la inceput cu cititul. Am primit Cand simti cum moare vantul, o carte „cu iz comunist” pe care mi-o adusese data trecuta Iulia, am luat Truman Capote pe care l-am cedat lui Mihai Tzu, am ramas cu Poveste fara sfarsit pe care doream de editia trecuta sa o iau si mi-am ales din cartile lasate in abandon Fotografie de grup cu doamna, o carte care nu cred ca o sa-mi placa dar incercarea moarte n-are. Am dus Intoarcerea pungutei cu doi bani, Cip Iesan, o carte care pe mine m-a amuzat teribil. Nu prea stiu ce carti au fost, le-am vazut acum pe lista trimisa de Ama pe mail. Damn… ce ti-e si cu relativitatea timpului.
De la restul poporului am aflat ca a fost si televiziunea si ca s-au facut poze, am vazut eu pe d-l Robi facand poze dar nu am avut timp sa dau prea mare importanta, pentru ca abia ma integram in atmosfera. Intamplator, eram situata langa redactorul de emisiuni culturale de la TVR, Tania, si asa am primit si eu informatiile ratate. Am profitat de ocazie sa discut cu un interlocutor super interesant, am vorbit despre spectacolele din oras, despre ceea ce reprezinta intalnirile astea cu schimb de carti, despre catelul ei care manifesta aceleasi sindromuri rasfatiste, despre printesa Tisa, despre copiii mei… adica eu am vorbit cel mai mult, ca de obicei. Ea a fost o draguta si a avut rabdare sa-mi asculte povestile… eu eram o ora intarziere, era musai sa recuperez. Oamenii plecau rand pe rand, mie abia incepea sa-mi placa.
Nu am apucat sa cunosc prea multa lume, din pacate. Nu stiu spre rusinea mea cine este cine dar data viitoare o sa tin si eu minte ca-i de la 3 intalnirea… sa fiu punctuala. Ma gandeam ca daca intarzii o ora jumate nu te poti numi nepunctual… poti eventual sa fi exagerat! Poze nu am facut pentru ca s-a stricat aparatul. Link-uri nu o sa pun la fiecare dintre cei mentionati mai sus pentru ca nu vreau sa fac confuzii si gafe si sa-i neglijez pe cei de care nu stiu nimic, asa ca atasez lista furata de la altii cu participantii. Poze o sa fur tot de la altii… ma descurc si eu cum pot… 🙂 Si in toata discutia asta nu v-am spus lucrul cel mai important… ca schimb de carti devine un fenomen gratie tuturor celor care participa si l-au luat in serios. Si mai important, m-am simtit minunat! Chiar cu o ora jumatate intarziere… 🙁
Participanti:
Ada Rus
Adeline
Alex Firus
Alexandra Stroescu
Andra Jebelean
Andreea Tomata cu scufita
Andrei Bora
Daciana Cuc
Dan dece
Daniel Dondera
Daniel
Felicia Ghica
Flavia Pal
Ioan Usca
Iuliana Nalatan
Lavinia Jurca
Marinela Furtuna
Marius Kocsis
Marius (Richie)
Marius Ursache
Mihai Jepan
Mihai Tunas
Nuzzu Valea
Radu Stoita
Rebecca Mohl
Snejana Radosavlevici
Tania Tunas
Ama
Poze ne-a trimis pana acum Mihai J. http://www.flickr.com/photos/23128350@N05/sets/72157603846481653/
Dan Dece http://www.flickr.com/photos/de_ce/sets/72157603850405871/
Updated on februarie 5, 2008
Colet cu draci…
Views: 83
Editura Polirom are oferta buna de carte. Ama imi da link si de aici incepe isteria. Comand multe, multe carti si achit factura online. Primesc factura proforma a doua sau a treia zi de la comanda. In data de 21 ianuarie 2008 sunt anuntata ca a fost trimis coletul. Cand am completat datele, am bifat o alta adresa de expediere decat cea din buletin, nu de alta dar daca stau in Balcescu, de ce sa ma duc pana in Sagului sa car inapoi in Balcescu cartile. Astept… 21 era intr-o miercuri. Aleg Posta Romana sa-mi fie gratis transportul, termen de primire a coletului, 5 zile. Buuun, luni ma prezint cu buletinul la posta din Balcescu „Nu-i niciun colet. Incercati maine!”. Marti, se repeta discutia, miercuri asisderea, joi idem, vineri la fel. Sun pe Ama sa vad cum sta ea cu coletul:
– L-am ridicat de cand… Ai primit recipisa de la posta?
