Updated on aprilie 30, 2008
Defectele mele
Views: 88
Obişnuit nu execut lepşe, în mod excepţional preiau una de la Tomata, nu de alta dar oricum putea să facă subiectul vreunui post de-al meu. Iată cu ce defecte mă laud, ordinea fiind aleatorie:
Nu ştiu să ţin un secret în sensul că vorbesc prea mult. Dacă acel cineva care se hotărăşte să împărtăşească ceva cu mine insistă cu ‘să nu cumva să spui nici dacă te picură cu ceară’, ‘să nu zici la nimeni că te sparg’, ‘să nu-ţi deschizi gura aia slobodă că dacă se află oricum numai de la tine putea să se afle’... lista ameninţărilor fiind dechisă… poate sunt şanse să-mi intre la tărtăcuţă că e secret. Acum important este cât de secret este secretul, că dacă este vorba despre ceva ce a făcut cineva, pentru mine devine bârfă secretă. De asta majoritatea apropiaţilor mei încep aşa discuţia: ‘Ţi-aş zice ceva dar tu eşti gură spartă’… urmând ca în final oricum să mi se spună. Întru apărarea mea pot spune sincer că ştiu să ţin un secret, ca de exemplu cum nu spun la nimeni că prietena mea nu era în medical ci doar vrea să meargă câteva zile la munte. Glumeaaaammmmm!!!
Am o ironie de te ustură. O fostă colegă, sătulă probabil, mă întreba într-o zi: ‘Tu dormi cu Caragiale sub pernă?’ ‘Măi… dar ce vorbe mari pentru tine. Aş lua-o drept un compliment deşi cred sincer că Ion Luca nu ar aprecia gratuitatea vorbelor tale. Mai am şi o ironie simpatică, o folosesc doar întru amuzamentul meu şi al interlocutorului, sper: ‘Dai şi autografe?’ sau ‘De unde zici că moşteneşti simţul umorului, că ai tăi nu păreau genul?’ Sarcasmul ăsta nu-mi poate atrage decât antipatii, asta-i clar, de asta de cele mai multe ori tre’ să stau în gardă. Când mă prinde careva, când nu mă iartă. Riscul meseriei…
Privirea mea ucide. Asta e fără ştiinţă, e legată pur de fizionomia proprie şi personală. Mai ales când sunt obosită am o mutră oribilă; curajoşii vin tiptil să mă întrebe cine m-a supărat, cine?! TU!!! Dar când mă aflu într-o situaţie afurisită, ooo, ce satisfacţie am când îmi pun mutra asta agresivă. Ce plăcere sadică mă încearcă atunci când îl văd pe interlocutor cum se pierde cu firea. Mami îmi zice: ‘Ai o mutră de împunge!’ Eeee, ce compliment, ce compliment!
Nu ştiu să lucrez în echipă. N-am vrut niciodată, nu mi-a plăcut niciodată, nu-i văd rostul. De ce să mă chinui să-i conving pe cei din jur, când pot să fac singură. Evident că sunt multe chestii în orice proiect aş intreprinde la care nu mă pricep, atunci apelez la alţii pentru ajutor. Dar nu mă bag în treaba lor, dacă tu ştii să faci aia, fă-o, că eu îmi fac treaba mea. De asta mă stresează oamenii care stau în dreapta şoferului şi dau indicaţii; dacă vrei tu să conduci, fă-o, nu-i freca nervii la ăla care chiar o face. Şofatul nu este muncă în echipă să trebuiască să facem un brainstorming dacă s-o luăm la dreapta sau la stânga.
Nu ştiu să pierd. Asta-i dureroasă rău. Nu ştiu, frate, nu ştiu. Nu ştiu să pierd în general în viaţă dar cu atât mai puţin la jocuri. De asta nici măcar nu prea mă joc, mai bine citesc o carte. Există două şanse când pierd, fie adversarul mă lasă în pace în suferinţa mea şi atunci parcă trec mai uşor, fie mă sâcâie cu tâmpenii de genul ‘da cum să pierzi taman tu?!’ bla bla şi atunci nu mai sunt responsabilă pentru faptele mele. Deseori am aruncat tablele prin casă, am dat cu piciorul în jetoanele de Monopoly sau chiar am trântit piesele de remi. Asta e…
Vorbesc prea tare şi mult prea afectat. Oriunde ar avea loc discuţia există cel puţin un gură cască ce savurează actul meu artistic. Apogeul l-am atins într-o seară, acum câţiva ani, la o pizzerie. Mă aflam cu nişte prieteni şi le povesteam aventurile mele intime, ajunsesem la partea în care individul nu reuşea să presteze nişte treburi, socoteli. Tanti cu pizza a venit, i-am făcut loc, am sistat conversaţia, linişte de mormânt în toată sala. Un individ, undeva la 40 de ani, se ridică uşor de la masă şi priveşte cu ochi mari spre mine: ‘Şi termină povestea, aţi făcut ceva sau nu până la urmă…’
Stau călare pe centrul atenţiei. Exemple în acest sens am în kilometri. Tre’ să mă bag în seamă, cam aşa s-ar traduce. Serviciul meu este picat la ţanc, unde anume dacă nu între copii pot să fiu EU. Cu ei râd, cu ei mă dau mare, lor le recunosc neputinţele mele, cu ei dansez, cu ei mă cert, de la ei îmi iau cele mai reuşite poveşti.
