Updated on iulie 21, 2008
Ce-i îndeamnă pe oameni la atâta iertare?
Views: 74
În urmă cu ceva timp, să tot fie şase luni de-atunci, stăteam gură cască la spectacolul pe care îl oferea nişte vecini. El, cărunt, undeva la 50 parca maşina departe de blocul în care locuia ea şi începea operaţiunea ‘hăituirea’. O suna, arunca cu pietre în bloc, ameninţa, oferea nişte mostre ale umilinţei pe cinste. Ea, sătulă, într-o zi, aduce doi-trei malaci. De etnie rromă ca să fie şoul şi mai incitant pentru vecini. Alergătură, pumni, pietre, filmări cu telefoanele, înjurături, care mai de care. Curioasă, cum îmi e caracterul, întreb şi eu avizaţii în materie de bârfă, aflu că: ea-i o nemernică ce s-a folosit de el, nu mai reţin a cui era de fapt apartamentul în care continua ea să locuiască, cert este că el a investit bani mulţi în apartament şi că îi vrea înapoi. Ba mai mult, că a intentat proces împotriva ei. Dar, gata, el amărâtul care a iubit-o ca pe un înger, ia uite ce răsplată a primit, să pună mastodonţii pe el! A mai durat ceva timp până când nenea a început să parcheze maşina mai aproape de blocul ei însă operaţiunea ‘hăituirea’ nu a încetat. Au încetat înjurăturile şi ameninţările răcnite, el stătea doar pitit după copaci, tufe sau maşini, făcând poze. Nu ştiu ce anume poza, că pe ea n-o vedeam niciodată. Dar iată că ieri, pe cine văd de pe geam, cei doi împreună întorcându-se de la o sindrofie, poate. Nu se ţineau de mână, nu păreau doi porumbei însă mergeau în paralel, nu se băteau, nu se înjurau, deşi… ea era foarte ţâfnoasă şi el, cum altfel dacă nu, umil. Cam de la asta mi-au pornit întrebările… cât pot să ierte oamenii doar ca să fie împreună?!
Probabil că ceva distorsionat este şi în concepţia mea care în principiu se rezumă la ‘nu fă compromisuri’ însă nici umilinţa continuă nu mi se pare o gândire sănătoasă. Cât să tolerezi în numele iubirii, cât să te compromiţi doar ca să fi împreună cu respectiva persoană? În trecutul meu am două dovezi (fatale) de compromitere personală totală dar pot liniştită să dau… o dată vina pe vârsta fragedă şi a doua oară, pe… inconştienţă, de fapt, ce vorbesc despre mine acum că astea sunt puncte vulnerabile… dar am învăţat ceva din ea umilinţă, că nu mă prinde.
Femeile iartă bătăi, iartă umilinţe, iartă ignorare, iartă alcoolism, iartă tot ce se poate ierta în numele iubirii. De obicei, în numele copiilor, dar ăsta e deja un alt subiect. Bărbaţii iartă prostie, iartă lene, iartă sfidare, iartă tot ce se poate ierta în numele iubirii. De obicei, în numele certificatului de căsătorie, dar şi ăsta e alt subiect. De ce continuă oamenii să ierte?! De ce nu au curajul asumării propriei vieţi, de ce se tem să o ia de la capăt, fie chiar şi singuri dacă e nevoie. De ce nu ne învaţă nimeni să fim puternici şi să ne respectăm propria persoană?! Familia de obicei are un impact hotărâtor aici. Mamele îşi învaţă fetele cum să îndure, se dau pe ele exemplu despre cum au rezistat eroic cu un mitocan. Taţii îşi educă fetele să nu iasă din cuvântul soţului, să fie respectuoase. Ba mai mult, nici măcar nu acceptă ca fata lui să aducă nu ştiu câţi vagabonzi pe la el pe acasă. Ăla cu care intuieşte ea că se va mărita, ăla să-i calce pragul. Cât despre educaţia dată băieţilor, ambii părinţi sunt permisivi, să aibă gagici cu tonele dar când se-nsoară să termine cu prostiile. Să nu înşele, cam asta este primordiala interdicţie, restul… sunt la liber. Umilinţe, bătăi, beţivăneli… Exclud caracterul de generalitate, nu cred că asta se întâmplă în sută la sută din cazuri, dar cred sincer că se întâmplă. Chiar dacă şi un singur caz există, tot este suficient de grav, din punctul meu de vedere.