– Nu, n-am primit nimic, ma duc cu buletinul.
– Nu stiu ce sa zic…
– Deja mi-e jena sa tot merg pe la posta sa le stresez pe alea.
– Pai tu mergi zilnic la posta???
– Da, ca si asa mi-e-n drum.
– Pai tu ai Posta Mare-n drum?
– Nu posta mare, aia din Balcescu.
– Pai ce sa faci tu la aia din Balcescu, eu de la Posta Mare l-am ridicat. Acolo se duc coletele mari. Dar nu stiu daca ti-l da fara recipisa…
Urmeaza descrierea procedeului prin care tre’ sa-mi ridic coletul de la Posta Mare. Vineri pe la 3 chiulesc de la lucru, ma duc la Posta Mare sa-mi ridic bucuria. Intru in Posta, merg la d-ra responsabila cu relatiile cu clientii:
– Buna ziua.
– Buna ziua, am si eu un colet pe care doresc sa-l ridic.
– Aveti recipisa? (utilizez termenul similar a chestiei aleia de-ti vine in posta sa te anunte „bai, tontule, hai calm la posta sa-ti ridici prostiile)
– Aaa, n-am primit. Am venit cu buletinul.
– Atunci de unde stiti ca aveti de primit un colet? (in timpul asta domnisoara se uita la unghiile mele)
– Stiu, ca mi-au trimis mail, coletul mi-a fost expediat miercuri.
– Pai si atunci cum sa va fi venit azi? Incercati saptamana viitoare… (holbandu-se in continuare la unghii)
– Nu, miercuri, in 21. Adica mai bine de o saptamana…
– Nu stiu ce sa zis… Dar apartineti cu adresa de Posta asta?
– Nu, nu apartin. Cineva si-a ridicat un colet de la dumneavoastra, sunt carti si am inteles ca vin la d-voastra coletele mari. (gesticuland exagerat ca sa ii fie d-rei din ce in ce mai dificil sa se holbeze la unghii)
– N-are legatura. Coletul tre’ sa fie la posta de care apartineti. (zambeste ca si cand discutia s-a incheiat)
– Nu, n-ati inteles, coletul NU ESTE la posta din zona! (bat cu unghiile pe pult)
– Pai, undeva trebuie sa fie. (uitandu-se fascinata la unghii)
– Asta zic si eu. Nu se poate sa verificam daca este totusi la d-voastra???
– Sigur ca se poate… Mergeti la…
Ma duc unde mi-a zis ca se ridica nenorocitele de colete. Vad doua acrituri si un barbat ce pare amabil. Nu pot sa ma asez la coada la individ pentru ca mai erau alte cinci persoane (evident de ce), la acritura una singura. Repet povestea, nu inainte de a-mi lua fata amabila de discutie. Bla, bla, bla… NU-I! Asta era ideea.
Ies din posta un pachet de nervi. Sun pe Mihai, sa sune la Polirom sa vada ce naiba s-a intamplat cu nenorocitul de pachet. Ma suna ca acum imi cauta pachetul si ma suna ei dupa. Bateria mea varza… Intre timp, reusesc sa ajung inapoi la posta de cartier. Repet povestea, d-ra amabila incearca sa-mi gaseasca pachetul. Suna la posta de cartier din Sagului, unde as apartine cu adresa din buletin. Poate…
– Este la dumneavoastra? Sigur??? Va rog sa verificati, sa nu faca d-ra un drum de pomana. Este? Da? Da? Multumesc!
Simt ca-mi explodeaza capul. Cum in Sagului cand eu am vrut Balcescu? Ajung acasa. Sun la Polirom.
– Buna ziua, sunt … din… am o problema cu un colet expediat.
– Va fac legatura, asteptati.