Intru până sub pielea omului şi rămân acolo. Cei din jur cred că-i o calitate, aş! De obicei fac treaba asta doar cu cei care îmi trezesc mie interesul, nu credeţi cumva că eu de fapt cu asta mă ocup sau aş fi vreo prietenoasă. Chestia asta cu ‘intratul pe sub piele’ o practic de câţiva ani, încă de pe vremea când eram pe departe un sex-simbol; nu că aş fi acum sau că mi-aş dori dar era singura şansă să am şi eu barem o relaţie. Să folosesc alte arme…
Sunt foarte curioasă. Mă roade grija de numa-numa. Grija popii de tămâie, câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia… listă deschisă. Partea cea mai proastă în asta este că nu mă ajută auzul, dacă aş putea mi-aş lua un aparat din ăla auditiv să fiu la curent cu drama fiecărei gospodine din mijloacele de transport. E inutil să mai precizez că folosesc adeseori expresia ‘zi-mi că şi mor dacă nu’. Curiozitatea asta o am din copilărie, de când mergeam cu mami în vizite şi tot drumul primeam ameninţări de genul ‘dacă mai stai gură cască să studiezi prin casa oamenilor ai cuvântul meu că tu cu mine nu mai vii vreodată undeva’ iar la plecare discuţia era ‘eşti culmea, dar eu aşa o nesimţită ca tine n-am mai văzut, tot timpul mă faci de râs.’ Acum m-am maturizat, sunt mai discretă…
Intuiesc viitorul. Dacă ceva îi scoate din minţi pe cei din jurul meu este expresia mea preferată ‘parcă văd că…’ şi ‘ţi-am zis eu’. Îmi fug gândurile cu o rapiditate ameţitoare, fac conexiuni rapide şi-mi iasă porumbelul. Plus că mai am şi o doză ridicată de intuiţie şi uite aşa îi exasperez pe cei din jur. Nu vreau să spun câte necazuri am avut în relaţii cu chestia asta, noroc acum că Mihai este de-un calm exagerat plus numele lui este Fidelitate, altfel nu vreau să ştiu cum ar fi evoluat relaţia. Dar aria mea se extinde şi la vieţile şi acţiunile celor din jur. Îmi pare rău dar chiar nu mă pot abţine. Parcă văd câţi dintre cei care mă cunosc au rostit o uşoară înjurătură citind rândurile astea, hihi!
Sunt tipicară şi nimeni nu face mai bine ca mine. Paharele din dulap să stea cu coada în exterior, toate cărţile aliniate frumos, sortate în funcţie de editură, colecţie şi dimensiune, ornamentele stau mai mişto în diagonală, hainele pe culori, pe umeraş nu mai mult de două bluze… Mă opresc aici. Vasele doar eu pot să le spăl perfect, de aspirat doar eu reuşesc să nu las nicio scamă, hainele proaspăt spălate trebuie cumva anume întinse pe uscător, nu alandala… Offf! Partea bună este că apelez foarte rar la ajutorul lui Mihai în treburile casnice iar atunci când o fac, încerc să mă abţin de la comentarii pline de zeflemea. Măcar atât!
Eu am dreptate de cele mai multe ori. De la o vreme, când se dovedeşte că am avut dreptate mă abţin de la a flutura victoria în faţa cuiva, mi-ajunge mie să ştiu că I was damn right! Pe asta o ştiu de la un psiholog! Când nu am dreptate, accept asta doar cu argumente, îmi recunosc eşecul. De la copii am învăţat că a-ţi cere scuze nu este la îndemâna orişicui şi că cel ce o face din tot sufletul se simte mult mai împăcat cu sine.
Presupun că mai am altele multe- defecte, că despre ele era vorba, pe astea mi le-am amintit acum în regim de streso-urgenţă. Important este că sunt ale mele şi mi-s dragi aşa cum sunt!
Updated on aprilie 27, 2008
De Înviere…
Views: 49
Dacă ceva îmi place la nebunie la Înviere sunt ouăle vopsite. Au un gust cu totul altfel decât în restul anului. An de an, le povestesc copiilor despre Iisus şi cântăm împreună ‘Hristos a înviat din morţi’. Anul ăsta n-a fost să fie, am avut de luat o lecţie de viaţă. Poate la anul…
Tot ca în fiecare an, m-am dus cu familia la biserică. Pentru prima data am înconjurat alături de mulţime biserica. M-a relaxat teribil plimbarea. Anul ăsta spre deosebire de ceilalţi, fie lumea era mult mai calmă, fie eu am fost bântuită de sentimente noi pentru că toată seara am avut un calm nefiresc, nefiresc pentru agresiviatea cu care încep să devin celebră :-). Să mă fi maturizat, să fi îmbătrânit, să fi fost consecinţa unei zi relaxante petrecute doar cu mine, să mă fi atins uşor spiritualitatea… Nu ştiu, ciudat oricum. Dar calmul de care vorbeam mă bântuie de o vreme încoace, joi a fost o piatră de încercare pentru mine. Eu zic că am trecut ziua cu calificativul ‘foarte bine’, sunt mândră că uneori, în situaţii limită, reacţionez cu atâta răbdare, maturitate, nu ştiu precis care-i starea dar încep să mă simt confortabil în ea.
