Updated on aprilie 13, 2008
Trainspotting, Irving Welsh
Views: 52
O carte sordidă de la prima la ultima pagină. M-am cutremurat atât de tare încât am închis cartea şi-am vrut s-o las baltă. M-am învârtit în jurul ei, i-am dat târcoale şi m-am hotărât: m-am dus cu ea în parc, hotărâtă s-o fac praf. Afară soarele încălzea pe oricine era dispus să se oprească o clipă pe o bancă, vântişorul adia, copiii se dădeau în leagăn supravegeaţi îndeaproape de bunici, câinii se jucau de-a v-aţi ascunselea, oamenii stăteau întinşi pe pătură între flori… Încep aşa melancolic pentru că refuz să accept că mizeria prezentată în carte este realitate. O realitate care sunt însă convinsă că există(pare contradictoriu ce zic, ştiu) plină de violenţă. Nu contest existenţa violenţei, pur şi simplu nu doresc să am contact cu ea. Poate că pare prea mult spun însă Trainspotting pare a naşte conceptul de ‘estetica macabrului’, nu de alta dar cea a ‘urâtului’ nu-mi pare îndeajuns. În librărie, cumpărându-mi nişte cărţi, am discutat cu cel care vindea. El era fascinat de Trainspotting, eu terifiată. Ne-am contrazis olecuţă… Recunosc că m-a fascinat cartea dar m-a îngrozit în acelaşi timp. Mult prea mult… evit subiectul conţinutului, v-aţi prins şi voi?!
Fac un penultim efort privind cartea (ultimul va fi să văd filmul) şi apoi îi dau delete. Mai povestesc puţin şi o fac uitată. Nu vreau să-mi bântuie visele. Acţiunea se petrece în Scoţia (dacă am fost atentă), protagoniştii sunt nişte tineri a căror activitate principală este să-şi procure droguri. Întreagul conţinut se învârte în jurul ideii de dezumanizare a acestora, de pierdere a simţului realităţii, de încălcare a oricăror principii de viaţă. Pentru că ‘a trăi’-ul lor nu este sinonim cu acela al majorităţii. Ei au propria lor lume şi propria lor manieră de a acţiona. Trăiesc din ajutoare de şomaj, fură de prin casa părinţilor sau a cunoscuţilor, totul penru droguri. Variate droguri, de la un simplu ecstasy la heroină. Venele de la mână nu mai tolerează injectarea, aşa că orice fel de venă devine interesantă pentru a trimite drogul, chiar şi cea din penis, e mare şi se vede uşor. Ce mai contează că organul devine nefuncţional, imporatant este să ajute la urinare, pentru că plăcerea fizică tot din injectare vine şi la copii nimeni nu se gândeşte. Copiii sunt o pacoste şi trebuie avortaţi.
Descompunerea lor este treptată dar sigură, fie că se numeşte SIDA, fie că se numeşte cangrenare, fie că este cancer, nu mai contează; nimic nu-i poate împiedica să fie high. Iubirea nu are nicio valoare aici, iubirea nu se produce, nici măcar actul sexual nu mai devine parte e vieţii lor. Minciuna este parte activă a vieţii lor, înşelatul este la ordinea zilei. Contează să ai în jur alţii mai junky decât eşti tu, alţii mai fraieri de pe urma cărora poţi ciupi câte ceva. Mi s-a părut justificabilă răzbunarea unuia dintre personaje care ajunge oarecum nevinovat să aibă SIDA. Un scenariu previzibil pentru viaţa de zi cu zi. Iubita ţi-a fost violată şi violatorul era seropozitiv. Nu cred că prea mulţi dintre noi ne condiţionăm partenerii sexuali la un test, după care, într-o relaţie serioasă ni s-ar părea jignitor să mai folosim prezervativul. Doar avem încredere.
Previzibil este şi finalul; aici nu se stabilesc prietenii, fiecare este pe cont propriu. În cel mai bun caz, ei devin tovaraşi de seringă. Nimic nu îi poate aduce pe ‘calea cea bună’. Există un singur personaj care încearcă să se lase… evident nu reuşeşte dar nu asta este important. Am rămas uimită de lipsa de perspectivă a personajelor. Nu doresc nimic. Decât o altă doză.
E mult prea multă mizerie şi degradare. Copiii ăştia devin orice altceva decât reprezentanţi ai speciei umane.Îi interesează asigurarea nevoilor primare şi atât. Până şi pisica mea refuză a se culca seara înainte de a se spăla…
Un stomac rezistent, cam asta trebuie să ai dacă te încumeţi să citeşti cartea. Rebel Inc spune că ‘ar merita să fie vândută în mai multe exemplare decât Biblia’. Cu asta s-ar putea să fiu de acord, adevărul este că aş aşeza-o între cele ‘100 de cărţi de citit într-o viaţă’. Nu o recomand celor care sunt într-o pasă depresivă, s-ar putea să vă doriţi venele ceva mai scurte; cei care sunt slabi de înger să nu se apuce niciodată de ea. Într-un final am concluzionat la modul simplist că ‘nu este o carte pentru fete’. Niciun caz pentru cele care-şi atribuie titulatura de ‘finuţe’.
