Posted on martie 24, 2008
Mama Noapte, Kurt Vonnegut
Views: 45
Este prima carte de Vonnegut pe care o citesc. Din nou, aceeaşi problemă. E prea devreme să mă pronunţ, nu ştiu precis dacă îmi place sau nu. Nu m-a fascinat, asta-i clar.
Romanul prezintă confesiunea lui Howard W. Campbell Jr., cetăţean de origine americană, spion nazist, aflat în spatele gratiilor. Este judecat de Statul Israel pentru crimele de război comise. Confesiunea lui n-am găsit-o spectaculoasă sau consistentă. Născut în New York, îşi câştigă existenţa ca redactor şi crainic la emisiunile radio de propagandă nazistă pentru vorbitorii de limbă engleză, devine principalul expert în probleme americane la Ministerul Instrucţiei Publice şi Propagandei, şi îşi câştigă un loc meritat pe lista criminalilor de război datorită obscenităţii publice a faptelor sale. Aceasta consta în transmiterea de informaţii cifrate aliaţilor de război. Toate fără ştirea cuiva, fără implicarea soţiei sale, Helga Noth. Aşadar, avem un cuplu de invidiat, el dramaturg de succes, ea frumoasă şi inteligentă. Nimeni nu bănuieşte dualitatea lui Howard, dualitate care a costat vieţi, milioane de vieţi. Naivitate sau nu, cert este că a plătit cu propria viaţă pentru faptele sale.
Vă mai spun doar că există conspiraţie multă, o soţie moartă şi renăscută, spioni ruşi băutori de vodkă, un Frank Wirtanen care apare doar în situaţii de criză şi care aduce lumină în cazul Campbell Jr., o libertate neasumată şi nemeritată, vecini evrei ce ies eroi, americani ce nu pot trăi cu conştiinţa încărcată. Ce să mai zic, citiţi!
Posted on martie 23, 2008
Iar eu mai fac…
Views: 71
Astăzi am hotărât. Unul dintre proiectele mele de care vă spuneam mai demult dar care nu calculam că va demara atât de repede este să scriu o carte. E beletristică, este un roman. Studiez relaţiile dintre oameni, cam asta va fi principala temă. Am pornit de la o relaţie între două personaje, ea o atotştiutoare, el un calculat înţelept. Ea un demon, el un înger. În jurul celor doi se va ţese întrega poveste. Am scris trei pagini şi nu m-am putut opri. Îmi curg ideile cu o viteză ameţitoare. Nu ştiu precis care va fi destinul celor doi, nu ştiu pe cine voi pedepsi sau recompensa, ştiu precis că stă în degetele şi-n mintea mea puterea. Pot face orice doresc fără să mă simt vinovată sau să dau explicaţii. Nu am nevoie de aprobarea nimănui. Scriu exact aşa cum îmi dictează Muza. Mă simt grozav. Parcă renasc! Nu ştiu care va fi destinul paginilor pe care le scriu, nu am timp să mă gândesc la asta. Ştiu foarte bine că trebuie să scriu. Intuiţia mea îmi şopteşte că va fi bine, în ce sens, nu-mi zice nici mie mai multe, vom afla cu toţii la momentul potrivit.