– Buna, sunt… din…
– Da, urma sa va sunam noi…
– Da, astept de jumatate de ora, am aflat tot eu intre timp unde este coletul. As dori sa aflu cine anume din cadrul editurii si-a permis sa-mi expedieze coletul la alta adresa decat cea pe care am notat-o eu pentru expediere. Nu conteaza ca eu trebuie sa strabat tot orasul sa ridic un colet nenorocit, si problema mare nu este asta, eu l-am platit on line si nici macar nu l-as mai fi ridicat, dar e achitat. E din banii mei platit! Daca la d-voastra cartile sunt ieftine, eu nu deduc de aici ca si serviciile trebuie sa fie pe masura.
Bla, bla, bla, imi face legatura la facturare. Discut cu d-ra care evident mi-a trimis coletul pe adresa gresita… Bla, bla, bla, intre altele:
– Da, am expediat un colet pe numele d-voastra in data de 25.
– Cum 25??? Eu am primit confirmarea de expediere in 21!!!
– Asa apare la mine, pe adresa… din Sagului.
– De ce??? Daca eu am completat alta adresa, de ce mi se trimite altundeva??? Si de ce in 25 cand eu primesc CONFIRMAREA in 21?!
– Nu stiu sa va spun…
– Si cine stie??? Nu d-voastra l-ati trimis???
– Ba da, insa… E in valoare de 65 roni. (suma este aproximativa)
– Ceeee??? Costa 72 roni, atata am platit eu online. Ala nu-i pachetul meu.
– E pe numele d-voastra…
– Asta-i clar, de ce nu corespunde suma?!… Nu am foat anuntata ca nu sunt carti pe stoc. Tot ce am comandat, mi s-a confirmat ca fiind pe stoc. Am platit… Si nu suma asta am platit-o.
– Nu stiu ce sa zic…
In fine, inchid, sun la mami, ma informeaza ca am primit recipisa vineri dimineata, recipisa pe care scrie ramburs 65 roni. Imi plesneste creierul. Cum ramburs daca eu am platit???
Revin la editura. Refac prezentarile. Tanti facatoarea de legatura racnind:
– Cu ce problema doamna???
– Cu un colet, doamna. (eu pe un ton extraagresiv)
– Da? Bine, va fac legatura… (draguta)
– Buna, problema este mult mai grava decat am crezut. Eu am de plata la colet o suma care nu stiu de unde a aparut. Eu am platit ON-LINE!!! Si am platit mai mult…
– Da, am vorbit cu colega de la facturare despre situatia creata. Ne cerem scuze pentru cele intamplate si regretam teribil situatia neplacuta, atat pentru noi cat si pentru d-voastra. Speram ca veti accepta scuzele noastre si asta nu va impiedeca o eventuala colaborare intre noi si…. (partea asta parea citita, spusa cu calm si multa atentie la pronuntia corecta a silabelor)
Bla, bla, bla. Ideea importanta este ca m-am simtit foarte bine, chiar daca textul era citit, ca am fost luata in serios, ca fie si pentru o comanda de 70de roni am fost tratata ca un client! Am fost tratata asa cum ar fi fost normal sa fie inca de la inceput. Ca sa stiti finalul, au sunat la posta din Sagului sa ridice rambursul, suma in plus pe care am achitat-o va fi scazuta din ulterioarele mele comenzi (sic!), luni ma voi duce la posta sa-mi ridic coletul, adresa de livrare mi-a fost notata de d-ra de la facturare, a existat o nesincronizare intre depozit si facturare, de aceea diferenta de plata, am mai fost sunata inca o data pentru confirmarea ridicarii rambursului si cu scuzele de rigoare. The End…
P.S.: Cred cu tarie ca in tara asta o sa inceapa sa se schimbe ceva cand fiecare om, rand pe rand, va lua atitudine… va avea coloana vertebrala, isi va sustine punctul de vedere in fata celor care vor sa-l calce in picioare si nu va mai ridica neputincios din umeri „asta e…”
Posted on ianuarie 31, 2008
Tudor Gheorghe, Parfumele nebunelor dorinti
Views: 82
Incepand de anul trecut mi-am facut o promisiune: ca voi merge fie la Opera, fie la Teatru, ori de cate ori se va putea. Primul spectacol a fost mai greu de invins, in sensul ca e greu sa te mobilizezi, iti gasesti alte chestii aiurea de facut, n-ai bani, etc… Dar am facut-o! Intamplator, Mihai a agreat ideea, asa ca a fost mult mai usor sa stiu ca suntem doi „culturalizabili”. Cu toate sarbatorile astea, a cam trecut o luna de cand nu am mai vazut nimic. Am studiat cu interes afisele de prin oras si remarcasem ca pierdusem pe Tudor Gheorghe. In sensul ca mai erau cateva zile pana la spectacol. Vineri, m-a sunat cineva sa sun la randu-mi pe cineva sa fac rost de bilete. Nu credeam ca exista vreo sansa de a gasi bilete. Luni dimineata… stupoare. Sunt bilete! Ma hotarasc greu daca da sau nu, si-l sun pe Mihai. Da, clar!!! Nu ne era musai, sfarsit de luna, biletul costa 50 roni… Totusi… hai, am luat doua bilete.
