Updated on mai 8, 2008
Când n-ai de lucru îţi faci…
Views: 59
Aseară, în mod curios, undeva în jurul orei 21 eram deja în pat. Cu cartea în mână (Băgău), pregătită să o fac praf, bucuroasă că până la 23 (da, mă culc devreme că eu sunt un om cu stress la servici, tre’ să fiu fresh a doua zi) când mă va plesnesni Moş Ene peste mutră, pot să mă culturalizez. Îmi aduc aminte de o melodie pe care o auzisem la salon (DIVA) şi nu mai pot citi. Tre’ să o găsesc că dacă nu o ascult acum şi mor!!! Mă ridic din patul încălzit deja şi intru pe youtube, pe mess să-i stresez pe alţii cu potenţial de ‘întrajutorare’, aiurea. După o jumătate de oră de căutări asidue, deja când yotubul mai avea puţin şi mă bana, plină de frustrări, nervi, draci îmi amintesc de cea care ştie tot ce e pe radio. Folosesc asul din mânecă, prietena mea care ‘trebuie’ să ştie!!! O sun, nu se răspunde, îi dau mesaj, o hăitui. În final, mă sună ea.
– Este o piesă, nu e house, e dance, o cântă un tip, pe strofă e aşa mai lent şi la refren e veselă. Şi în refren zice ‘rain in the desert’.
– Videoclipul îl ştii?
– Nu, că am auzit-o la radio.
– La ce radio?
– Nu ştiu dar era ceva comercial.
Dă şi ea search pe youtube, aiurea. Alte întrebări ajutătoare, niciun răspuns coerent.
– Na, în fine, las’ că o să ascult eu radiouri întruna şi tot o aflu pân’ la urmă!
– Acum e prea târziu! Stăm toată noaptea şi o găsim că acum nici eu nu mai pot dormi până nu o găsesc!
– Serios, lasă!
– NU LASĂ!
Trecem la varianta, ea-mi punea o melodie şi întreba:
– Asta e?
– Hmmm, nu prea pare!
– Presupun că dacă o auzi o recunoşti din prima.
– Teoretic…
– Asta e? Asta e? Asta e?…
Ne amintim că eu mai am stilul ăsta ciudat de a zice că ‘începe cu M’ şi când aflăm numele persoanei începe cu ‘P’ sau că în varianta mea ‘piesa e dance de fapt se traduce pop’ sau că dacă în lista mea de melodii zace DJ Bobo sau Nana ‘piesă nouă înseamnă că probabil ea rulează deja pe radiouri de un an’. Adică… acul în carul cu fân…
– Doar n-o fi asta ‘Raindrops in the desert’???
– Sună bine, să aud. ASTA E!!!!!
După ce am auzit-o, mi-am amintit detaliile pe care mă strofocasem să le ţin minte ca să o pot căuta mai târziu. Că-i Modern Talking înviat, că trupa e cu B şi O, că…
– Noapte bună şi ţie… mersi şi scuze pentru bătaia de cap!