În altă ordine de idei mă loveşte din ce în ce mai tare dorinţa de a nu mai merge la servici. Mă gândesc la modul foarte serios să o las baltă, n-am idei, intuiţia nu spune prea multe, din nou… Mă sperie gândul, nu vreau să mă joc de-a plecatul, de asta meditez foarte mult asupra acestui aspect. Mi se pare inutil să mai încerc să caut soluţii când soluţiile mele oricum nu vor fi niciodată apreciate. Poate mi se trage de la statul acasă, nu zic nu. Singura motivaţie pe care o am la ora asta sunt copiii. Mi-e tare dor de ei şi dacă ceva reuşeşte să mă urnească sunt doar ei. În rest, n-am nicio tragere de inimă. Nu mai văd rostul, mi-aş asuma eşecul în lupta cu sistemul şi m-aş declara bucuroasă învinsă. Doar ca să pot dormi liniştită la noapte. N-am mai dormit bine de ceva vreme şi nu e firesc să trec prin asta. Îmi spunea cineva că nimeni n-o să-i redea bucata de inimă necrozată şi asta doar pentru că a încercat să schimbe ceva. Ajung la aceeaşi concluzie stupidă de muritor: Cine sunt eu să schimb ceva? Mă întreba cineva, nu pe mine direct, prin mesageri: Da’ cine-i Rebecca asta în grădiniţă? Nimeni deosebit, nimeni care să conteze, nimeni atât de puternic încât să poată schimba ceva. Probabil realitatea pe care o percep eu este distorsionată, probabil ei o văd corect pentru că este o realitate creată de ei pentru ei. Are dreptate, cine sunt eu să le tulbur lor apele? Nu mă dau încă învinsă doar spun că îmi recalculez opţiunile. Nu ştiu dacă merită pentru că eu nu am niciun câştig personal din lupta asta pe care o duc. Doar că limitez acţiunile altora, care au muncit ceva vreme să ajungă la statutul pe care-l au. Cine sunt eu să înfrunt sistemul? Cine sunt eu să fiu luată în seamă? Cine sunt eu să schimb ceva? Cine sunt eu? Sunt doar un om. Care vrea linişte în suflet! Care vrea dreptate! Care vrea să viseze iar frumos! Dar nu toate dorinţele mele pot fi realitate. Lecţia asta am învăţat-o cu mult timp în urmă. Nu ştiu… sunt un om confuz şi singur într-o luptă cu hiene.
Am cumpărat domeniu pentru un alt proiect de-al meu. Mihai zice că nu a fost puţin lucru să fie liber numele pe care l-am dorit şi gândit. Va fi un site de literatură sau cam aşa ceva. Nu dezvălui mai mult deocamdată. Mie îmi pare grozavă ideea şi abia aştept să văd dacă m-am înşelat sau nu. Cred că voi muta toate recenziile mele (impropriu sau nu termenul, găsiţi voi unul potrivit, nu mă deranjează) acolo. Văd că sortez şi răs-sortez cărţile pe care le citesc, văd că nu mai am loc de ele, of! Tre’ să-mi ocup timpul într-atât de mult încât să fiu nevoită să nu mă mai consum cu tâmpenii. Îmi ţin mintea în loc, ca să ce? Să mă trezesc într-o zi că mi-am ratat şansa, că am fost prea ocupată să curăţ alei străine de gunoi când pe a mea trebuia să trag doar draperia să văd soarele?!
Apropo de alei pline de noroi mă hârâie o idee eco. Am s-o lansez şi pe aia cât de curând. Cum se numea ăla de avea idei? Hăhăhă, vorba unui prieten. Dacă şi aşa mă bântuie ideile astea, n-ar fi constructiv, măcar pentru mine dacă nu pentru alţii, să le pun naibii o dată in practică?!
Am trecut şi pe tastatură în limba română, dacă nu aţi observat deja. E greuţ la început apoi devine interesant. Au mult mai multă putere cuvintele cu diacritice. Aşa am observat eu, cel puţin. Acum mi-e clar şi mie şi vouă că sunt ‘ţâţe’ nu ‘tate’. Asta ca un prim motiv, un altul este că tot am scris referate, chestii, lucrări şi tot trebuia să le refac ‘scrie te rog cu diacritice’. Ei, la naiba! Ceva mai enervant decât să adaugi ş-uri, ţ-uri& CO-uri nu există. Aşa că…. tărăăăăăăăn! Voila! Puţină voinţă şi răbdare. Sunt un adevărat român acum!
Ştiu că teoretic m-am lăudat doar azi şi nu am spun nimic concret. Dar mă prinde bine fala asta. Am făcut-o pentru că am simţit nevoia să o fac. Din exhibiţionism… nu ştiu de ce. Să prind puteri. Să fac un legământ scris, public, cu mine pentru a nu da înapoi când mă ia sictirul. Doar să mă laud, să mă dau mare. Nu mai contează… important este că am discutat cu mine în oglindă şi aici am ajuns. Plus, eu nu ştiu să-mi ţin gura la surprize. Ce-o să-mi facă Mihai mâine când o să citească! ‘Ce n-ai avut răbdare şi a trebuit să zici la toată lumea????’ Hăhăhă, eu o să dorm când el o să citească şi până mă trezesc o să-i treacă. Ce tare-i cu tastatura în română…
O săptămână minunată vă doresc! 🙂
Updated on octombrie 21, 2008
Memoriile văcuţei Mu, Bernardo Atxaga – citate
Views: 45
„Ce crezi tu că-i viaţa oare?