Ca şi mod de expunere, ca şi tehnică de narare m-a deranjat teribil schimbarea naratorului, m-am prins mult prea târziu că povestitorul este altul decât în capitolul precedent. După ce că mă ţineam tare să rezist citind, încurajându-mă cu ‘hai că poţi, mai ai 100 de pagini’, mă mai şi încurcam în poveşti, acu’ cine povesteşte, ăla sau ălalalt?! Trebuia să fiu atentă la numele înşirate de povestitor pentru a mă lămuri care dintre ei lipseşte din gaşcă ‘deci tu eşti, Mark!’ Dar am apreciat tehnica, ce-i drept.
Trainspotting a câştigat Scottish Arts Council Book Award, asta ca să fie clar că este o carte valoroasă. Adevărat că realităţile astea ar trebui să fie scoase mai des la iveală pentru ca tinerei generaţii să i se taie pofta de a trage măcar un fum. De acolo plecă de obicei dependenţa. Doar că modul în care o face Irving Welsh depăşeşte orice fel de constrângeri. Punct ochit!
Updated on aprilie 11, 2008
Ţara lui Papură Vodă
Views: 84
Mi-e silă de oamenii care conduc ţara asta, oameni pe care eu i-am votat. Aşa îmi aduc aminte cum că i-aş fi votat deşi există şanse mari să nu fi dat cu mizeria aia de ştampilă pe foaia de vot, în semn de protest!
După cum ştiţi cu toţii în învăţământ salariile sunt exacerbate. Prea mari, mult prea mari după părerea unora. Eu, după 6 ani de predare, cu salar de merit cu tot, ajung la fabuloasa sumă de 900 de lei. O îngrijitoare, pe un program de 8 ore, care face multe altele decât să îngrijească de copii, de la spălatul toaletelor, la pusul mesei, la măturarea curţii, la descărcatul alimentelor, la schimbat hainele pişate sau căcate de copii, plus multe altele, ajunge la inestimabilul salar de 500 de lei. Adică minim pe economie. Prea mult aş completa ironică!
Sindicatul în care ne-am înscris noi- colectivul grădiniţei- şi al cărui lider de sindicat în grădiniţă sunt, de vreo doi ani încoace chiar mişcă. Se întâmplă lucruri bune şi asta îmi dă putere şi încredere că lucrurile pot fi îndreptate. Datorită propunerii Federaţie Educaţiei Naţionale am primit echivalentul în lei a 100 de euro, bani din care să ne cumpărăm cărţi. O dată pe an, nu mai mult, oricum tot este mai bine decât deloc. Dacă ar fi să citit însă cu atenţie legea şi să aplicăm prevederile ei, personalul din învăţământ ar beneficia de mult mai multe avantaje materiale, ca de exmplu prime de concediu, tichete de masă, călătorii cu trenul decontate, etc însă legea nu contează pentru nimeni. Ca urmare, avem nu ştiu câte procese pe rol, pe care deseori le câştigăm. Cu tot cu sentinţă, forul superior, Dumnezeul nostru în materie de finanţe, Centrul Bugetar refuză a ne da drepturile pe motive variate. Acolo este o cloacă ce ştie să ridice din umeri. Cu grădiniţa noastră are dese şi multiple conflicte. ‘Nu se poate, aduceţi legea să văd şi eu’ cam asta este replica cucoanelor. Aduce dracu’ legea s-o citiţi, voi cu asta vă ocupaţi, să ştiţi legea pe de rostul. În fine, de fapt nu asta doream să zic.
Tot datorită presiunilor şi negocierilor fructoase, am obţinut pentru personalul din învăţământ tichete cadou. Povestea este lungă, a fost o luptă înverşunată. Fondurile trebuiau asigurate de Primărie, Primăriei nu i s-a dat notă informativă despre ‘cinstea miresei cu aia preotesei’, legea oricum este formulată vag şi interpretativ, lăsându-se la decizia primarului dacă vom primi sau nu tichetele- ca urmare unii primari au refuzat politicos, unii au dat încă în avans bonurile-, ba apoi era vina directorilor de instituţii că nu au încheiat protocol de colaborare cu primăriile, poveste lungă. Cert este că din 7 tichete cadou vom primi 6 (era la decizia primarului câte) pentru o serie de sărbători: Paşte, Crăciun, Ziua Învăţătorului, etc. Tichete valorice a 350 de lei. A fost o mare bucurie în rândul oamenilor. Nu pot să vă descriu câtă nevoie au oamenii aştia de tichetele astea.