– Nicio problemă, când mai ştii doar un cuvânt din cântec, şi ăla aiurea, sună-mă că nu-i mare chestie de aflat piesa! 😀
Posted on mai 6, 2008
Când unii se regăsesc…
Views: 71
În urmă cu ceva timp aveam un puseu de personalitate. Mă rog, mai multe, ăsta se lăsa cu consecinţe nefaste. M-am trezit că nu mai am prieteni. Nu am vrut alţii noi, i-am vrut pe ai mei. Nu sunt mulţi la număr, pentru că în timp făcusem curăţenie, de asta adunasem şi atâta frustrare. N-am să vorbesc aici că prieteniile pe care eu crezusem că le-am pierdut pentru totdeauna le-am regăsit. Ei ştiu asta şi le mulţumesc. Dar o să vorbesc despre Prietena Mea. Înainte să mă apuc să scriu am întrebat-o ce părere ar avea despre asta şi ea zicea ‘chiar m-aş bucura’. Asta ridică simţitor ştacheta, acum nu-mi mai găsesc cuvintele pentru că nu ştiu cum anume să scriu. O să ştie că am scris şi o să citească, oare o să-i placă, oare o să scriu doar bălării? Sunt emoţionată acum şi asta nu mi se întâmplă prea des…
Undeva prin liceu începeam să leg prietenii dar între ele se remarca una anume: era o creaţă cu ochelari, singuratică şi totuşi prietenoasă, timidă şi tocilară (sic!) ‘locuitoare’ în aceeaşi zonă cu mine. Între drumuri cu autobuzul (parcurse în ilegalitate), o ţigară ‘poştită’ în drum spre şcoală, un şoptit valoros în timpul orei şi nişte haine împrumutate, s-a născut ceva între noi. Prietena Asta a Mea a fost întotdeauna reperul unei prietenii perfecte, poate nu pe atunci, deşi arar aveam câte ceva să ne reproşăm, dar privind în urmă cu siguranţă aşa avea să se prezinte. Nu-mi aminteam să ne fi certat vreodată sau să fi avut vreodată ceva să ne reproşăm. Am trecut prin prea multe împreună să povestesc aici. Îmi amintesc de primul an de facultate când din teribilism sau mai ştiu eu ce am plecat de acasă. Am pus mâna pe telefon, am sunat-o şi am întrebat: ‘Pot să vin la tine?’ ‘Sigur că da, te aştept.’ ‘Nu, n-ai înţeles, nu vin în vizită, vin să stau cu tine.’ ‘Te aştept’, am primit răspunsul trei secunde mai târziu. Fără de ce-uri, fără explicaţii, fără obligaţii, fără constrângeri… Am stat cu ea vreo două săptămâni şi am sudat ceva ce nu mai poate fi rupt sau mâncat de rugină vreodată. Asta ştiam înainte să aflu că o voi mai vedea vreodată. Tuturor spuneam că eu Copilei ăsteia nu voi avea, în viaţa asta, cuvinte sau fapte să-i mulţumesc îndeajuns. Indiferent dacă ea ar dori să-mi facă mie rău, prin absurd, indiferent de ce-o să aibă să-mi reproşeze la nervi, indiferent de cât de tare ar putea să o înrăiască viaţa, Ea tot Ea va fi pentru mine.
Cea care se trezea dimineaţa înaintea mea şi punea în cuptor ultimele două felii de pâine cu două bucăţi de şuncă ‘să mâncăm un mic dejun copios’. Cea care îmi lăsa mie pijamaua ‘mai frumoasă’ doar pentru că mi-o doream eu. Cea care în mijlocul lucrării de control se întorcea spre mine să-mi şoptească, cu riscurile aferente. Cea cu care împărţeam o gumă de mestecat pentru că nu se făcea ca una să se uite în gura celeilalte.
Privind în urmă, trecutul alături de Ea începea să se estompeze. Tot ce mai povesteam era un ultim argument pe care-l dădeam băgăcioşilor: ‘Tu nu-mi vorbi mie despre prietenie, că eu mi-am pierdut prietena cea mai bună pentru nişte…’ Nu mai contează! Începusem să uit să mai povestesc despre Ea. Timp de patru ani, n-am ştiut mai nimic, pierdusem legătura. Ştiam că lumea asta-i mult prea mică şi ne-om revedea într-o zi, de asta, constant, îi căutam numele pe Internet. Nu credeam, nu visam, nici măcar nu speram să mai apucăm să dormim vreodată în acelaşi pat sau să râdem cu lacrimi până dimineaţa. Dar cum toate lucrurile frumoase au final fericit, cum ‘ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se întâmple’, cum prietenii nu se uită niciodată…
Pentru că noi două ne-am regăsit nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc. Poate lui Mihai că el mi-a dăruit blogul, poate mie că am scris în el, poate Ei că mi-a căutat numele pe Internet şi m-a găsit, poate şansei, poate Divinităţii, poate vieţii, poate… Mulţumesc, oricum!