Aşadar, cei îndeamnă pe oameni să ierte permanent? Educaţia, asta-i clar. Anturajul, asta-i alta. Cum să nu ierţi când şi prietenele tale sunt la fel de nefericite şi iartă la rândul lor?! Cum să nu ierţi când a refuza acest fapt implică judecata celor din jur? Cum să-ţi părăseşti nevasta că amanta ţi-a sucit minţile?! Păi amantele cu asta se ocupă, cu a-ţi scoate banii din buzunar şi a-ţi presta un sex oral de calitate. Cum să-ţi părăseşti soţul, indiferent cât de mitocan ar fi el, din moment ce el îţi asigură traiul unei vieţi relativ normale?! Păi cine o să te mai ia, doar el, soţul, a avut inspiraţia de a-ţi inocula lipsa respectului de sine?!
Aş tolera însă, mai uşor, iertarea asta excesivă în cazul celor căsătoriţi. Să zicem că ar fi mai mulţi factori implicaţi. Dar când lucrurile astea se întâmplă într-un cuplu, mai mult sau mai puţin sudat, mă depăşeşte înţelegerea. De ce? De ce aş tolera compromisuri, de dragul iubirii? Că la începutul relaţiei El era un înger pogorât pentru mine? Oamenii sunt plini de imprevizibilitate şi totuşi sunt atât de previzibili. Trebuie doar să privim puţin dincolo de aripile iubirii, să ne cunoaştem limitele, să ne ştim priorităţile şi să avem grijă de noi.
Nu vă călcaţi singuri în picioare! Nu vă lăsaţi târâţi în mizerie strict în numele iubirii! Toţi caută iubire şi toţi oferă iubire, indiferent de ce vă spun ei. Nimic nu e mai înjositor decât să ierţi în numele unei pseudo-iubiri, asta cred sincer eu. Aveam o cunoştinţă ce zicea ‘cum să mă despart de el dacă voi toţi sunteţi cuplu?’ şi era serioasă, asta e grav. Chiar credea în motivaţia ei. Ştiu că sunt caractere tari şi caractere puternice dar nimeni pe lumea asta n-ar trebui să îndure permanente compromisuri doar în numele unor false fericiri. Oamenii aleg prea repede, se lasă manipulaţi prea uşor, intră într-o horă pe care nu pot să şi-o sume şi din care e prea târziu mai apoi, cu căţel sau purcel să iasă. Suntem laşi… şi asta e un fapt! Din păcate…
© copyright imagine: thesweetg
Updated on iulie 20, 2008
Updatare
Views: 104
Am updatat, adică am scris noutăţile la pagina cu Cine sunt eu… Nu sunt noutăţi prea multe dar măcar am terminat nişte chestii începute în 2007. Poza, în schimb, este spectaculoasă… Fără exagerare… Este creaţia lui Mihai, permanentul, mult preaslăvitul, talentatul, spectaculosul, calmul şi temperatul meu iubit. Care nu a dorit în 2007 să fie menţionat şi acum în 2008 că cică de ce despre el n-am zis nimic numa’ despre pisică?!
Posted on iulie 18, 2008
Copilărie, dulce copilărie (actul 1)
Views: 61
Scena 1: Acţiunea se petrece între blocuri, în oricare zonă a oricărui oraş. Da, acţiunea este urbană. În prim plan, un balcon micuţ cu multe muşcate uscate la fereastră şi rufe atârnânde, rufe proaspăt spălate, evident. Personaj principal, tatăl, îmbrăcat doar în pantaloni scurţi, la bustul gol, în şlapi Make, îşi scoate capul, cap ce-l ţine ras pe perioada verii, că-i prea cald:
– Andrada, hai acasă! (după treizeci de secunde)
– Andradaaaaaaaaa!
– Da, un glas spăşit. (o fetiţă ca orice fetiţă, în jur de 8-9 ani)
– Mişcă acasă Andrada!
– Da’ mai stau un pic…
(agresiv) – Andrada mişcă şi nu mai comenta.
– Mai un picuuuuuţ, tati, te roooog!
(şi mai agresiv) – Andrada, nu fi obraznică şi urcă sus.
– Da’ mai vreau să stau un piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiic!