Uitându-mă în jur, împrejurul bisericii, am revăzut multe feţe cunoscute, feţe ale copilăriei mele, mulţi băieţi după care oftam în taină, multe fete pe care le invidiam pentru silueta sau culoarea părului, mulţi copii pe care i-am meditat, mulţi părinţi cu care am petrecut ore la poveşti. Nu m-am salutat cu nimeni… Poate că şi eu m-am schimbat şi nu m-au recunoscut, poate şi eu m-am făcut că nu-i observ. Nici măcar nu mă interesează. Am trecut cu lumânarea aprinsă, nepăsătoare şi arogantă în exterior. În interior mă măcinau gânduri, gânduri frumoase. Nu ştiu precis să le spun, nici nu aş vrea în fond, ştiu doar că simţeam valuri de linişte. Exact ăsta este cuvântul. Linişte! Priveam tinerii care aveau grijă să se facă remarcaţi, fie prin limbaj, fie prin ţinută, fie prin orice. Mi-am amintit de mine. În noaptea asta i-am văzut pe toţi frumoşi, nu ştiu de ce, parcă îmi insuflau inocenţă, în ciuda a tot ceea ce doreau ei de fapt să transmită. În ciuda bluzelor mult prea scurte, în ciuda şepcilor de pe cap, în ciuda glumelor de prost gust, în ciuda tonului ridicat, în ciuda a tot ceea ce-i deranja pe bunici şi-i făcea să-şi iasă din pepeni. Nici pe bunici nu i-am privit cu ciudă ca până acum, ei, cei care tre’ să fie primii, tre’ să mormăie la orice mişcare greşită, la orice potenţială acţiune pe care ei o intuiesc înainte să apuci să o faci. Azi parcă erau simpatici foc. Mi-a fost drag şi de cei care m-au îmbătat. Duceau cu ei iz de alcool, i-am depăşit şi am zâmbit. Măcar ei s-au sinchisit să facă tura (adică ocolirea bisericii). Ca o ironie, plecând de la mami, am văzut un tip undeva la 40 de ani ce căra o sticlă de suc (se prea poate ca sticla să-l fi dus pe el), nimerea cu greu calea cea dreaptă dar avea un zâmbet atât de larg pe faţă încât m-a incitat. Acum stau şi eu, singură, cu paharul de whiskey&redbull (plus una bucată pisică ce se-ngrămădeşte în mine şi mă muşcă delicat de bărbiţă) şi aştept să-mi apară un rânjet la fel de inocent ca al domnului. Deja zâmbesc… mişto!
Mai vroiam să zic ceva şi-mi văd imediat de ale mele. De băut, dacă nu fusăi destul de clară. Na, că iar reuşesc să mă amuz singură :-). Băieţii ăia, după care suspinam eu în adolescenţă sunt bătrâni acum. La fel şi fetele alea pe care le invidiam, sunt grase şi resemnate. Nu toate, doar cele pe care le-am văzut eu. Aşa i-am văzut pe toţi, îmbătrâniţi. Oare aşa sunt şi eu?! Probabil e prea mult să-i numesc bătrâni dar aşa-mi vine. Aveau riduri multe şi păreau obosiţi. Obosiţi nu de prea multe cumpărături sau de curăţenie, obosiţi de viaţă. Nu râdeau, nu zâmbeau, nu păreau liniştiţi. Nu păreau să se bucure de ceva, de orice. Eu nu vreau să îmbătrânesc aşa, vreau să îmbătrânesc frumos. Am citit eu undeva că există un secret în a şti să îmbătrâneşti. Poate că doar fizicul se ridează dar sufletul poate rămâne tânăr. Cine-l împiedică să fie plin de viaţă?! Cine-l împiedică să râdă la un copil?! Cine-l împiedică să fie tânăr?! Cine-l împiedică să trăiască?!
Când eram mică aveam senzaţia că sunt foarte matură, confirmarea o primeam de la adulţii din jurul meu. Acum am deseori senzaţia că sunt un copil, poate pentru că petrec atât de mult timp în jurul lor. Mi-e atât de bine să fiu aşa. Uneori viaţa asta chiar trebuie luată în glumă, uneori trebuie să te duci cu valul, uneori trebuie să-ţi permiţi luxul de a bea un pahar de alcool singur şi de a te distra de minune doar cu tine, uneori trebuie să uiţi de raţiune, uneori trebuie să faci exact ceea ce simţi că este bine. Fără regrete, fără calcule, fără întrebări, fără răspunsuri… Eu chiar acum fac asta şi mă simt minunat. Nu dau nicio explicaţie nimănui, n-am remuşcări… Sunt doar eu cu mine de vorbă la un pahar, rămân surprinsă de ceea ce am să-mi mărturisesc. Doar eu pot să mă ascult, doar eu pot să mă înţeleg, doar eu pot să nu mă judec, doar eu ştiu ce-i mai bine pentru mine. Restul… vedem mâine când apelăm la partea cerebrală. Sau cum îi zice de fapt, hihi! 😀 Că doar precizai că-s un copil…
De Învierea asta, parte a sufletului meu s-a ridicat spre cer. Mi-a adus pace în suflet deşi nu m-am gândit niciodată să cer asta. Parte din mine a mai crescut şi s-a maturizat. Parte din mine doreşte să mai simtă ce a simţit azi măcar la Paştele viitor (şi asta-i fără ironie), dacă un minut pe zi ar fi prea mult. ‘Tot’ din mine mulţumeşte pentru înţelepciunea de o zi. Mă mulţumesc şi cu atât, abia acum înţeleg de ce-mi ziceau adulţii stând de poveşti ‘Când îmbătrâneşti devii mai înţelept’. Cred că am îmbătrânit şi eu întocmai ca aceia pe care i-am privit zeflemitor.