Memoria mea excelentă, care-mi aduce de cele mai multe ori belele, şi-a făcut datoria pe deplin şi am putut încet, încet, să reconstruim. Mai ştii când… Îţi aminteşti… Cea mai tare fază… Cum să nu-ţi aminteşti că… La fel ca înainte, nimic schimbat. În plus, mai nimic, nişte maturitate… nişte feminitate… nişte experienţe de viaţă… nişte păr întins cu placa… nişte schimbări pe ici colo dar nu în punctele esenţiale. 😀 Când am povestit cu ea, primele cinci minute am avut senzaţia că nu a lipsit deloc. Parcă venise de undeva, după o scurtă vacanţă. Ea zicea că i s-a părut o eternitate… Nici măcar nu mai contează cât timp a trecut şi cât de departe vom fi totuşi una de alta. Contează că acum ştiu sigur unde să o găsesc şi Ea pe mine. Că orice supărare sau bucurie voi avea, Ea este acolo să mă asculte. Că indiferent de cât de încercate ne-au fost vieţile avem multe să ne spunem, poate umărul meu pentru ea şi viceversa or să ne treacă mai uşor peste tot. Pentru că eu ştiu şi n-am nevoie de confirmare că ce simt pentru Ea se numeşte Prietenie. Că orice mi-ar cere i-aş da, fără să cântăresc deloc. Că orice lacrimă de-a ei este o lacrimă şi pentru mine. Că orice zâmbet pentru ea va fi lumină şi pentru mine. Eu voi creşte în continuare alături de Ea, maturizarea mea va fi şi a Ei, copiii mei se vor juca cu ai Ei, bătrâneţile vor să ne fie mai uşor de dus împreună.
Nu vreau să sune siropos deşi ştiu că e. Nici măcar nu îmi pasă, simt prea multă recunoştinţă şi iubire faţă de Ea încât să mai îmi pese. I-am oferit titlul cu mult timp în urmă şi acum, cu coroniţa în mână, cu mâna tremurătoare şi lacrimi în ochi, o să mă uit în ochii ei, o s-o strâng în braţe şi o să-i spun aşa: Prietena mea cea mai bună!
Nu ştiu ce-nseamnă noţiunea asta cu precizie; prietenia este un sentiment mult prea amplu, complex şi subiectiv să pot să urmez nişte tipare. Nu ştiu în ce să măsor tot ce simt, nu pot să le explic altora ce-i un bun prieten, nu ştiu unde e graniţa între prietenie şi altceva, nu compar cu restul sentimentelor pe care le nutresc pentru alte persoane, nu le pun în balanţă pentru că nu sunt comparabile. Ea are locul meu în inima mea şi nimeni, nici măcar chiar Ea, n-or s-o poată scoate de acolo. Şi apropo, nu vreau să sune deplasat dar… Ţi-am zis vreodată că te iubesc?! Că dacă nu, o să ţi-o zic într-o zi…..
Updated on mai 4, 2008
Doar despre mine…
Views: 63
Azi s-a vorbit mult prea mult despre mine. Cu voia mea, mult prea mult! Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? Sunt doar un om şi nu aştept nimic în schimb! Eu nu i-am întrebat pe alţii despe ei pentru că alţii vor să mă cunoască pe mine! Pentru că vanitatea mea cu asta se hrăneşte! Pentru că în orgoliu meu nemăsurat doar ‘povestea mea este fascinată’. Pentru că tot ce am trăit eu este ‘poveste’ pentru alţii. Pentru că eu am ales să trăiesc, eu am făcut din mine o carte deschisă. Pentru că sinceritatea mea este debordantă şi cum ar putea altfel dacă nu să cucerească?! Pentru că eu par a nu avea temeri sau angoase, eu par ‘too good to be true’ pentru că aşa mă prezint. Pentru că asta fac, cuceresc! Cu asta mă hrănesc, cu priviri admirative, cu laude şi suspine ‘de-aş putea fi şi eu ca tine’. Dar nimeni nu o face pentru că este greu să fi EU!