(ton baritonal) – Andrada, las-o dracu’ şi nu fi obraznică. Am zis să mişti sus, te mişti sus! Nu mă fă să cobor jos după tine!
– Doar cinci minuteeeeeeee!
(răcnind) – Bă, dacă cobor după tine te fac praf. Nu mă fă să cobor jos şi vino sus cât îţi explic omeneşte.
– Mai cinci minuteeeeeeee, te rog tatiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
(răcnind foarte agresiv pe un ton baritonal) – Bă, bă, bă, Andrada! Mişcă acasă că te bat de te caci pe tine!
– Da’ mami mă lasăăăăăăăă!
– Mă-ta să-şi vadă de ale ei că când vine acasă şi-o ia şi ea pe cocoaşă. Voi să nu vă puneţi cu mine Andrada că deocamdat eu sun’ şefu’ pe aici! Urcă şi gata!
– Mai un piiiiic! Te rooooog!
– Niciun pic! Am spus să urci!
– Da’ toţi copiii sunt afară… E şi Emil, e şi Radu, e şi…
– Bă Andrada! Mă doare-n… cot că-s toţi afară! Pe mine nu mă interesează de alţii. Dacă mă-sele lor nu se ocupă de educaţia la copii lor, pe mine nu mă interesează. Eu am zis să vii sus, vii sus. Nu mai comenta, că cobor după tine şi te bat de faţă cu toţi prietenii tăi.
– Eşti un tată foarte rău! O să te zic eu la mama!
– O să mă zici la pizda lu’ mă-ta! Că o bat şi pe ea, pentru ca să ştie cine-i şefu’ în casă! MIŞCĂ ACUM!!!
– Da’ nu-i cinstit…
– Pentru asta las’ că-ţi arăt eu cine-i cinstit! Scot eu cureaua şi te bat până obosesc! Numa’ urcă! Să-ţi bagi minţie alea proaste în cap că dacă eu zic ceva, aşa să fie…
Scena 2: Un apartament modest, o sufragerie mobilată după gustul simandicos, dacă nu chiar rafinat al proprietarilor. Pe jos, covor persian cu multe flori, de culoare închisă, ca să nu se vadă mizeria. Pe unul dintre pereţi, o vitrină plină cu cărţi, combinaţie între Biblioteca pentru toţi, Sandra Brown şi Sven Hassel. Pe vitrină, aşezate frumos macrameuri. Întră cărţi, bibelouri, multe bibelouri. În mijlocul camerei o masă mare, cu macrameu gigantic pe ea, modele florale, evident. Canapeau, lipită de un alt perete, acoperită cu pătură Ambasador şi două perini, de-o parte şi de alta. Deasupra, Răpirea din Serai. În capătul opus, privind peste masa mare din centrul camerei, comoda teve. Pe televizor, o vază în care sunt aşezaţi trandafiri de plastic, cinci la număr, doi roşii, trei galbeni. Deasupra televizorului, un ceas- icoană cu Maria Precista fosforescentă şi luminiţe ce se aprind, se sting, se aprind, se sting. Tatăl, îmbrăcat în acelaşi echipament lejer, bust gol, pantaloni scurţi de trening şi şlapii Make, întins pe canapea, schimbă canalele de la televizor cu o rapiditate fulminantă.
– Bă, să-ţi bagi ceva în ea ţară! N-ai la ce să te uiţi! Numa’ programe de căcat! Dacă e vară trebuia să le deie la toţi concediu! Bine că eu pot să mă duc la lucru normal, eu n-aş merita o pauză! Bine că măcar la Otv îi pasă de români, atâta bucurie mai am şi eu, că când o văd pe doamna Magda parcă mă simt un alt om! Aia femeie, mă, aia femeie…
(Andrada trece prin sufragerie în vârful picioarelor)
– Tu ce faci, bă? Ce tot te fâţâi de colo-colo? N-ai stare? Ai viermi în cur?
– Nu, doar că îmi trebuia la baie!
– Îţi trebuia la baie! Acu’ 10 minute ce te-ai fâţâit iară pe aici?
– Îmi trebuia la lipsa mare. Acum mă duc la lipsa mică!
– Auzi, la lipsă! Asta-i bună! Pe asta de unde o ştii? De la intelectuala de mă-ta sau de la pramatia aia de învăţătoare a ta?