Hristos a înviat tuturor! Sărbători frumoase celor care au nevoie! Un Paşte plin de lumină celor care nu-şi găsesc liniştea! Multă iubire în suflet celor care sunt dispuşi să o primească! Multă înţelepciune celor nestatornici! Multă dragoste celor cu sufletul împietrit! Multă înţelepciune, ţie Rebecca!
Posted on aprilie 25, 2008
Sus, deasupra lumii, Paul Bowles
Views: 42
Am mai trăit frustrări similare când am citit Procesul de Kafka. O carte micuţică, de doar 200 de pagini, în format mic ce m-a întors pe dos. Nu prea pricep care-i treaba cu acţiunea propriu-zisă, mă gândesc că e prea profundă să o înţeleg eu şi dau rapid o căutare pe google. Credeţi că a priceput cineva ceva?! Aiurea. Chiar pe Amazon părerile sunt de genul ‘foarte interesantă’, ‘nu chiar aşa fascinantă ca Cerul ocrotitor’, ‘hipnotică’… Bun, asta pricepui şi eu! Dar ce-aţi înţeles fraţilor din ea??? Nada, niente… Aştept păreri.
Un cuplu de turişti americani colindă America Centrală. Scriitura este în acelaşi gen cu Cerul ocrotitor, cred că l-aş recunoaşte uşor pe Bowles dacă aş citi o carte de-a lui fără a ştii cine este autorul. Avem un cuplu care e pus la încercare, a cărui activitate principală este să descopere tainele cât mai multor ţări. Avem pasaje descriptive în care Bowles realizează operă de geniu; varianta lui de a prezenta specificul unei anumite zone mi se pare intrigantă şi fascinantă în acelaşi timp, particularizează fiecare colţ de natură întâlnit, astfel că la sfârşit informaţia nu este consistentă şi calitativă. Nu importă ce anume au vizitat cei doi pentru că nu este un jurnal de călătorie, importă că ei traversează o călătorie iniţiatică. Din nefericire, către moarte, căci despre asta este vorba până la urmă.
Călătoria celor doi, Taylor şi Desiree (Day) Slade primeşte o mare doză de mister încă de la întâlnirea cu Agnes Rainmantle. Este ceva straniu în acest personaj. Ea nu are bani pentru că cei de pe vapor nu vor să-i onoreze cartea de credit, nu poate scoate bani din bancă pentru că nu are cartea bancară la ea. Bagajele i-au fost reţinute pe vapor şi hainele de pe ea sunt ude fleaşcă pentru că, una peste alta, intrase-n joc şi ploaia. Day, femeie sensibilizată de problemele semenilor săi îşi oferă ajutorul în ciuda scepticismului soţului său. Ceva îi spune că respectiva femeie nu este ceea ce pare. Dar relaţia în cuplul Slade este similară cu cea din cuplul Moresby (Cerul ocrotitor); cei doi au propria lor intimitate şi apropierea fizică nu constituie un liant între cei doi.
Revenind la poveste, pentru că d-na Rainmantle primise o cameră sub pretenţiile ei, nu va fi nicio problemă pentru ca Taylor să doarmă în camera acesteia, respectiv cele două doamne împreună. Instinctul lui Day începe să palpite, dintr-o dată doamna aduce cu ea un iz straniu. Între o poveste despre fiul acesteia care trebuie să vină să o ia şi alte poveşti ale tinereţii pluteşte din ce în ce mai mult mister. Dimineaţa aduce cu ea eliberarea pentru că Day porneşte cu soţul ei mai departe în călătorie. O ultimă privire aruncată spre voluptoasa d-nă Rainmantle surprinde moartea, este în privirea acesteia. Este ca un film de groază. O uşă închisă şi un răsuflu uşurat o fac pe Day să depăşească misticismul întâmplărilor. Dar călătoria iniţiatică îşi urmează cursul firesc, curs unde misterul se încăpăţânează a-i urmări.
Cazaţi într-un alt hotel, lăsând în urmă toată noaptea trecută, soţii Slade o iau de la capăt. Taylor porneşte să descopere minunile oraşului într-o plimbare, Day, ca de obicei, îşi face prieteni. Felul ei băgăcios de a fi îi va costa însă scump. Pentru că tânărul amabil, Senor Soto, care-i deschide poarta propriei case nu este altcineva decât fiul d-nei Rainmantle. Despre aceasta aflăm în treacăt, din titlul unui articol în ziar local, că a pierit într-un incendiu petrecut la hotelul de unde soţii Slade fugiseră în zori. Din nou soţul este sceptic, din nou soţia nepăsătoare. Există ceva fascinant în tânărul acesta Soto, să fie statutul lui, pentru că pare un om foarte bogat, să fie frumuseţea lui demonică, să fie incitarea că la rândul lui are o parteneră, să fie amabilitatea cu care o tratează pe Day, să fie lejeritatea cu care-şi pune la dispoziţie casa pentru nişte străini?