Somn credul cu ochii-n soare?”
„Pe munte vine-n valuri neaua,
Dar vacii nu-i place beleaua.”
„O vaca şi-o oaie zburdă ziua-ntreagă,
Una umblă razna, alta n-are vlagă.”
„Vaca-ntreabă ca pe apă,
Nu se-opreşte până crapă.”
„Întrebări duium de pui
La răspunsuri- pofta-n cui.”
„Verdi şi-a lui armonie
Sunt a vacii bucurie.”
„Vaca fără cap, ciudată,
lasă toate pe-altă dată.”
„De iute vrei să afli totul negreşit,
Citeşte cartea chiar de la sfârşit.”
„Şi fără zor, vaca-şi linge al ei păr.”
„După ce o chinuie talentul la gândit,
Vaca nu se mai opreşte din dormit.”
„Oameni buni,
vă spun drept,
ca s-admiţi
că nu eşti deştept,
Ar trebui să fii.”
„Vaca, dacă-i fericită, de istorie e scutită.”
„Una e s-o ştiţi, alta s-o-nghiţiţi.”
„Vacile bătrâne mor prea devreme, domnilor.”
„Vaca, dac-o duce bine, o lasă de azi pe mâine.”
Updated on martie 20, 2008
Memoriile văcuţei Mu, Bernardo Atxaga
Views: 78
Cartea apare şi în colecţia Cartea Şcolară. Am menţionat asta pentru că mi s-a părut important. Este genul de carte pe care o citeşti când eşti copil şi-o înţelegi într-un fel, la maturitate altfel. Nu m-a fascinat, nu mi-a mişcat prea tare existenţa. Este exact genul care nu-mi place, o carte puerilă care se citeşte repede, care place la mase şi din conţinutul căreia nu rămân cu mare lucru.
Jurnalul văcuţei Mu este pus la dispoziţia cititorilor săi. Mu are un dialog imaginat cu aceştia, nu mi-a fost în clar dacă cititorii ei ar fi oameni obişnuiţi sau bovine. Ori poate alte specii. La o interpretare simplistă aş putea povesti că Mu trece printr-o serie de întâmplări, fie dramatice ori amuzante, fie împreună cu ciurda ori singură, fie alături de primii săi proprietari ori alături de noua sa stăpână, o călugăriţă. Mu descoperă viaţa treptat. Învaţă că singurătatea doare şi că împinge la gesturi necugetate, că prietenii nu se trădează, că oamenii sunt răi şi fac fapte pe măsură, că nu toţi proprietarii de vaci îşi iubesc animalele, ba chiar le exploatează, că natura are nişte anotimpuri grozave, că noaptea nu se petrece singură în pădure, că deşi este o biată vacă poate să-şi spună povestea.
Trec la partea filosofică. Chiar cred că există o substanţă profundă a cărţii, chiar cred că are nişte mesaje puternice. Copiii vor învăţa de aici cât este de important să preţuieşti orice fel de fiinţă, cât este de important să îţi asculţi părinţii şi ce consecinţe grave vor avea faptele necugetate, cât de important este să înveţi lucruri noi cu fiecare ocazie ivită (vezi note bune la şcoală&Co) dar mai ales cât de important este să-ţi preţuieşti părinţii, implicit prietenii.
Ca adult, mesajele sunt ticsite, trebuie doar răbdare să le descoperi. Intuiesc că autorul cărţii a intenţionat o parabolă cu lectura asta. Cel mai subtil mesaj am considerat a fi povestea lui Ochelari Verzi. Personajul dubios este în fapt un reprezentant al armatei care veghează îndeaproape casa proprietarilor văcuţei Mu, a Genovevei şi a soţului acestuia, care de altfel are un sfârşit tragic. Aceştia foloseau vacile pe post de mesajere pentru partizanii ascunşi în munţi. Deci, este o poveste a ororilor războiului privită prin ochii văcuţei Mu şi a prietenei sale, o vacă aprigă şi neagră, La Vache qui Rit. Războiul nu poate aduce decât victime şi nefericire.