– O ştiu de la grădiniţă…
– Auzi, de la grădiniţă! (se ridică în capul oaselor). Bine că mi-ai amintit, ţi-am văzut educatoarea în piaţă săptămâna trecută. Căra ca măgarul 10 plase… E mişto rău mă, educatoarea ta. Tâţe tâţe, cur cur…
(emoţionată) – Ai salutat-o?
– Ce treabă am eu cu ea mă? De ce să o salut? Să mă salute ea pe mine la câţi bani am dat să-i cumpere cadou ba de 1 Martie, ba de 8 Martie, ba de draci, ba de laci…
(timid) – Dar aşa era frumos şi politicos!
– Zăăăăuuuu?! Da’ de când eşti tu aşa deşteaptă, Andrada?! Politicos??? Apoi să zică mă-ta că de ce mă dau la orice fufă?! Să avem scandal în familie că eu sunt politicos?!
(cu capul plecat, abia murmurat) – De ajutat la plase mai are rost să întreb…
(iritat vădit) – Băi Andrada, tu cre’ că vrei să ţi-o iei pe cocoaşă! Ce s-o ajut eu pe ea? Păi ce, eu am pus-o să cumpere atâta?! Mai zice că câştigă prost în învăţământ, văd! Că eu când mă duc la piaţă abia umplu o plasă, ea avea 10. De unde are atâţia bani? Normal că are, că a strâns în timpul anului, că numa’ la câte cadouri i-am dat noi… Hoţi împuţiţi! Şi ca să nu zici că-s eu prost crescut, cine a pus-o să cumpere atâtea, dacă ştia că nu poa’ să care, să nu fi cumpărat ca nebuna. Că aşa-s femeile la cumpărături, nu au ho! Şi mă-ta merge, cumpără, vine şi urlă ca nebuna că de ce nu am coborât să o ajut. Păi cine o pune pe nebună să cumpere atâtea, parcă au intrat zilele în sac.
(zâmbind ironic) – Ai dreptate, mai bine să cumpere puţin şi să facă mai multe drumuri.
(ridicat) – Băi Andrada, eu nu ştiu pe cine dracu’ semeni tu! Da’ într-o zi îţi umflu eu gura aia, ca să nu mai poţi vorbi atâta. De când eşti tu aşa obraznică cu taică-tu mă??? De unde ai învăţat, mă, că eu numa trag ca sclavu’ toată ziua să aveţi voi bunătăţi pe masă şi voi două, tu şi stimata Mă-ta, numa’ numa’ comentarii. Păi numa’ provocaţi-mă voi pe mine că vă bat într-o zi de o să ştie toţi vecinii că am coborât milităria din pod…
– De parcă nu ne-ar auzi tot timpul că facem scandal. Că şi tanti Aurora de la 2 îi zicea într-o zi la nenea Rusu că numai de la noi e scandal tot timpul şi manele şi Otv-ul dat la maxim!
– Curva aia să-şi vadă de ale ei, că nu e proprietară ea pe casa mea! Că de aia am muncit să fac o casă, să dau muzica cum vreau eu, las’ că ascultă ea intelectuala pe Şopenhauăr la maxim. E mai bine aşa! Păi, bă, ştie ea cine e Umberto Tomassi, mă?! Ştie ea ce e frumos?! Că ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place! Dumnezeu’ mă-sii de curvă!
– Cum vorbeşti tata?
– Vorbesc cum vrea scula mea, mă, că n-am muncit o viaţă să dau explicaţii la proşti! Că m-am şi enervat acum, mă! (loveşte cu pumnii canapeaua şi aruncă o perină pe jos) Băi, Andrada, pleacă de aici că te bat! Ai cuvântul meu că te bat! Auzi, mă, îmi dă mie restanţiera aia la întreţinere sfaturi că ce să ascult şi ce să nu! Na las’ că mă văd eu cu ea pe scări! O s-o pocnesc direct, aşa fără explicaţii. Futu-i… Na, că iar mă stârneşti să înjur… Du-te în camera ta că nu ştiu ce-o să se-ntâmple.
– Dar îmi trebuie la lipsa mică…
– Până acum nu ţi-a mai trebuit, ai venit să-mi fuţi mie nervii! Hai, du-te, da’ să nu te mai prind pe aici. Că eram atent la emisiunea economică, că pe mine mă doare, mă, de mersul la ţara asta, nu ca curvele de Aurora.