Există foarte multă tensiune şi mister cu fiecare pagină. Este un joc de-a şoarecele şi pisica după cum am citit chiar pe copertă. Cei doi soţi sunt captivi, o captivitate de care nu sunt conştienţi şi pe care nu au cum să o depăşească. Amabilul Senor Soto devine Vero şi împreună cu încă două personaje la fel de dubioase, fac un soi de experiment pe cei doi şi îi droghează. Captivitatea lor devine din acest moment definitivă. Se zice că personajul nevăzut care apare aici se numeşte destin, eu nu prea am văzut legătura. Cert este că există atâtea enigme în tot ceea ce li se întâmplă soţilor Slade în continuare, încât pe mine m-a lovit rău de tot frustrarea.
Tot ce-mi rămâne de făcut este să recitesc cartea, să o citesc de la început cu mai multă răbdare, probabil mi-au scăpat amănunte cărora nu le-am dat imporatanţă dar care devin lămuritoare pentru finalul lecturii. Una peste alta, o poveste grozavă şi un Paul Bowles care reuşeşte să mă fascineze.
P.S. Îi povesteam iritată lui Mihai ce porcărie este că nu priecp ce a vrut Bowles că transmită şi, ca să vă amuz puţin, vă prezint explicaţia lui Mihai referitoare la alambicatul conţinut al romanului: Bowles scrisese pe foi evident cartea, când era gata, a sunat telefonul, era editorul şi de emoţie a scăpat toate foile pe jos. Le-a strâns rapid dar nu a mai apucat să le aşeze în ordine, plus că unele intraseră sub birou. Le-a strâns cum a putut, nu le-a mai verificat că şi aşa depăşise termenul limită. A predat manuscrisul aşa, cu foi mestecate şi lipsă. Editorul a crezut că e prea tont să priceapă profunzimea lui Bowles şi uite aşa a fost dată spre tipar, să-mi bat şi eu mintea cu ‘ce-a vrut să zică?’ 😀
Updated on aprilie 25, 2008
Am luat-o razna
Views: 72
Povesteam de furtul ce mi s-a aplicat. Astăzi nu insist cu detalii din anchetă că destul sunt eu amărâtă, nu mai amărăsc şi pe alţii. De miercuri de când se pricinui întâmplarea cred că nu am apucat să dorm total 12 ore. E important de ştiut, cu atât mai mult cu cât eu nu sunt genul ‘deşteptului care doarme în 6 ore cât prostul în 8’. Eu, ca să pot funcţiona la capacităţi maxime ar trebui să dorm 9-10 ore pe noapte. Dar evident că nu în perioada asta… Luni, hotărăsc să adorm undeva în jurul orei 23.30, nu de alta dar dimineaţa la 9 urma să fiu la Poliţie, să-mi reîntregesc declaraţia. Ultima conversaţie cu nesimţita de pisică a fost la ora 23.40:
– Intri sau ce faci? ea fiind pe acoperiş, lângă geamul de la dormitor.
Intră pe jumate, se apucă să miroase la tocul geamului, se uită la mine, se uită la geam, anchetează, ba intră, ba se răzgândeşte. Ţip la Mihai:
– Vino să vezi cât de nesimţită poa’ să fie. Stau în pijama şi tremur lângă ea de frig, nici nu intră, nici nu iese. Ba culmea, în loc să ocolească şi să intre în patul ei prin camera ta, aşteaptă invitaţie specială să-i deschid eu geamul de aici. Să nu cumva să ocolească…
Îmi explică Mihai că ‘aşa îi place ei să stea, nu vrea neapărat să intre în casă’.
– Nu vrea?! Păi să stea naibii afară că eu n-am timp de tâmpeniile ei. Ieşi mîţă, IEŞI!!!
Delicat, îi împing curul blănos şi închid geamul. ‘Şi să vii înapoi când te-oi chema eu pe tine’ replic final şi autoritar. Mă pun să dorm, undeva în creierul nopţii, mă trezeşte Mihai:
– Nu vreau să te trezesc(!!!) dar o strig pe Tisa de două ore şi nu se răspunde. Poate na’ nu-i nimic da’ am zis că vrei să ştii şi tu, zâmbeşte suav.
Îmi ia câteva minute să mă lămuresc cine sunt, unde sunt, dacă plec sau dacă vin(vorba bancului) şi să pricep că ‘unde mă-sa e pisica?!’ Aflu şi cât e ceasul(nu era cine ştie cât, doar vreo 2), mă ridic, ies pe geam şi încep strigătura:
– Tisa, Tisuţa, Tisuca, Pisica mămica… toate apelativele de peste ani… Tisu, Misu, Pisu… pizda mă-sii! Nu-i! Strigăm vreo 20 de minute, nu-i!
Operaţiunea Tisa nesimţita începe. Acoperă toate geamurile, fonetic vorbind, ieşi pe geamul de mansardă, nu-i. Deschide geamul din baie, pe al cărui pervaz sunt 30 de geluri de duş plus 10 şampoane, bagă veioza în pod, nu-i. Deschide uşa podului, urcă pe braţe în pod, nu-i. ‘Parcă aud nişte miorlăituri’ zice Mihai. ‘De unde?’ ‘Nu ştiu, nu din pod, parcă de afară.’ ‘Afară unde??? Că-i LARG AFARĂ!!!’ Hai afară! Ia geaca şi ţigările, aprinde o ţigară şi strigă pe pisica.