Luni se anunta o zi aglomerata. Pana la ora 19 cand incepea spectacolul aveam suficiente de facut incat sa atipesc, probabil, in timpul cantarii. Incepe spectacolul, sala nu foarte plina, insa balcoanele ful. Aveam o tentativa sa coboram in sala unde erau locuri libere, insa am calculat ca daca toata lumea e prin balcoane, aici tre’ sa fie atmosfera. Mentionez ca eu personal l-am descopeit pe Tudor Gheorghe intr-o zi la tv, pe cand avea un recital care a durat cateva ore. Sau asa au comprimat ei niste materiale, sau atata timp mi s-a parut ca a durat, cert este ca am ramas fascinata de vocea, atitudinea, cantecele, seriozitatea lui. Acum e sansa sa-l aflu asa cum e. Gasesc ca dintr-un concert pot intelege daca acela ce se afla in fata mea isi merita sau nu renumele.
Primul soc a fost sa vad ca va canta cu orchestra. Eu credeam ca va fi singur cu cobza lui. Raman uimita sa aflu ca recitalul nu va fi asa cum credeam eu, cu melodii populare, folk sau ceea ce credeam eu ca el canta. Aflu ca vor fi melodii care faceau furori in perioada interbelica prin saloane. Astept cu scepticism… Maestrul incepe sa ne povesteasca ce este perioada interbelica din punct de vedere cultural, ce a insemnat ea pentru societatea de atunci si pentru noi, cei de acum, cine au fost cei care si-au inscris numele in istorie si de ce anume ar trebui inviate aceste valori deloc demodate, poate doar trecute. Ridic spranceana… incepe sa-mi placa ce are el de zis si imi inspira respect simplitatea si naturaletea lui. Ma cucereste cand ne povesteste ca avea de ales intre a anula spectacolul, ceea ce i-ar fi displacut total si a veni bolnav si tusind… zambesc… are si glume atat de fine incat ma sperii „imi place de el din primele trei minute?!” Ma cucereste total cand spune ca el din respect pentru publicul sau nu va canta aceleasi piese intr-un acelasi spectacol. De fiecare data va fi altfel… Incepe sa cante… parul mi se ridica… ma apropii de balustrada si-mi simt rasuflarea… Este o liniste deplina in sala. Cat de frumos poate sa cante?! Ce dar divin a primit?! Ce voce dumnezeiasca are!!! Si savurez cu emotie fiecare vers, fiecare inflexiune, fiecare acord.