În urmă cu mult timp am ales să fiu aşa. Cu cât eşti mai sincer, cu atât stârneşti mai multă controversă dar şi mai multă admiraţie. Cu nu aşa mult timp în urmă, am învăţat să nu mai am aşteptări de la cei din jur. Pentru că cei din jur dezamăgesc. Şi doare! Şi prima dată şi a doua… la fel, dacă nu mai tare pentru că se intensifică sentimentele. Prima oară am fost naivă şi n-am ştiut, a doua oară am fost şi mai naivă şi ignorantă, a treia am fost naivă, ignorantă şi idioată… e bulgărele de zăpadă care tot creşte.
Dar cine sunt eu de fapt?! De-a lungul existenţei mele am fost adolescentă încăpăţânată, colerică şi vulgară, femeie fatală, îndrăgostită naivă, isterică şi paranoică, actor şi măscărici, învinsă şi învingătoare, calmă şi raţională, echilibrată şi bine dispusă, agresivă şi ostentativă, iubită, amantă, prietenă, fiică, soră, model, mamă… Am încercat tipare diferite, în toate mi-am jucat rolul perfect! Cine sunt eu şi ce vreau de la mine?! Cine vrea să ştie asta?! Nu vrea să ştie nimeni de-a-devăratelea cine este REBECCA! Nici măcar eu! Ce contează până la urma urmei…
Când mă întorc acolo Sus o să dau socoteală. Nu cred că o să mi se contorizeze în faţa câtor persoane m-am deschis într-atât încât să devin vulnerabilă. Cred că o să spun câţi oameni am făcut fericiţi. Câţi m-au făcut pe mine?! De ce ar conta?! Eu n-am fost fericită doar cu mine?! Am râs şi eu la glumele multora, m-am simţit bine şi eu în compania unora, le-am spus altora, mai puţini, adevărat, ‘mă faci fericită’, le-am spus altora, şi mai puţini sau poate mai mulţi ‘te iubesc’ , le-am promis câtorva ‘fidelitate-ataşament-loialitate’. Dar n-am putut să spun nimănui ‘viaţa mea e în mâinile tale’. Nu, nu, nu! Viaţa mea este a mea! Nu văd sensul de a ţi-o dărui ţie! De ce, să faci ce cu ea?! Ştii tu mai bine ca mine să o preţuieşti?! Ştii tu ce vrea trupul meu?! Nu, eu sunt propriul meu stăpân aici. Că la final tot eu dau socoteală pentru ce fac acum, indiferent că vorbim de câtă grijă am pus în a-mi înălţa sufletul sau cu câtă moderaţie mi-am îngrijit trupul! E problema mea!
Amintesc că blogul ăsta se numeşte cumva: ‘eu cu mine despre mine’. Sunt doar eu cu mine câteodată şi nu am reproşat de prea mult timp cuiva că mă neglijează. Nici n-am s-o fac, pentru că eu îi neglijez pe alţii pentru că… aşa vreau eu. M-am săturat să dau argumente de ce aşa şi nu altfel, m-am săturat să tot explic şi să-mi justific acţiunile, m-am săturat să fiu trasă la răspundere şi să-mi recunosc neputinţele, m-am săturat să fiu analizată şi răsanalizată, m-am săturat să existe o clasificare a faptelor mele (aici ai făcut bine, aici nu). GATA! Sunt ceea ce sunt şi cine vede în mine ceva înseamnă că aşa e! Nu mai vreau să dau explicaţii. Crezi că sunt agresivă, e ok, n-am să mă obosesc să îţi explic contrariu. În definitiv, poate aşa şi e! Crezi că sunt aici să-ţi fac ţie viaţa un coşmar sau poate chiar un paradis, ce zici?! E ok, e bine şi aşa. Crezi că sunt prefăcută şi am un scop ascuns?! Asta e, toţi suntem în esenţa noastră răi. Nu mai doresc să joc frumos, nu mai doresc să fiu nicicum, vreau să nu mai dau explicaţii. Nu la cerere, nu acum! Pare copilăresc?! So?! Vreau să fac aşa cum ştiu eu că e mai bine pentru mine, de-o fi bine sau rău pentru tine… eu nu intru cu picioarele în viaţa nimănui, adevărat că dacă sunt invitată uit să mai plec, dar asta pentru că gazda insistă!