Bugetul, care cuprindea inclusiv valoarea tichetelor cadou a fost aprobat în luna noiembrie. O parte din oameni, după cum povesteam, au şi primit, chiar pentru trei sărbători. Noi, la grădiniţă nimic. Când, brusc şi dintr-o dată, în data de 8.04.2008, premierul Tăriceanu şi ministrul de finanţe Vosganian dau o ordonanţă de urgenţă, conform căruia Guvernul interzice tichetele cadou pentru bugetari. Pe motiv că ce?! Că nu sunt fonduri, că trebuie să facem economii şi astea de unde dacă nu de la bugetari. Adică acelaşi buget în care o dată sunt fonduri suficiente dintr-o dată nu le mai are. O mizerie de ordonanţă! Se lasă cu răzmeliţă, Bucureştiul intră în grevă japoneză încă de a doua zi, urmând să continue în toată ţara. Ieri şi alaltăieri am avut două zile de coşmar, cum să le spun oamenilor că aceşti stimabili domni ne umilesc până la ultima picătură?! Că suntem nişte cârpe care nu intereseză?! Ce a avut de declarat ministrul educaţiei?! Nimic, evident!
Mi-a dat curaj şi speranţă scrisoarea deschisă a domnului Cătălin Croitoru, preşedinte FEN:
08.04.2008
De la ştiri am aflat cum luptă partidele să ne apere, doar este an electoral. Îl văd pe Geoană sau pe Boc ‘suferind’ alături de personalul din învăţământ, ‘trebuie să ne fie alături’. Aseară primim vestea bună, se dau tichetele, domnul Tăriceanu şi-a adus subit aminte ce măsură antipopulistă a putut să ia, în prag de alegeri. Sunt convinsă că învăţământul va ţine minte usturătoarea palmă dată, mult timp de acum înainte. Declaraţia lui Vojgănian mă lasă rece, că de fapt, el salarii mari ar fi vrut să ne dea, nu tichete, că ne-am bucura mai mult de salarii. Ne scârbeşti, domnule! Până una alta din banii de cărţi ne-am cumpărat cărţi şi de pe tichete ne vom cumpăra mâncare, stai liniştit, domnule! Că unii sunt deficitari la capitolul ăsta. Până una alta, pentru tichete s-a luptat până la sânge, salariile mari sunt o promisiune! Din păcate mă opresc aici pentru că doar cuvinte blasfemitoare îmi vin în minte. Să vă fie ruşine! Mi-e ruşine să fiu parte a acestei ţări. Să spun cu mândrie că sunt cadru didactic?!
Later edit: Dacă tot am început să fac publice declaraţiile şi poziţiile FEN-ului consider de bun augur să trec pe continuitate. Nu de alta dar văd că din google intră oameni care caută lămuriri privind întreaga diversiune pe care unii oameni politici o încearcă cu personalul din învăţământ. Unele sindicate ‘uită’ să-şi informeze membrii aşa că eu pun la dispoziţie materiale utile şi lămuritoare ale FEN-ului privind tensiunile provocate de d-l Tăriceanu şi Vosganian. Nu merităm bătaia de joc, pe care cei aflaţi la conducerea ţării ne-o aplică, la modul lejer şi sfidător.
Domnule Vosganian, vedeţi că a început să vă crească nasul!
Federaţia Educaţiei Naţionale ţine să precizeze că majorarea salarială de care vorbeşte ministrul Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, este stabilită încă de la începutul anului, potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr. 15/2008. Creşterea este de doar 6 % începând cu data de 1 aprilie şi nu este egală cu 1,5 milioane lei vechi cum se laudă ministrul. „Îl rugăm pe domnul Vosganian să ia nişte meditaţii la aritmetică şi să nu mai dezinformeze opinia publică. Baronul Munchausen şi Pinocchio au fost mici copii pe lângă ministrul Economiei şi Finanţelor. În nici un caz această majorare nu înlocuieşte tichetele cadou care erau primite de întreg personalul din învăţământ şi care se acordau independent de această mărire salarială. Îi cerem „Păcăliciului” Vosganian să renunţe la această încercare de manipulare şi să nu-şi mai bată joc de angajaţii din învăţământ. În condiţiile în care nu va reveni asupra articolului care blochează acordarea tichetelor cadou, îi solicităm să facă un simplu gest de onoare şi să-şi prezinte demisia sau măcar partidul din care face parte să-l trimită în campanie electorală la vreo primărie ca pe domnul Adomniţei”, a declarat Cătălin Croitoru, preşedintele FEN.