‘Văd o pisică’ zice Mihai. ‘E ea?’ ‘Nu, e albă.’ Simt că-mi plesneşte o venă la cap. E albă!!! Nu-i ea!!! Încercăm să ne rezumăm la pisica personală sau socializăm?! ‘Poate că ea a bătut-o’ încearcă Mihai să spună de fapt. Ok… mă urc pe acoperiş… cum?! Urcă înapoi în casă, văd că la vecinul tocmai se stinsese lumina. De ce nu, mă gandesc. ‘Cioc, cioc, cioc, cioc…’
– Scuză-mă, pare deplasat şi nefiresc. Mă rog, este, nu că pare. Ai putea să ne laşi să ne uităm pe geamul tău? Ne-am pierdut pisica şi mă gândesc că de la tine se vede mai bine că pe partea mea nu-i nimic.
Copilul, cu bun simţ ce să zică ‘nicio problemă’. Nu doar că intrăm în casa omului dar mă urc şi cu picioarele pe masa lui. ‘Încearcă să nu te enervezi prea tare, vin eu mâine şi ţi-o curăţ cu cârpa magică”- despre masă discutăm, să ne înţelegem. Urc, constat că de la geamul lui până la capătul acoperişului nu sunt decât vreo 2-3 metri. Geamul este de mansardă, asta ca să fie clar că nu m-am apucat să minciunesc eu spre deliciul cititorului. Calculez rapid, mă adresez lui Mihai: ‘ţine-mi mâinile să mă urc’. Mihai are un puseu de personalitate, eu kilograme, copilul, pe numele său Horia (aveam să aflu mai târziu) martor:
– Nu te las să te urci.
– Ţine mâinile şi nu mai comenta, am zis că mă urc, mă urc.
– Eşti nebună, nu te las.
– Ce mai poa’ să mi se-ntâmple?! Să cad?! Oau! Să vină să mă recupereze Pompierii. Şi să mă ia apoi Salvarea, să-mi pierd cunoştinţa să uit naibii de tot.
– Nu te las, am încheiat.
– Da nu-i după cum vrei tu, dacă nu vroiai să se ajungă aici nu mă trezeai şi-ţi căutai singur fututa de mâţă.
Şi ba da şi ba nu, ba da vs ba nu, ba da vs ba nu… la infinit… Mă gândesc- ăsta n-are de gând să mă ajute, eu singură nu mă pot ridica pe braţe că braţele n-au fost niciodată punctul meu forte, acum, să-l rog pe băiat să mă ajute e cam jenant că l-am văzut de trei ori în viaţa mea, dintre care de două în afară că ne-am salutat nici măcar nu am întrebat ‘şi tu ce mai faci?’
– Puselu, îmi iau faţa mieroasă, da’ nu am cum să cad că uite, e juma de metru până la capătul acoperişului. Mă ţin bine pe ţigle, dacă cumva lunec, mă agăţ de straşină ca-n filme, de murit oricum nu moare nimeni de la etajul 2, mă uit repede şi-i identific cadavrul mâţei, dacă cumva a omorât-o cineva, dacă nu măcar văd pe unde putea să se ducă şi gata, vin. Zâmbet larg, cuceritor, aplic privirea blândă… Bineeeee? suav până la lacrimi.
– Mă duc eu! hotărât şi răspicat. Nu staţi liniştiţi, nu era vecinul, asta ar fi fost chiar ultima. 😀
Analizăm şi hotărâm de ce ar fi de dorit să mă duc eu şi nu Mihai. Mă urc, pornesc la drum. Catwoman, catwoman, doar asta aveam în cap. Catwoman nu cade niciodată, catwoman nu cade niciodată, trec pe autosugestie. Trec pâş-pâş, ajung la capătul acoperişului şi mă păleşte frica pentru că eu crezusem că puteam să mă agăţ de burlan. Fucking wrong!!! Burlanul era o tabliţă răsucită, lungă de 25 cm, de care dacă mă ţineam, mă tăiam la mănă. Ok, cadavru nu, nicio urmă de pisici, nici a mea, nici alba, dar constat o chestie. Acoperişul nostru este practic lipit de cel al vecinilor, cu o distanţă de un metru maxim doi. So, cum de alte pisici nu au venit vreodată să o salute pe Tisa îndeaproape pe acoperişul nostru că doar pentru maidanze o săritură la doi metri e poveste, cum de Tisa nu a plecat vreodată în explorare pe casa vecină şi dacă a plecat, cum de nu a sărit jos de pe casă, pentru că acoperişul vecinilor este foarte jos. Mistere peste mistere, prea multe întrebări. Cert este că pisica sigur fusese atacată de cine ştie ce vlăjgan, a aplicat tactica ei în caz de pericol ‘mă aşez şi aştept să treacă’, a alergat-o ăsta păn’ la plictiseală. În cel mai bun caz s-ar fi putut ca Tisa să apară în câteva zile prin curte. Mă caţăr înapoi spre fereastră, mă resemnez, mulţumim lui Horia, noapte bună!