Nu doresc psihanaliză la supărarea mea. Nu doresc să mi se spună dacă e bine sau rău, greşit sau corect! Sunt gândurile mele dintr-o dimineaţă, la ora 4, aşternute cu maxim de sinceritate. Sau poate nu, mai ştiu şi eu?! Nu vreau să conteste nimeni sinceritatea mea!
Concluzie: Cine este Rebe? I guess will never know. Rebe este ceea ce vrea să fie. Poate mâine vom afla… că este cameleon dar asta ne era clar la toţi!
P.S.: Postul este fără aluzii la persoane cunoscute, încă aflate în viaţă. Nu am dorit să jignesc pe nimeni, îmi cer scuze dacă cineva se simte lezat, a fost doar o discuţie cu mine. Iar gândurile mele nu pot fi atacate!
P.S. la P.S.: Pe asta am pus-o ca să invoc ‘nebunia temporară’, să creez confuzii, să mă înjure câţiva, să salvez traficul, să rămân cu admiratori, să mă înjur singură pe motiv de stupiditate- temporară!
Updated on mai 2, 2008
Unu Mai Unguresc
Views: 56
Nu puteam refuza propunerea de a sărbători pe întâi Mai în locul cel mai drag mie, acolo unde pot sta cu burta la umbră. La unguri, la ştrandul de la Oroshaza. Acolo unde sunt cei mai mulţi români pe metru pătrat. Acolo unde românii comandă de mâncare (cu cea mai firească normalitate) în româneşte şi maghiarele care servesc sunt nevoie să ghicească ce vrea gura lor să haleşte de fapt. Acolo unde românii râde cât îi ţine bojicii şi dă drumu’ la espresii dă jmecher. Acolo unde parcarea este ful dă maşini dă firmă (adică de la firmă). Acolo unde românacii stau cu burţile în apa termală, se scobesc în nas, îşi sărută partenera, se prind sensual de Iisusul de la gât, neminiatural, şi declară romanţat: ‘E marfă rău aici!’
Ştrandul mă încânta încă de pe vremea când proporţia români/maghiari era de 60-40. Acum am cucerit teritoriul. Suntem majoritari. Urmează să dăm drumu’ la manea pă telefon, să spargem sămânţe în iarbă şi o să ne simţim ca la orice ştrand din Timişoara. De râgâit i-am auzit deja pe mulţi, pasul ăsta este făcut. Dar după orice râgâială din aia sudalmică e neapărată nevoie să spui: ‘Nu te uita bă aşa că la alte popoare înseamnă că ţi-a picat bine!’