Director,
Updated on aprilie 8, 2008
A fost schimbul cărţilor no 8
Views: 75
Parcă numărul 8, nu ştiu cu precizie, eventual o să verific. 🙂 Ediţia asta mi-a plăcut cel mai tare dintre toate. Poate că am stat lângă Radu şi am râs cu lacrimi, poate pentru că am avut chef de vorbă, poate că am venit cu ‘geniala idee’ (hihi) de a da note cărţilor, poate că l-am găsit pe DanDece să mă contrez cu el, poate că mi-am citit aproape toate cărţile, poate că… motivele au fost multe, astrele au fost aliniate în favoarea mea.
S-o iau cu începutul, am ajuns la timp, am ocupat fotoliu care mi-a plăcut cel mai tare. M-am plasat cu succes între doi exponenţi ai sexului tare (aşa se zice, nu vă luaţi de mine), Richie şi Radu. Doresc să-l pârăsc pe acesta din urmă că m-a ţinut de vorbă de multe ori, m-a făcut să râd, mi-a mâncat parte din frişca de pe frappe şi multele altele de nu vreau să le menţionez. 🙂 Adaug doar că ne-am distrat în limitele prieteniei, nu am flirtat, asta ca să stea partenerii noştri liniştiţi. Glumesc, Mihai! Şi fără replica ‘cine se scuză, se acuză’. 😀 Mergând mai departe cu povestea, mi-a venit o idee foarte faină care i-a surâs şi Amei iar celorlalţi li s-a părut de bun augur, după cum le-am studiat reacţiile, sper cel puţin. Ideea era să dăm note cărţilor, în limita 1-10; asta mi-a venit constatând cu indignare că se-ntâmplă deseori ca o carte să iasă din circuit doar pentru că cineva o prezintă defăimător deşi ea în esenţă este o carte bună. Aşa că, poate notele (implicit media obţinută) pot influenţa pe cineva a lua sau nu o carte, nu o singură părere. Apoi, se personalizează oarecum discuţia pe marginea cărţii, poţi vedea din notele date cine a mai citit respectiva carte şi astfel se antrenează discutia; de obicei se reţine doar ultima părere asupra ei şi restul au şi uitat că au citit-o. Exagerez puţin, însă cred că aţi prins ideea. În plus, există o sporire a încrederii de sine (sau cum i-o zice precis) când stă în puterea cuiva să eticheteze, noteze ceva sau pe cineva. Cadrele didactice ştiu de ce… 🙂 Eu zic că a fost de bun augur, mi s-a părut că lumea s-a simţit superîncântată să dea note. Ha, i-am dat 5 la aia! Sâc!
Eu am sărit la apel cu nici mai mult, nici mai puţin decât 7(şapte) cărţi. Bufniţa oarbă pentru care m-am luptat atât şi am rămas cu nimic de la ea. Mulţumim pe calea asta Amei care ne-a tradus-o, asta a fost fără ironie, chiar e faină recenzia ei. Trainspotting, care m-a făcut praf (o să citiţi recenziile pentru fiecare în parte) dar căreia i-am dat 10 pentru că merita, în ciuda violenţei surprinse, insist să afirm că nu este o carte pentru fete. Letopizdeţ, care mi s-a părut o copie ieftină după Trainspotting, pe care am notat-o cu 2 (deşi trebuia cu 1 dar Vania a zis că 1-le este mai uşor de falsificat), cu un limbaj agresiv şi al cărei unic mesaj este ‘fii împotrivă’. Călătoria Feliciei, pe care am citit-o într-o după-amiază, într-un local şi care nu şi-a găsit până la urmă proprietar-cititor decât foarte greu. Ceai în Sahara, prin care Paul Bowles şi generaţia ‘beat’ m-au cucerit iremediabil. 100 de ani de zile la porţile Orientului pe care nu am apucat să o termin şi am luat-o înapoi dar care până acum mi s-a părut a fi superdistractivă. Am mai avut Micul dejun despre care v-am povestit deja că m-a fascinat şi cam atât, cred, că mi-e lene să le număr. De luat am luat 9, da, da nouă cărţi. Nu vă mai miraţi că nu a fost cu voia mea, eu doar 2-3 aş fi vrut dar să vedeţi cum am ajuns la atâtea: La fel de iute ca dorinţa era de Esquivel, de care citisem Ca apa pentru ciocolată care îmi plăcuse, deci intra în categoria ‘tre s-o iau’. Generaţia de sacrificiu era ceva cu comunişti, nazişti, ceva ce suna bine oricum, trebuia s-o iau. Poşta de Bukowski… cum să nu-l iau pe Bukowski dacă şi el