Imi pare atat de rau ca nu am gasit componenta orchestrei cu care canta, pentru ca atunci cand a prezentat-o, nu m-am gandit ca baietii astia pot fi si ei coborati din inalte ceruri, am crezut ca o orchestra e doar o orchestra, nu ingeri cu instrumente in mana. Dupa fiecare piesa cantata, Maestru se oprea sa ne binedispuna, avea atatea lucruri de povestit incat incepeam sa devin din ce in ce mai fascinata de personaj. Umor din plin, seriozitate asisderea… Tinuta lui impecabila, pantofii lui stralucitori, povestile sale bine documentate si argumentate. Am inteles de ce i-am mai dat inca o bulina rosie, pentru ca tot ce a avut de spus a facut-o argumentat, sustinut. Eu sunt in etapa in care nu mai suport oamenii care generalizeaza… declar razboi tuturor celor care vorbesc vrute si nevrute pe principiul „am un vecin care are un coleg care…”. E minunat sa spui „nu-mi place…” si „mie mi s-a intamplat sa…”. Dar cate nu ne-a povestit… De la istoria unor piese ce trebuiau cenzurate pe timpuri nefaste la barfe din Click, de la povestea unor instrumente la nulitatile din muzica romaneasca. A avut de toate pentru toti… in tot timpul asta ochii ii sclipeau; daca eu de la balcon ii simteam atat de strans prezenta, nu mi-as dori sa ating mana unui astfel de titan, as fi prea onorata, suficient ca suntem contemporani.
Ma intrebam cum de tine minte versurile atator cantece… inseamna ca-si iubeste fiecare „copil” si il respecta indeobste. Ma intrebam cum poate sta atat de ferm si senin la acei „bravo” care se tipau din sala… inseamna ca pentru asta canta, pentru usuratatea fiintei noastre. Ma intrebam cum poate sa cante asa bolnav… inseamna ca se transpune atat de bine in pielea personajului pe care-l interpreteaza incat nimic din jur sau nicio suparare nu-l poate tulbura. Ma intrebam de ce facea greseli de gramatica… inseamna ca pastreaza frumusetea limbii de odinioara. Ma intrebam daca si el plange cand isi asculta discurile… pentru ca eu o faceam. Si nu mi-e rusine sa spun ca in timpul minirecitalului conferit de cel de la vioara intai, contrabas si pian „BRAVO”-ul racnit si totusi tremurat de emotie a fost al meu. Nu am mai putut sa-l tin in mine si nici macar nu ar fi fost drept, trebuia rostit exact asa cum am facut-o. Racnit si plin de gatuire totusi!
E inutil sa pun in cuvinte tot ce am simtit pe parcursul spectacolului, as vorbi mult prea putin si nesemnificativ fata de ceea ce am trait. Am uitat ca sunt obosita, am uitat ca sunt oameni in jur, am uitat ca oamenii sunt egoisti si rai, am uitat sa gandesc. Am trait! Si cand m-oi duce la sfarsit sa dau socoteala, as vrea sa mai traiesc o data momentul, exact asa cum a fost. Nici mai mult, nici mai putin!
Finalul a fost grandios si de-o ironie atat de fina incat m-a cucerit iremediabil. Ne-a povestit despre cum anume se fac finalurile la marile vedete, cum noi vom striga „bis” pentru ca suntem oameni de bun simt si cum anume el nu va cadea in penibil si ne va scuti si pe noi de corvoada bisului. Si totusi… a disparut de pe scena… a venit sarind ca un copil hiperchinetic, fluturand mainile si aruncand bezele… nu pot sa va spun ce impact a avut intrarea lui grandioasa. Dupa ce doua ore jumatate l-am vazut serios si aproape imobil, acum il vedeam saltand. Am ras teribil si mesajul lui a fost mai mult decat inteles, mai ales la traditionalul „Buna seara Timisoara, multumesc, va iubesc, vreau sa va spun ca…” Finalul a fost exact asa cum ne-a promis, o piesa antrenanta pe care si acum dupa patru zile o mai am in cap „saruta-ma si-atunci, in brate sa ma strangi…”
Daca nu ar fi spus ca este suparat pe Julio Iglesias ca i-a cantat piesa (si prost) as fi crezut ca-i un inger, asa mi-e clar ca e muritor si om… cu suparari si reprosuri de facut. Cu o voce divina si cu putere terapeutica! Si as fi putut sa-i mai alatur metafore multe in descriere, fara a mi se parea ca exagerez. Insa va recomand tuturor sa mergeti la spectacolele lui si sa traiti macar putin din ceea ce am trait eu doua ore jumatate sau din ceea ce are el de oferit. Si n-o sa va para rau! Si sufletul vostru va avea hrana suficienta pentru multa vreme de atunci inainte! Si portofelul vostru n-o sa regrete banii dati! Si creierul vostru o sa fredoneze piesele auzite! Si mana voastra o sa caute pe internet numele lui „Tudor Gheorghe”. Si o sa semnati la cele spuse mai jos: „MULTUMIM TUDOR GHEORGHE CA EXISTI SI CA IMPARTI CU NOI DARUL TAU PRETIOS!”