Hai că deja am început să spun prea multe despre cărţulia asta şi iar mă trageţi la rost. Mai spun doar atât, mi-au plăcut zicalele şi proverbele, caracterul oral al operei, mi-am amintit de Ion Creangă. O să le găsiţi la categoria Citate de comentat.
Posted on martie 19, 2008
Sunt bolnava, asa cum mi-am dorit
Views: 57
Da, am reusit. Vorba „ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se intample” imi bantuie existenta. Am febra, am viroza, am concediu medical. Ma bucur teribil. Nu sunt o persoana lasa, ba dimpotriva. Cei cu care ma lupt pentru varia principii, ar trebui sa stie mai bine decat mine asta. Dar aveam nevoie de o pauza. Meritata sau nu, nici macar nu mai conteaza. Luni am fost la doctorita si i-am raspuns la intrebarea ce simtome am, ca teoretic sunt racita, practic e o dorinta implinita. Mi-am dorit sa am febra si mi-am primit cadoul. A ras si a spus: „Doamne, ce draguta esti!”. Eram serioasa, foarte palida si incrancenata. Nici macar nu glumeam…
Vreau sa lupt cu sistemul. In ce fel? Am o suta de planuri si nicio frica. Pentru ca sistemul este format din oameni. Oamenii fac cu buna stiinta ca lucrurile sa nu mearga in limita legii sau macar a bunului simt. Nu dau detalii pentru ca ma simt suficient de puternica, nu vreau sa ma plang la altii. Sunt prea putini cei care spun ca o pot face. Dar cei mai multi se uita cas la mine: „Sa lupti cu sistemul? Nimeni nu a invins vreodata.” Au incercat si altii, cica. Ce au facut, concret, altii? Nimic? Poate ca de-asta nu au reusit. Vreau sa ma conving eu ca nu pot, atunci o sa spun despre mine ca sunt inutila societatii si am sa ma retrag. Am sa ma retrag in coltul meu si o sa devin ca ceilalti, neputincioasa, ridicand din umeri si spunand resemnat altora: „E inutil, am luptat si eu cu sistemul si nu poate fi invins.”
Cred cu tarie ca pot schimba ceva. Am strans atatea dovezi ca daca ai argumente, poti. Recititi doar din categoria „de ce-mi vin dracii?” si o sa vedeti ca sunt o luptatoare. Am niste drepturi prin lege, drepturi pe care altii mi le incalca. Vreau sa mi se respecte drepturile astea pentru ca eu, in limita a ceea ce cunosc, imi respect obligatiile. Incep sa cunosc legea asta din ce in ce mai bine, o citesc dimineata si seara ca pe o carte sfanta. Nu am notiuni de interpretare dar insist. Fac pasi gresiti din repezeala sau nestiinta. Imi recunosc greseala. Citesc iar si iar atac. Este un joc de sah destul de urat. Se scot la iveala lucruri mizere si compromitatoare. Este curios sa vezi ca oameni stransi cu usa, la modul legal, nu mai au nimic de zis. Urlete animalice si amenintari: „sunt un om bolnav si nu am nevoie de asta”. Dar eu sau cei din jurul meu avem nevoie sa fim calcati in picioare? Am invatat ca intrebarile trebuie sa fie adresate pe concret, am invatat ca orice cauza are efect, am invatat ca barfa nu e argument, am invatat ca tipetele si injuraturile nu ajuta, am invatat ca trebuie sa-ti pastrezi calmul in situatii de tensiune, am invatat ca zambetul trebuie pastrat pe buze, am invatat ca un razboi il duci singur, am invatat ca trebuie sa-ti asumi consecintele faptelor tale, am invatat ca cei din jur au prea putin curaj sa spuna lucrurilor pe nume si aleg doua cai, fie se dau in spate si asteapta cuminti sa treaca, fie pun mana la gura si soptesc pitit „lupta, lupta, ca eu n-am curaj”. Dar impotriva sistemului esti singur. Sunt eu cu mine despre… altii, acum.