face parte din generaţia ‘beat’. Călina Roşie, Şukşin– cum să n-o iau dacă o recomandă Ioan Usca?! Băgău e gen Letopizdeţ, variantă feminină, tre’ s-o iau dacă m-am băgat pe gen. 100 de ani de zile trebuia s-o iau înapoi să o citesc toată dacă şi aşa nu s-a înghesuit nimeni la ea. Unchiul Petros şi conjectura lui Goldbach cică-ţi pune mintea la contribuţie, cum să n-o iau?! Jurnalul rândunicii nu-şi găsea amator, eu miloasă, o văd subţirică şi nevinovată, zic, hai să-mi fac pomană. Dar se lua doar la pachet că şi Antichrista era de aceeaşi autoare, Amelie Nothomb. Luaţi de calculaţi, eu cu puterea mea de decizie, fire neinfluenţabilă, câte cărţi am vrut de fapt?! Au, au, Rebecca ce te-aşteaptă…
Despre atmosferă vă povestesc că a fost mişto. Ama ne-a schimbat locaţia. A fost fainuţ, acum adevărat că ne lipseşte familiaritatea lui OldBoys însă şi MusicBox poate deveni obişnuinţă. Mai ales că, am înţeles că patronii au fost foarte drăguţi cu noi, ne-au pus la dispoziţie sala întreagă, n-au făcut nazuri la consumaţie- adică nu ne-au pus sumă minimă sau ceva şi n-au cerut avans, au stat puţin cu noi şi s-au delectat, sperăm. Că şi treaba cu consumaţia este o mare problemă, nu face nimeni avere cu iubitorii de carte, ei devin prinşi în discuţii şi uită să mai comande. Nu e ca şi când te încingi şi răcneşti „mai adă o bere la băiatu'”. Fotoliile super comode, preţurile în limita bunului simţ, barmanul prepara băuturi mişto, paletă largă de produse. Aveau până şi zahăr brun că la Radu nu putea să ia din ăla normal. Ce de fiţe! 🙂
Polemici pe tema cărţilor… cam da. Cine putea dacă nu eu?! N-aţi vrea să aflaţi despre asta mâine, nu de alta dar am cam obosit. Ne mai auzim, după cum zice ştie el cine, care poate ne face onoarea într-o zi să ne onoreze cu prezenţa. Până atunci poftiţi lista cu participanţi:
Alexandra H.
Gloria
Carina
Andrei
Alexandra S.
Cristina
Alexandru
Felicia
Alina
Iulia N.
Nicoleta
Dana
si
Updated on iunie 19, 2008
Ce-mi mai place gură cască!!!
Views: 68
Geamul meu de la sufragerie are o vedere faină. Dimineaţa, când mă trezesc, îmi pârâi oasele la geam. Ascult păsărelele, Tisa în schimb se ceartă cu ele iar ele sunt sfidătoare, asta ştiu, asta fac, ciripesc. Este foarte multă linişte la mine-n zonă, sunt locatari cu foarte mult bun simţ, probabil şi datorită faptului că înainte vreme Bălcescu era o zonă a intelectualilor. Casele sunt mari, spaţioase şi dacă spun case mari şi vechi, evident locuiesc aici multe personaje de etnie rromă. Ei sunt plecaţi la Germania şi Franţa aşa că îi văd mai mult de sărbători. Atunci scandaluri şi bătăi, geamuri sparte şi o Poliţie care ştie să ridice neputincios din umeri. ‘Nimeni nu se bagă’– ăsta e principiul.
Cum eu sunt Vărsător de februarie şi femeie, mor întotdeauna de grija altora. Îmi place să stau gură cască pe geam, mai ales că aici şi fumez (interdicţie dată de Mihai). Tot răul spre bine. Ori de câte ori aud niscai gălăgie, opresc rapid sonorul televizorului şi ca babele pe geam. Partea cea mai distractivă este că cei de jos nu mă văd, geamul are pervazul foarte lat şi pot să mă ascund după el. Hăhăhă! De exemplu, într-o noapte, nişte sărmani căutau în pungile aruncate la colţ (curăţenia de primăvară) dar răscoleau tot şi numai mizerie făceau. Eu nu mai puteam să suport:
– Dar terminaţi cu răscolitu’ că imediat chem poliţia!
Disperaţii dau cu lanterna de control să vadă de unde venise glasul. Deşi eu eram jumate ieşită pe geam, nu m-au văzut. Aud:
– Hai, bă, hai!
Şi au plecat. Foarte bine! Nu zic să nu caute, că-s amărâţi, însă am mai văzut o dată un tip care căuta în sacii aruncaţi şi luase hainele la rând, le împacheta, pe cele care îi plăceau le aşeza în plasă, pe celelalte le aranja înapoi în pungile mari. Mi-au dat lacrimi de emoţie, uite mă, că se poate!