Despre unguri, numai de bine. Foarte mulţi dintre ei au tatuaje şi încă din alea faine. Uite aşa m-am ambiţionat eu şi mai tare să-mi fac naibii un nou tatuaj. Bine, m-am ambiţionat să mai şi slabesc după cum am văzut că arăt în dres de baie. Şi pentru că sutienul de la dres mi-a rămas mic (muriţi fetelor de ciudă), uite aşa cum am bucurat încă o dată întreaga naţiune prezentă cu părţi importante ale bustului meu, nu cu intenţie, staţi că povestesc: există în multitudinea asta de bazine un bazin în formă de cerc pe marginea căruia sunt nişte găuri, prin găuri sau cum şlog le zice, se bagă apă cu presiune aşa că te învârţi ca un apucat pe acolo. Evident că tre’ să ai şi tactică să prinzi viteză, ca urmare eu mă întorceam pe spate şi mă lăsam împinsă de presiune, ba mă mai şi împingeam cu mâinile de perete. Prinzi viteză şi îi depăşeşti pe alţii care se dau doar aşa, la şto. Să-i depăşeşti este o variantă inventată acum de mine, că de fapt îi propulsezi sau îi bagi la scufund. Constatare: pe copii îi scufunzi foarte uşor- cu sau fără colac, cu sau fără părinţi, pe graşi îi împingi mai greu, de băieţii frumoşi ţi se lipeşte trupul- nu ştiu cum naiba se-ntâmplă asta, pe fete le zgârii din greşeală. Concluzie: în tot dezmăţul ăsta, răvăşită şi cu picioarele tremurânde şi zgâriate, cu spatele varză (pentru că evident că faianţa de pe margine lasă urme urâte, aseară nu puteam adormi din cauza unei răni urâte de pe umăr ce încă mă mai ustură ca naiba) aşa deci, cu apă în ochi şi ocolind întreg bazinul, luptând la propriu să treci înapoi la ‘rotisor’ sutienul meu nu făcea faţă. Aşa că eram oarecum dezgolită… citiţi alte bloguri, poate vedeţi şi poze cu mine, nu m-aş mira. Şi da, Mihai ştie… că e înţelegător şi vinovat, ştia de anul trecut că îmi trebuie alt costum de baie.
În bazinul cu apă termală a fost relaxant. Cred că doar în bazinul ăsta care avea un aer super învechit românii erau silenţioşi şi în număr redus, că la ăla cu bule era bătălie. Doar cu rezervare sau luptă corp la corp prindeai un loc. Am înţeles, stai o tură şi laşi şi pe altul, dar nuuuu, vaca aia cu aere de vedetă a stat trei ture, doar cât eu am văzut. Dar evident că am prins şi eu loc, doar nu degeaba curge pe alocuri sânge de oltean prin nişte artere personale.
La topogan (de parcă i-ar zice cineva tobogan) s-a învăţat lumea să stea frumos la coadă, să aştepte culoarea verde şi să se dea individual, nu în echipă. O tanti siliconată şi aranjată festiv încerca să mai cucerească însă puştanii şi graşii din jur erau prea preocupaţi să le vină rândul. M-am uitat eu de vreo două ori admirativ, sper că i-am fost de folos.
Mâncarea a fost delicioasă şi ieftină. Tanti care m-a servit cred că mă simpatiza că mi-a pus mai multe ‘găluşte’, mi-a tras complice cu ochiul şi a repetat după mine ‘galuste, galuste’ zâmbind larg. Am savurat şi Cola Cherry şi porumb fiert, delicios!
Mai era o chestie săritoare, te legai în jurul fundului cu ea şi săreai până te dureau picioarele. Eu am refuzat categoric să mă dau, din acelaşi motiv de sutien instabil, deşi nenea părea familiarizat cu ‘accidentele’ după cum râsese îngăduitor când unui prieten de-al meu i s-a deschis în mod fatal şliţul în timp ce sărea cu coarda aia. Precizez că prietenul ăsta al meu a primit titlul de ‘Olimpica’ de la nenea organizatorul, aşa de mişto s-a învârtit şi a sărit pe chestie. A reuşit ŞASE rostogoliri în aer una după alta! Bine Olimpicul nostru!
Între altele am văzut o mămică de escepţie, ne-am bucurat de-adevaratelea la vederea ei!