Apropo de asta, cineva imi spunea ca de cand am blogul am uitat sa mai vorbesc cu mine. Ca ma expun in masura in care doresc sa ma expun si scriu ce stiu ca altii vor aplauda, scriu tot ceea ce stiu sigur ca va fi apreciat. N-am spus nimic atunci… Asta ce inseamna oare, m-am intrebat. Daca aleg sa scriu doar ceea ce stiu sigur ca va placea, nu presupune tot o separare a faptelor mele, o catalogare instriseca a lor, in apreciate sau nu? Adica, nu stau sa discut cu mine despre ceea ce e bine si ceea ce e rau pentru a putea „pacali”? Eu zic ca da. Discut cu mine zi de zi, uneori si cu voce tare. Imi analizez fiecare miscare, chiar ieri m-am certat pentru ca am facut doua miscari gresite. Puteam sa fiu mai atenta. Dar eu cand spun ca mie mi-as fi suficienta se ataca persoane; oare acesta autosuficienta ii nemultumeste pe cei din jur?! De ce… am testat si am vazut ca oamenii dezamagesc. Am fost prinsa cu garda jos, grav, de catre cei carora le-am dat eticheta de „prieten”. La ce mi-a folosit? Oare nu trebuia sa aplic o logica simpla si sa deduc de aici ca oamenii isi urmeaza propriul interes, ca prieten nu presupune o mana taiata ca dovada.
Mi se reproseaza ades „bine ca esti tu perfecta”. La asta nu am nimic de zis. Decat sa mai refuz sa discut cu respectivul, ce afirmatie este asta?! Ce argument este asta?! Justifica-mi fapte concrete in care te-am dezamagit, nu filosofa ieftin cu mine. Eu ar trebui sa spun atunci „tu ai traume din copilarie si m-ai gasit pe mine tap ispasitor?”. Poftim, o dovada de discutie stupida, nefondata din categoria „asa nu”. Asta nu este discutie si nu vad care este finalitatea. Toata lumea stie sa dea sfaturi, sa catalogheze faptele mele in bune si rele. Dar daca eu nu ti-am cerut parerea, de ce insisti? Sau daca vrei sa-mi dovedesti ca am gresit spune-mi ceva concret, nu ma provoca la discutii la discutii. Pot recunoste ca am gresit, o si fac deseori, dar cand vorbim precis, pe lucruri concrete. Ca eu n-ar fi bine sa fac aia ca n-ar fi bine ca si asa nu am nimic de castigat… incalca flagrant logica minima a afirmatiilor.
Sunt intrebata deseori de ce vreau sa lupt cu sistemul si ce am de castigat. In mod stupid, castigul nu este palpabil. Nu, nu voi munci mai putin sau nu voi avea mai multe avantaje de natura materiala. Dar am niste principii! Vreau sa fim civilizati, sa ne respectam, sa ne vedem de drepturile si obligatiile proprii, sa fim corecti- cat se poate, sa nu fim partasi la nelegiuiri doar pentru ca nu avem curaj sa le punem punct. Poate principiile mele nu sunt cele corecte, poate ceea ce reprezinta credinta mea este total eronat. Poate… si atunci astept sa mi se demonteze acuzatiile. Voi fi umilita si imi voi recunoste limitarea si incrancenarea gratuita. Pana atunci insa…
Acest post este o introspectie. Este o discutie cu mine. Daca cineva se simte vizat si atacat, sa ia in calcul ca in gandurile mele, nu exista decat un singur castigator, eu. In tot ceea ce fac, eu nu pot sa ma atac pe mine pentru ca ma iubesc, pentru ca eu sunt prima persoana care ma poate apara. Daca am un glonte si as alege intre mine si un vecin, unde as duce traiectoria glontelui? Spre mine?! Ma indoiesc. Este o lege fireasca a conservarii. Nu pot iubi atat de tare oamenii incat sa sufar eu de pe urma lor. Pot iubi atat de tare oamenii incat sa le apar drepturile, asta-i un alt fel de iubire. Pot iubi atat de tare oamenii incat sa ii opresc pe aceia care in ascensiunea lor grosolana spre putere ii calca in picioare. O putere nejustificata atata timp cat nu este facuta cu o motivatie preacisa decat cu castiguri personale.
Fie ca binele sa invinga! Asa e si-n povesti, asa e si-n filme, asa e si in carti. Dar pana la urma, poate citesc eu prea mult…
Comentarii recente