De pe geam văd cum măturătorii trag chiulul. Se aşează în mijlocul străzii, stau la poveşti şi vânează o anumită Dacie care-l conţine pe Şefu’. Când el apare, tătă lumea dă cu mătura. Şăfu’ are o măturătoare simpatizată, tot timpul îi dă ţigări, nu orice, Kent lung!
Vecinul de vizavi are o prolemă însă cu ei. Ori de câte ori îi vede, le face în contră. Se ceartă permanent- că nu i-a strîns crengile adunate de el, că nu mătură bine, că nu au grijă la gardul şi florile plantate de el, este o continuă dispută. Se enervează, vine, dă cu piciorul în grămăjoara pe care chiar el a strâns-o, măturătorii ţipă că de ce nu-şi face grămăjoara pe colţul unde sunt strânse toate gunoaiele, el zice că asta nu-i treaba lui, măturătorii mătură în sictir şi pe fond de înjurături, el urlă şi împrăştie mizeria, ei trântesc măturile, el ameninţă că-i reclamă, ei se apucă de curaţăt, dar după ce-şi termină ţigara.
De sus văd şoferii de nota 10. Pentru că este intersecţie (mă rog, una micuţică) devine şi mai distractiv. Unii au cedează, asta-i clar. Ăştia vin până în inima intersecţiei, se asigură vreo 10 secunde şi pornesc. Statistic, femeile fac asta şi posesorii de Dacie veche. Nu ştiu procentual să vă spun, nici nu vreau să se supere femeile dar sunt pe lângă treaba cu şofatul, majoritatea dintre ele. Cei care au liber la trecere, o calcă… Mai ales băieţii de la firma de pază, aflată la două minute de casa mea, ei sunt voinicii. Plus că mai stă nu ştiu ce pilot profesionist pe aici (Mihai îl ştie, adică ştie cum îl cheamă) care face tot soiul de manevre spre deliciul bătrânilor riverani şi ai copiilor situaţi pe role care nu mai ştiu cum să accelereze când profi’ apare. Apropo de maşini, parcările sunt ceva de excepţie.
Câştigător, de departe, este posesoarea unui Matiz, care habar nu se are la treaba cu parcatul. Pur şi simplu, cred că nu îi vede rostul. Intră cu maşina în locul de parcare, cum intră aşa o lasă, nu are nici măcar atâta voinţă să încerce. E inutil să vă spun că deseori maşina e practic la 2 3 metri de bordură. O doare-n şpiţ!
Partea distractivă este că are o tehnică de te lasă paf. Intră cu maşina în respectivul spaţiu gol, coboară direct, închide maşina şi aleargă, ca şi când vezi Doamne, se grăbeşte şi nu ar avea timp să o aşeze în rând cu maşinile parcate normal. Aplică tactica asta de două luni încoace! Într-o zi, Matizul parcat lângă bordură! Ce naiba, mă întrebam eu cu Mihai. ‘Sigur i-a parcat-o cineva’ era concluzia unanimă. Evident, a doua zi, stau la spionaj şi… cine conducea, bărba-su evident
Tot de pe geam văd cupluri de îndrăgostiţi care se certă. Pentru că este poziţionată pe colţ, casa incită la sprijiniri de gard. Aici au cele mai savuroase discuţii loc. Statistic, băieţii înşeală mai des decât fetele, sunt prinşi cu mâţa-n sac, nu recunosc absolut nimic, declară partenerei iubire veşnică. Fetele au o gură cât o şură, orice replică rostită de ele o aud atât de clar de parcă ar fi lângă mine. Unele fete fac figuri şi ţipă ca aia sau ailaltă nu-i bună, privind partenerul. Am auzit că X merge prea strâmb, prea cocoşat- motiv ca ea să aplice şmecheria cu ‘calea-ntoarsă’. Ştiu că Y nu cară plasele şi se fâţâie să parcheze maşina, în timp ce ea tre’ să ducă greul. Z merge prea repede, T vorbeşte prea mult, V nu o ascultă, etc…
Uneori mai surprind şi câte o idilă în maşină dar aici nu dezvolt că nu văd prea clar. O dată, cred că am surprins un sex oral, cred, nu bag mâna-n foc. Pentru certitudine o să-mi cumpăr un binoclu.
Mai văd o bătrână ce insistă să-şi plimbe pisica în lesă, deşi asta refuză caegoric. La baba i se rupe, că agaţă moşi cu viteză ameţitoare. Mulţi bătrânei cad în capcană şi se opresc să facă niscai conversaţie cu ‘iubitoarea de pisici’. Că pisica este disperată şi speriată… asta pe cine să preocupe?!