Mihai coboară prin zonă să mai strige pe nesimţită, eu stau ieşită pe geamuri: ‘Tisuuuuuu, Tisucaaaaa, hai Tisu acasă…..’ O pisică neagră, foarte asemănătoare cu Tisa îmi trimite semnal de jos că este disponibilă, zâmbeşte, se uită în sus, caută modalitatea de a veni spre mine. Calculez că ar fi o chestie dar până la urmă poate e şansa mea să-mi iau mâţa aia albă şi pufoasă pe o doream de atâta timp. Mă întorc să-mi iau o ţigară… Fucking surprise!!! Tisa cu-o mutră bovină ca să nu zic imbecilă, oarecum speriată dar mai degrabă mirată de tot haosul din casă (prelungitor, lămpi, lanterne, draci laci) stă şi se uită spre mine.
– Draga de pisică… o caut, o întorc pe toate părţile să văd dacă e rănită sau ceva. Nici pe naiba! Mângâi pe pisica, drăgălaşa de pisica… HÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎ!!!!!!!!!!!!!
Acum ce să fac, bat din nou la vecinul să-i dau vestea cea bună. Mă gândisem că dacă nu putea bietul copil să doarmă din cauză de dispariţie de pisică?! Iese băiatul, poate s-a bucurat interior mai mult, poate nu-i genul exteriorizat. Constat dispariţia lui Mihai aşa că ies pe geam să-l strig:
– Psss, pssss, încep delicat. Mi-haaaaa-iiii continui ceva mai agresiv şi închei apoteotic răcnind din toţi bojicii: MIIIIII-HAAAAAAAAAAAAAAAAIIIIIIIIIIIIII!!!! Nu o dată, nu de două dar de câte ori a fost necesar până să mă audă. Horia în tocul uşii înmărmurise.
– Stai liniştit că ăştia care aud or să creadă fie că m-a bătut bărbatul şi cer reprimirea la domiciliu conjugal fie că l-am dat eu afară şi acum mă milostivesc, chicotesc.
– Hăhă, râde el oarecum timorat.
Păi după ce căţăram acoperişul şi răcneam Tisa acum mi se părea că acţiunile mele par chiar fireşti. Oricum afară era lună plină aşa că… oarecum scuzabil.
Concluzie: Horia şi Mihai vor merge la pescuit la un moment dat, eu am ajuns varză la Poliţie, paranteză- după ce dimineaţa am cerut un taxi, dând greşit numărul străzii şi era cât pe ci să mă iau cu femeia de gât, noroc că eram prea obosită să mai zic orice, plus că ea era cu batic în cap şi citea rugăciuni. Ne-am contrazis de 2-3 ori şi eu eram atât de varză, că taman eu i-am zis ‘hai să o lăsăm baltă că nu am chef să intru în polemică cu d-voastră’ Ea şi-a cerut mii de scuze, eu i le-am acceptat, nu de alta dar presupuneam că există mari şanse să fi belit chiar eu numărul casei. Ce să faci?! Se întâmplă şi la case mai mari… Apropo, pentru toţi cei care manifestaţi vreodată dorinţa de a vă contrazice cu mine, eu lucrez la grădiniţă fraţilor, pot zice ‘ba da, ba nu’ la infinit. – am închis paranteza. Continuare de concluzie: Tisa a fost ieri pedepsită, neavând voie să iasă deloc pe geam. Cam ăsta e finalul, nici măcar nu am prea vrut să povestesc cuiva incidentul că… ce să zic ‘aseară n-am dormit că făceam pe Catwoman’… Dar v-am zis, era lună plină, sunt total acoperită. Acum începe să mi se pare povestibil, poate pentru că am dormit aseară 10 ore…
Posted on aprilie 21, 2008
Cerul ocrotitor, Paul Bowles
Views: 98
Am aflat că Bowles era idolul în exil al generaţiei beat şi cel mai incitant, am aflat care e treaba cu generaţia beat. Eram total nefamiliarizată cu conceptul şi ori de câte ori mi se întâmplă chestii de genul mă cuprinde un soi de frustrare ‘de câte lucruri habar nu am, câtă informaţie îmi lipseşte’. Revenind la carte, precizez că m-a cucerit, e plină de subînţelesuri, de nonconformism, de metafore, de misticism.
Acţiunea se petrece în Africa Neagră, după cum am aflat încă de pe copertă. Personaje centrale sunt trei, după cum cred că este arhicunoscută conotaţia mistică a respectivei cifre. Un soţ, Port Moresby cu o soţie, Katherine(Kit) Moresby şi un prieten foarte apropiat al acestiora, Tunner – astea sunt personajele centrale. Cei trei pornesc într-o călătorie lungă prin Africa, încercând să-i desluşescă misterele. Nu importă din ce trăiesc cei trei, nu importă mai nimic despre trecutul lor, interesează prezentul. Atât! Nici măcar viitorul nu ne interesează pentru că Bowles are stilul de a lăsa finalul deschis. E liber fiecare să priceapă ce vrea, să construiască propria variantă de destin pentru personajele de care găsesc imposibil să nu te ataşezi pe parcursul lecturii.
Cei trei de care spuneam mai sus au o relaţie oarecum ciudată, bazată pe prietenie. Chiar şi cuplul preferă camere separate, fiecare doreşte intimitate. A ciocăni la uşa partenerului, întocmai ca un străin pare cel mai firesc lucru de făcut. Destinul celor trei se intersecteză uşor cu acela al unor şarlatani de joasă speţă, Eric Lyle şi mama acestuia. Nici chiar relaţia dintre aceştia doi nu stă pe auspicii fireşti, cineva i-ar fi zărit îmbrăţişaţi şi sărutându-se, poate nu tocmai potrivit pentru mamă şi fiu. Dar nimeni nu-i judecă, nimeni nu-i cataloghează, nici măcar cititorii. Locaţiile parcurse de aceste două cupluri- pentru că voi considera că cei trei sunt un cuplu de sine stătător- nu sunt numeroase. Pentru că nu au timp, Africa este ţara meningitei şi holerei iar nevaccinarea înainte de a pătrunde pe aici presupune cel mai mare risc pe care şi-l asumă dacă nu chiar pură inconştienţă.