Chiar m-am distrat de 1-ul ăsta Mai Muncitoresc! Mai mult, am făcut dovada că distracţia nu are vamă sau graniţă sau că românii sunt chiar peste tot. Apropo de vamă, care este răspunsul corect la întrebarea vameşului: ‘Unde mergeţi?’ Vă spun eu: ‘La unguri…’
Întorşi la ţara tuturor posibilităţilor am parcat o scurtă vreme în Arad la Libelula. Unde dacă nu la Libelula?! Aici condiţii de lux: scaune de plastic şi preţuri de România; un suc ce părea din 2 litri da’ nenea se jura că-i de sfert costa 3.8 lei, un profiterol doar modica sumă de 5.7 lei, o mini tartă şi credeţi-mă pe cuvânt că era mini- 3 lei. Şi meniul ăla e degeaba, că nenea ne-a zis frumos că ne zice el pe cale orală ce are, să nu ne uităm pe meniu că nu are tot ce-i acolo.
Eu am tânjit la un pepsi, ţeapă, aici, la Libelula îţi iei ce vrea nenea ospătaru’ nu ce-ţi pofteşte inima că nu-i ca la mă-ta acasă! Eşti în România băi ţărane!!!
Updated on aprilie 30, 2008
Călătoria Feliciei, William Trevor
Views: 81
O poveste a Angliei secolului XX. O tinerică, Felicia, cunoaşte tainele iubirii, din păcate fără acordul tatălui său şi are de suportat consecinţele propriilor fapte. Iubirea se consumă în satul natal al acesteia, în Irlanda, o lume închisă dar pură, unde fiecare se ştie cu oricine şi toţi trăiesc aşa cum ar trebui, după nişte cutume. Dar el, iubitul, ‘bărbatul fatal’ locuieşte în Anglia şi o dată cu intrarea lui în viaţa Feliciei aceasta cunoaşte mizeria, degradarea, respectiv desuetitudinea.
Între altele, povestea Feliciei surprinde de fapt şi o subtilitate a autorului privind inconsistenţele vieţii în regatele Marii Britanii. O luptă veche între două lumi, o lume a modernului şi una a tradiţionalului, una a simplităţii, alta a imprevizibilului, una a valorilor, una a non-valorilor.
Povestea celor doi ar trebui să se consume după nişte tipare, după nişte valori impuse de societatea în care ea trăieşte. Dar pasiunea strârnită într-o seară de vară, între Felicia şi Johnny Lysaght depăşeşte barierele impuse. Poate pentru că ea este o naivă, poate pentru că ea nu a reuşit până atunci să cucerească. Poate pentru că ‘băiatul de oraş’ incită, poate pentru că Johnny ştie ce trebuie spus unei credule. Cert este că aventura lor are o finalitate precisă, adică un urmaş. Felicia are curajul asumării relaţiei dar nu până la capăt. Aşa că nu-i rămâne altceva de făcut decât să fugă. Fuge cu economiile de-o viaţă ale tatălui său şi porneşte într-o lungă călătorie. O călătorie a destinului.
Cu bani mulţi ascunşi în căptuşala hainei, cu numele băiatului în minte şi cu o informaţie vagă despre locul său de muncă- aşa începe iniţierea ei pe nebănuitele căi ale vieţii. Presupunea că Londra este un sat ca al ei, va fi suficient să te plimbi pe străzi şi să-l zăreşti. Tot riscul asumat este în numele copilului nenăscut pentru că tatăl acestuia trebuie să trăiască bucuria veştii alături de ea. În ciuda opreliştilor impuse de tatăl său, respectiv mama lui. Uite aşa, Felicia descoperă ce este viaţa în fond, o sălbăticie, o junglă pe care nu era pregătită să o înfrunte. Dar d-l Hilditch îi iese în cale ca un bun samaritean. Intuitiv presimte pericolul, raţional acesta îi pare doar un bărbat supraponderal, cu suflet mare, a cărui dorinţă unică este să o ajute. Nici măcar din proprie iniţiativă ci în memoria soţiei decedate. Cum poţi refuza un ajutor necondiţionat?! Poate chiar şi domnişoara Calligary, mesagerul Cuvântului Divin, ar putea să o scoată din impas pentru că în Casa Adunării toţi vor să facă minuni.