Posted on ianuarie 27, 2008
Incep sa se piarda prietenii…
Views: 62
Cand mi-am ales prietenii, am facut-o rational, nu conjunctural. De asta nu pot sa spun acum ca mi-au plecat in Spania la cules capsuni. Cateodata, mi-as fi dorit sa o faca, poate asa plangeam dupa ei pe vreo manea si vara ne-am fi intalnit la mare sa spargem paraii. Atat am reusit sa scornesc, cat de cat amuzant. Pentru mine macar, ca altii poa’ sa-mi conteste imediat afirmatia cu capsunile. Imi pasa mai mult nu.
Si revenind la prieteni, am un gust mult prea amar sa mai pot scrie, insa stiu ca daca o voi face voi fi mai linistita. Nu mi-a placut sa pierd niciodata, cu atat mai mult, doua prietenii intr-o zi. Poate nici macar nu le-am pierdut… sunt prea dezamagita ca sa ma amagesc. Mi-e cu atat mai greu cu cat nu pricep foarte clar, eu trebuie sa ma modelez dupa altii, sa nu supar, sa nu deranjez, sa nu provoc, sa nu instig si altii cum se modeleaza dupa mine?! Eu pana unde ma pot intinde sa nu deranjez?! Ei ma protejeaza pe mine sau si ei simt acelasi lucru?!
Mi se reproseaza timpul petrecut impreuna… eu nu pot avea timpul meu si nu pot alege cat de des sa fie cineva prezent in viata mea? Trebuie sa sun zilnic sau cat de des pentru a fi clar ca tin la prietenie? Daca sun de doua ori pe zi sau o data la doua luni si reiau conversatia ca si cand ne-am vazut acum 5 minute, asta nu-i semn de prietenie? Daca am o problema eu sun, nu transmit telepatic ca am nevoie de ajutor. Daca ai nevoie de mine, suni si-mi spui ca ai nevoie de ajutor ca eu telepatic n-am primit mesajul. Daca e orice ora din zi sau din noapte, nu ma deranjezi, si eu am sunat la ore tarzii si nu te-ai suparat. Si nici eu n-am simtit ca deranjez. Daca te-am jignit si eu nu am realizat, nu intri in carapace si ma blagoslovesti la toata lumea ca eu cand tu m-ai jignit ti-am spus frumos ca sari calul. Tu nu te-ai suparat si ti-ai cerut iertare. Iar azi, daca ne-am mai vorbi, am rade de cat de sensibili suntem. Daca ai vrut sa-mi spui ca viata ta nu valoreaza nimic si vrei sa-i pui capat, da-mi argumente si poate te ajut si eu sa te duci pe lumea de apoi dar daca eu am argumente pe care sa ti le dau, de ce provoci Divinitatea? Daca eu ti-am marturisit ca sunt in punctul in care ma doare-n cur de tot, tu m-ai strans in brate si mi-ai zambit. Am inteles de aici ca tu mi-esti alaturi. As fi putut sa fac si eu asta pentru tine, pentru ca as fi simtit sa o fac. Daca tu ai fost suparat si ti-ai varsat nervii pe mine, eu n-am inteles ca ai nevoie de o pauza, te-am sacait cu glume crezand ca te amuzi si tu. Daca n-ai facut-o, nu era mai simplu sa-mi spui ce simti?!