Cel mai tare este Zdreanţă, un ciobănesc gigantic, dar gigantic, care refuză să o ia pe drumul pe care vrea stăpânul. La intersecţie, întotdeauna aceeaşi dilemă, el smuceşte, la câine i se rupe. Câştigă fifty-fifty. Mai este Lupu’ care întotdeauna face pe nebunul şi ţipă proprietara la el că e nesimţit şi că n-o să mai fie scos niciodată la plimbare; nu vrea în ruptul capului să facă ce zice ea. În schimb, când el îi dă orice fel de comandă, se supune. Atunci pe ea o apucă strechea şi răcneşte la amândoi: ‘Tre’ să asculte şi de mine, trebe!’. La amândoi li se-ndoaie, li se face ca de oaie.
Mişto geamul meu amplasat!
Posted on aprilie 3, 2008
Mic dejun la Tiffany, Truman Capote
Views: 59
Am trepidat cu fiecare pagină, am simpatizat cu fiecare personaj, am savurat fiecare din replici. Când am început să citesc Micul dejun nu am observat că era vorba de mai multe nuvele. Aşa că m-am delectat seara cu Micul dejun până la pagina 100 şi mi-am păstrat ‘special’ pentru a doua zi, continuarea. A doua zi, cu forţe proaspete, mi-am făcut un adevărat ritual înainte de citire, mi-am aranjat pernele cât mai confortabil, am pregătit foaia şi pixul, am inspirat profund, am deschis cartea şi am început să citesc Casa florilor, conviinsă fiind de faptul că reprezintă un nou capitol. GREŞIT!!! Era o nouă nuvelă; nu pot să vă explic ce dezamăgire m-a urmărit toată seara. Ca şi copilul cu microsprayul: ‘s-a terminat, s-a terminat…’.
Un scriitoraş cvasianonim are o colocatară puţin ciudată. Este o ‘călătoare’ după cum se autointitulează, o tipă fără pic de stabilitate în principiile şi modul de viaţă, o întreţinută a bărbaţilor de peste 5o de ani, o actriţă care de cele mai multe ori refuză rolurile propuse, o neserioasă privind respectarea promisiunilor, o fiinţă incitantă, plină de sex-apple care cucereşte ori pe cine cunoaşte. Evident scriitoraşul o idolatrizează. Holly Golightly, căci ea este ‘eterna fascinaţie’ te cucereşte de la prima până la ultima pagină. Preia identităţi după cum îi surîde şansa, îşi joacă rolurile atât de bine încât nimeni nu poate spune cu certitudine că o cunoaşte, sare de la o stare la alta după cum i se năzare, joacă bărbaţii pe degete; ba ne apare inocentă, ba vulgară, ba raţională, ba complet dusă de acasă. Este o tipologie halucinantă. Cred că fiecare bărbat şi-ar dori o aventură cu cineva în genul lui Holly, cred că fiecare femeie şi-ar dori să fie aşa măcar pentru o zi. E halucinantă, creează depemdenţă, învăluită într-o aură a misterului, a fascinaţiei, a imprevizibilului.
Holly iubeşte oamenii, în speţă bărbaţii. Pe cei maturi pentru că cei tineri nu îi suscită suficient interesul. Pe cei cu bani pentru că un drum de-al ei până la toaletă, să se pudreze, costă 50 de dolari. Nu e materialistă (neapărat) pentru că nu sfârşeşte într-o vilă cu piscină sau soţie a vreunui diplomat. Ba chiar iubeşte un om din sfera politicului pe care-l părăseşte. Ea îşi doreşte doar un mic dejun la Tiffany. Finalul iubirilor ei este previzibil: ea va pleca. Nu ştie nimeni unde şi când, pentru că nu i-a legat nimeni inima. Nici măcar cel ce susţine că este soţul ei, mă rog, nu al lui Holly, ci a lui Lulamae Barnes. Pentru că Holly este o surpiză. Sau Lulamae. Sau oricine altcineva cu chipul ei. Căci nici măcar numele nu se identifică cu ea. Apropo de chipul ei, se pare că cineva i l-a sculptat şi poate fi văzut într-un colţ al Africii. Nu e cert că este ea dar cine este ea de fapt… Doar un suflet care oferă clipe de neuitat bărbaţilor care-i ies în cale. Pentru că toţi cei care au cunoscut-o au rămas marcaţi de existenţa şi fiinţarea ei. Este o tresăltare continuă, o fascinaţie. Nici măcar nu cred că este ficţiune, cred că un astfel de personaj continuă să existe şi să cucerească. Trebuie că Holly este un spirit care procură un trup senzual şi porneşte la drum. Dacă o s-o întâlneşti n-o s-o poţi urî chiar dacă ţi-a rupt inima în bucăţi. Îi vei mulţumi că Ea s-a oprit o clipă doar pentru tine.