Peripeţiile Feliciei sunt îmbibate cu tristeţe, fiecare pagină acutizează suferinţa ei şi totuşi ea luptă până la final. M-a impresionat personajul ei pentru că, indiferent de loviturile primite, ştie să meargă mai departe. O face cu o măsură ridicată de inconştienţă dar o face. O face pentru că e prea târziu să se recunoască înfrântă. O face pentru că nu mai are nimic de pierdut. O face pentru că TREBUIE. Fără dinţi în gură şi cu haine rupte încă reuşeşte să se bucure de atingerea soarelui. Nu stă în firea orişicui să rămână drept (chiar şi demn) în faţa atâtor vicisitudini; compromisul îi este străin, pentru că tot ce mai are este pe sine, la ce bun să se dea bătută când şi aşa a pierdut tot. Înfrângerea ei n-ar folosi nimănui, poate doar consătenilor săi care ar rânji pe după garduri dacă ar ştii în ce situaţie denigratoare a ajuns.
Povestea este mult mai complexă decât am prezentat-o eu aici însă chiar nu aş vrea să vă stric total plăcerea cititului. Puţin umor, mai multă tensiune- pentru că mai avem pe aici şi un alienat mental- foarte multă suferinţă, niscaiva fanatism şi prea multă reclamă. Cam asta aş spune eu despre roman.
Să lămuresc treaba cu reclama. Păi avem The Irish Press, Bounty şi Mars din primele pagini, continuăm cu Kitkat, Coca Cola, Tesco, National Geographic, KFC, Daily Telegraph, Moulinex, Electrolux, lista e ceva mai lungă. În spatele poveştii, cineva a primit nişte bănuţi să plaseze cu stricteţe nişte branduri. Evident că am refuzat stomacului niscaiva Bounty pe parcursul lecturii. Deşi acum recitind clachez, poate are şi William Trevor procent din vânzări şi ajut la sporirea contului.
Ca o concluzie, cartea se citeşte uşor, nu solicită neuronii prea cu foc, e o poveste uşoară desprinsă probabil dintr-o realiate sumbră. Privesc în jur şi sunt conşientă că naivitatea Feliciei poate fi naivitatea oricărei fete ce trăieşte captivă după cutumele societăţii înconjurătoare. Mă uit la ştiri şi văd mii de Felicii, le văd chinuite şi batjocorite, le văd umile şi resemnate. Oare câte din ele au seninătatea Feliciei de aici, cea care poate încă să mai privească în sus şi să zâmbească, chiar fără un dinte (ce era de prisos oricum), cu haine rupte ce nu mai oferă demult confort. Mi s-a părut demnă până la ultima pagină, mi s-a părut că-şi duce povara atât de firesc pentru că a înţeles că orice greşeală făcută are un preţ. Prea mare pentru cazul ei, aş zice eu, însă viaţa de cele mai multe ori este nedreaptă. Oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par şi totuşi niciodată nu ne învăţăm minte.
Recomand cu căldură o lectură uşoară, de câteva ore şi o meditaţie profundă la sfârşit.
Filmul: O punere în scenă foarte reuşită. Filmul surprinde foarte multe puncte sensibile aşa cum de obicei nu se întâmplă într-o ecranizare. Finalul filmului este puţin mai optimist decât cel din carte însă nu modifică prea tare ideea principală transmisă, aceea că Felicia este o învingătoare. Coloana sonoră este excepţională şi în perfectă concordanţă cu starea transmisă. Merită văzut!
Comentarii recente