De fiecare data zic „am pierdut mai mult la viata mea”… Oare in ce zi am pierdut cel mai mult? Ca zilnic pierd cate ceva si nu mai stau sa cantaresc… era doar o curiozitate. Intr-o zi ma intrebam cum stii ca esti prieten sau coleg cu cineva, azi ma intreb cum stii ca ai pierdut sau nu pe cineva… Raspunsul la prima intrebare l-am gasit, printre lacrimi, adevarat, raspunsul la a doua… tot pe pielea si ceasul meu o sa-l aflu… Nu va ingrijorati si nu-mi plangeti de mila, le duc pe toate asa cum sunt. Simt doar multe dezamagire dar asta vine si pleaca atat de des incat am inceput sa ma calesc…
Updated on februarie 26, 2008
Drumul Damascului, Doina Jela
Views: 68
Am inceput cartea cu emotie crezand ca va fi vorba despre orori marturisite de un tortionar. M-am inarmat cu rezistenta psihica in incercarea de a rezista la descrieri. Am crezut ca voi gasi cruzime la fiecare pagina. N-a fost sa fie asa. Inca nu am apucat sa vad filmul, Dupa-amiaza unui tortionar. Cartea nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor mele, poate de asta nici nu e bine sa ai asteptari (nici macar de la carti) ca ramai dezamagit.
Ideea de baza este ca un fost tortionar isi face publice gandurile in fata profesorului Fronea Badulescu si a ziaristei Doina Jela. Editorul nu este altul decat Gabriel Liiceanu. Spovedania lui nu este deloc o spovedanie din punctul meu de vedere. Este un dialog, un chestionar si in cel mai bun caz un discurs al limbajului de lemn. Frant Tandara, tortionarul, spune mai nimic. Dupa ce stii deja suficiente lucruri despre fenomenul Pitesti si despre comunismul din Romania te astepti sa gasesti intr-o recomandare ca aceasta „spovedania unui fost tortionar” ceva palpabil, ceva consistent, ceva… nemaipomenit. N-am gasit decat lungi descrieri ale propriei crime comise (Tandara si-a ucis tatal cu toporul) si plimbari nesfarsite prin inchisorile din Romania.
Tandara a ucis pentru ca asa i-a sugerat partidul si in continuare a ucis si torturat pentru propria-i salvare. Nu spune insa nimic concret. Cum anume s-a torturat (sunt doar cateva referiri), cine a dat comanda (nume vehiculate deja), pana unde a mers datorita partidului… astea nu sunt informatii pe care eu le-am gasit de interes. Personajul a ocolit delicat fiecare intrebare si a dat raspunsuri atat de vagi, incat acum, ca o retospectiva a ceea ce am citit, nu am ramas cu mai nimic. Deseori, autoarea face apel la partea sentimentala a cititorului, explicandu-ne noua de maretia faptei lui Tandara. Cat de greu a fost sa marturiseasca si ce stari profunde este nevoit sa retraiasca, ce liber se simte acum ca a marturisit, ce curaj, ce inflacarare, mai mult, considera ca isi va obtine iertarea cititorilor pentru curajul avut. Ma revolt cu toata fiinta! Care curaj? Care marturisire? Si daca ar fi fost sa fi enumerat victimele sale si „educarea” lor in amanunt m-ar fi impresionat deloc. Ce-i de iertat la un om care nici macar nu-si asuma creditul pentru faptele comise. O face atat de marsav incat ar trebui sa dau vina pe sistem, pe conducator, pe partid?! Oare nu tot oamenii fac raul?! Oare nu tot de la oameni ca ei lumea asta e mizerabila?! Oare eu sau vreuna din victimele sale va dormi mai linistita ca el a marturisit?! Si a marturisit ce???
Ne povesteste despre cum el a avut grija ca un cunoscut de-al sau sa fie inmormantat crestineste. Si asta e substitut la toti cei care au murit fara a primi macar o bucata de pamant pe care sa-si descompuna ramasitele?! Ne povesteste ca a luat sub aripa sa baieti pe care i-a invatat meserie. Si asta il face un binefacator de suflete?! Singura mea multumire este ca am terminat cartea. Mi-e scarba ca am citit marturisirea cuiva care nu a avut nimic de spus. Mi-e sila ca astfel de carte incerca sa-mi prezinte realitatea de pe partea cealalta ca si cand ar fi o perspectiva de acceptat, o alta dimensiune. Mi-e sila ca mii de oameni au murit pentru ca alte sute de mizerii de oameni s-au jucat de-a Dumnezeul. Mi-e scarba ca oameni care au mainile patate inca mai flutura steagul democratiei prin tara. Mi-e sila ca trebuie sa-i vad la televizor prezentandu-ne aceeasi realitate deteriorata. Mi-e sila de tot…
Comentarii recente