Faza care m-a emoţionat teribil trebuie să vi-o împărtăşesc. Cei doi, scriitoraşul şi Holly, devin treptat prieteni. El cunoaşte amănunte picante ale vieţii ei palpitante, înţesată de bărbaţi ‘maturi’. Ea încearcă să-l ajute să publice pentru că ea ajută pe toată lumea. El o idolatrizează, ea-l priveşte ca pe oricare dintre bărbaţii din viaţa ei, în cel mai bun caz, îl consideră confidentul ei. El nu îndrăzneşte să-i mărturisească sentimentele pentru că ştie că ar strica tot, faptul că este în preajma ei este îndeajuns. El îşi dorea o colivie pe care altminteri nu şi-o permitea, ea- un mic dejun la Tiffany. De Craciun, cei doi petrec în apartamentul ei unde un brad gigantic trona; ea, emoţionată îl invită să-şi desfacă surpriza. Colivia!!! Acesta rămâne total impresionat pentru că nu se aştepta ca ea să fie atentă la amănunte de genul ăsta, câte drumuri la baie trebuia să fi făcut ea pentru a-i cumpăra lui colivia?! Dar nici el nu se lasă mai prejos, o invită să-şi deschidă cadoul cumpărat de el. M-a impresionat teribil replica lui, spusă mai mult pentru el decât pentru ea: ‘Mă tem că nu era mare lucru; şi nu era: o medalie cu Sfântul Cristofor. Dar cel puţin o luasem de la Tiffany!’ Ce mi-a plăcut!
De conţinut nu are rost să vă mai spun că vă îndemn cu toată sinceritatea să o citiţi. A, mai apare o pisică pe aici. Ea n-are nume, mi s-a părut că reprezintă un alter ego (pisicesc) al lui Holly. Am găsit multe asemănări între ea şi felină. Ambele îşi caută stabilitatea, un stăpân, un cămin plin de iubire dar mai ales… identitatea.
Casa florilor prezintă o altă situaţie de viaţă. O tipă uşoară, Ottilie e măcinată de fiorul iubirii. Ea iubeşe trupeşte şi nu pricepe de ce unele fiinţe mărturisesc că simt iubirea. Cum?! Pe ea n-o loveşte fiorul, pur şi simplu, nu ştie ce însemnă să-ţi tremure mâinile de emoţie, să ai fluturi în stomac, să renunţi la tine pentru Celălalt. Dar iată că după cum e şi zicala să nu zici niciodată niciodată apare prinţul ei pe cal alb, Royal. Fiori, trepidaţii, ameţeli, îndrăgosteală profundă. Dar Royal este pe departe vreo ‘perfecţiune’ şi iată cum din şi prin iubire devii ceea ce ai presupus anterior că nici măcar nu există, o victimă. Nu m-a preocupat foarte tare cazul lor pentru că eu nu sunt genul impresionat de caractere slabe; individa a ales cu bună ştiinţă un drum pe care nu-l poate duce cu demnitate. Că se numeşte iubire, că se numeşte moliciune, că se numeşte resemnare… mi-e egal. Toţi cei care acceptă pe motive variate un trai plin de compromisuri îmi provoacă… nimic. Asta eşti şi asta faci. Stai fericit în lumea ta mizerabilă… nu te plânge… Ceea ce-i curios este că Ottilie nu pare a se plânge, pare doar a regreta puţin vâlvoarea trecutului său.
Realizaţi ce bine scrie Capote din moment ce mă ia pe mine valul în halul ăsta?!
Chitara cu diamante ne deschide lumea închisorii, o lume mult prea murdară, o lume a nemerniciei. În lumea asta se nasc prietenii şi, în fond, prieteniile astea sunt mult mai profunde sau valoroase decât cele de afară. Aici nu-ţi permiţi să ai prea mari pretenţii de la cei din jur pentru că nu vrei să-i pierzi pe cei care-ţi ascultă oful. Iar evadarea este gândul care transcede fiecare minut al existenţei celor întemniţaţi. Evadarea la propriu. Un glonte încasat nu e altceva decât o dovadă a prieteniei supreme.
O amintire de Crăciun este chiar aşa cum îi zice, cu amintiri. Copii care rememorează trăiri trecute din copilărie: prăjiturele a căror ingrediente sunt cumpărate cu greu, din bani de buzunar sau ascunşi de părinţi; prăjiturele gătite cu multă dragoste şi whiskey; copii care testează tăria băuturii; copii cu inima deschisă ce dăruiesc prăjiturile coapte de ei tuturor celor care le sunt dragi… sau nu neapărat, tuturor celor care au contribuit la strângerea ingredientelor… sau nu neapărat, tuturor celor care le ies în drum… cu alte cuvinte, tuturor. Pentru că inocenţa este o amintire de Crăciun. Şi mirosul bradului. Şi mirosul scorţişoarei… Şi mirosul aluatului copt… Şi…
Comentarii recente