A fost primul roman, de mult timp, din care am savurat descrierile, pentru prima dată după mult timp nu m-am mai plictisit citind pasaje descriptive. Nu pentru că ar fi Africa neaparat fascinantă ci pentru că Bowles este un scriitor complet. Dacă nu ştii mai nimic despre continentul negru iată un mod deosebit de a te familiariza cu el. Nu vei afla informaţii precise dar vei simţi întreaga atmosferă exact aşa cum este ea. Căldura îţi va usca gâtul, nisipul îţi va intra în ochi, vei flutura mâinile pentru a scăpa de insecte, îţi vei verifica mâncarea de eventuale mişcătoare aterizate prin ea, te vei spăla pe mâini mai des să dai jos mizeria, te vei stropi cu apă pentru că vei simţi că te topeşti. Cam asta am simţiţ eu de-a lungul a 300 de pagini.
Revenind la povestea celor trei, după cum era de aşteptat el îşi alină dragostea în braţele oricărei femei întâlnite. Dar nu la modul vulgar, ci mai degrabă discret, pentru că şi asta poate fi până la urma urmei o dovadă a iubirii soţiei sale. Ea nu se simte neglijată neapărat dar când un pahar de şampanie- peste puterea ei sau poate mai degrabă o scuză plauzibilă după care se poate ascunde- o face să-şi piardă minţile. Motivul perfect pentru a avea o aventură cu prietenul Tunner. Dimineaţă, o dată cu durerea de cap a lui Kit începe şi chinul ei interior. L-a înşelat pe Port şi asta nu are nicio scuză, indiferent dacă fapta va fi mărturisită sau nu, rezulatul este acelaşi: o infideliate comisă, nu cu oricine, dar cu prietenul lor. Care de fapt, nici măcar nu este prieten pentru că a fost mai degrabă o ambiţie de-a lui Port de a-l lua cu ei în pelegrinaj. Sau poate o provocare sau poate o capcană…
Aventura prin deşert v-o las s-o savuraţi. Acţiunea este întreruptă brusc de o moarte. A lui Port! Am rămas cu gura căscată şi am dat paginile înapoi să fiu sigură că am citit corect deşi intuiam ieşirea lui din peisaj. Am rămas şocată: ‘ce fel de scriitor îşi ucide personajul principal la puţin trecut de jumătatea romanului???’. Plus, Kit nu manifestă nicio intenţie reală de a rămâne cu Tunner, ba chiar din contră, evadarea ei devine cel mai ciudat fapt. De ce ai evada şi unde te-ai duce? Care e finalitatea gestului tău?! N-am priceput semnificaţia gestului său decât mai târziu, adulterul va rămâne adulter, indiferent de existenţa sau inexistenţa lui Port. Tunner îi aminteşte permanent că ea a comis o regretabilă eroare, prezenţa lui va bântui fiinţarea ei. Dar Bowles este mai aprig în a conferi personajului său o existenţă perfidă. Kit devine parte a unui nou cuplu, a unui menaj-a-trois în adevăratul sens al cuvântului. Belquassim, noua sa autoritate devine parte activă a pierderii identităţii lui Kit. Dar ea aparţine demult unei lumi a supravieţuirii. De parcă n-ar fi fost suficient, îi rezervă o nouă surpriză: ea nu mai poate fi nici măcar ea. O mască purtată, o depersonalizare, o pierdere a propriului EU, un chip nou, o viaţă nouă, un nou început sau un început al finalului?!
Cartea este cu mult mai bogată în acţiuni sau imagini decât am putut eu să prezint aici. Sunt mult mai multe ocolişurile spre ceea ce autorul intenţionează a demonstra de fapt. Este un roman amplu, complex şi solicitant. Nu ai decât două şanse cu Bowles, să-ţi placă la nebunie sau să te lase indiferent, asta ca să nu spun lucruri mari, să-l deteşti. Romanul atinge mult prea multe laturi ca să nu fascineze, măcar tangenţial. Poate subtilitatea erotismului, poate misticismul întâmplărilor, poate descrierile, poate obiceiurile surprinse, poate dialogurile tensionate, poate intriga poliţistă, poate caracterul personajelor, poate schimbările bruşte de situaţie, poate finalul total fascinant. Pe mine m-au cucerit toate…
Ceea ce m-a deranjat teribil este titlul pe care cei de la editura Humanitas s-au hotărât să-l dea romanului, Ceai în Sahara. Am luat cartea de la bibliotecă pentru a înţelege care este şmecheria. Ceai în Sahara este în fapt numele primului capitol, titlul original este The Sheltering Sky. Aşa că nu pricep de ce anume cei de la Humanitas au putut schimba titlul cărţii, în condiţiile în care cuvântul ‘sheltering’ are o simbolistică interesantă şi de la el de fapt Bowles a construit parte a senzaţiilor trăite de el în Sahara.
Comentarii recente