(fata trece timid pe lângă canapea, aprinde becul la baie şi intră în baie)
– Când ieşi, adă şi mie sticla aia de 2 litri de bere din frigider, că s-o fi răcit de atunci! Şi un pahar, ca să vezi, băi, că sunt bine crescut şi educat, am maniere, n-o să beau direct din sticlă! (râgâie) Bă, da’ ceapa asta arde rău mă la stomac!
Creaţia de mai sus este o operă de ficţiune. Orice asemănare cu personaje şi cadre reale este pur întâmplătoare. Numele personajelor au fost aleatoriu alese.
Updated on iulie 17, 2008
Totul va fi bine
Views: 65
În viaţa mea am părăsit mai degrabă decât am fost părăsită. Aşa a fost să fie. Am suferit de fiecare dată ca un câine, mă încercau o multitudine de sentimente, mi se rupea sufletul în două când îl vedeam pe cel de lângă mine cum suferea. De asta niciodată n-am încheiat o relaţie brusc, nu s-a putut. Cum pot fi atât de nemernică?! Cum pot să îmi văd de ale mele atât de firesc când ştiu precis că un suflet plânge în tăcere?! De asta am amânat momentul până când am simţit că El era pregătit să îşi vadă mai departe de ale lui, fără mine lângă. Mie nu mi-a fost mai uşor, n-am făcut-o din raţiuni egoiste, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am suferit mai puţin când am tăiat răul din rădăcină, dar nici măcar asta nu s-a întâmplat. Ştiu exact cum sunt eu într-o relaţie şi ştiu cât sufăr cu adevărat şi cât e teatru. De droguri a auzit cineva cum crează dependenţă? Cam aşa ceva… Gratis şi tămăduitor la început, isteric pe parcurs cu minţile făcute praf, apoi… prăbuşirea. Suferinţă multă şi incapacitatea de a o lua de la capăt. Dar pentru toate există timpul, el vindecă răni. Pentru toate există prieteni, ei îţi vor spune că va fi bine. Pentru toate există vindecare, pentru droguri şi pentru nemernici care îţi călcă viaţa în picioare. Trebuie doar voinţă multă şi puterea de a merge mai departe. Cam despre asta este vorba în orice relaţie, a merge mai departe, indiferent de costuri, indiferent de cât de tare suferă sufletul tău.
Am părăsit fără a mă uita în urmă. Niciodată n-am ţinut cont de câte amintiri am strâns împreună, niciodată nu m-am uitat înapoi la tot ce a fost frumos, pentru că nu am înţeles rostul. De ce să mai tresalt pentru ce a fost dacă acum nu este bine?! Pentru ce să mă amăgesc, pentru ce să ne amăgim?! Durează prea puţin să descoperi limitele cuiva, sunt prea puţini imprevizibili care pot încă să te mai surprindă… Eşti limitat, oare câtor bărbaţi le-am adus reproşul ăsta?! Oare câţi bărbaţi au îndurat apelativele şi invectivele doar în numele unei false iubiri?! Oare cât de mizerabil poţi trata pe cineva ca respectivul să se sature?! Cu cât anume poţi forţa mai mult limitele iubirii? De ce acceptă oamenii mizerii de la persoana iubită doar pentru că o dată le-a fost bine împreună? Aşa îşi merită fiecare soarta… Poate pentru că mizeriile astea sunt tot o dovadă de iubire?! Aşa ne place să ne amăgim… De ce construim împreună castele de nisip ca într-o zi să ne trezim că am devenit nesuferiţi unii cu alţii… De ce nu ne luăm jucăriile şi plecăm?! Pentru că ne temem… oare de asta?!
Întotdeauna m-am temut de trei lucruri, de moarte… şi pe asta nu am cum s-o ocolesc, pot doar să mă pregătesc în faţa ei. M-am temut că într-o zi voi uita de unde am plecat, voi uita de mine, de ceea ce sunt, voi uita să mă iubesc frumos, voi uita să-i preţuiesc pe cei din jurul meu. De asta mă tem de bani, n-am auzit vreodată ca lucrurile cu adevărat minunate să fie aduse de bani. Dar m-am temut de mine, de ceea ce sunt, de imprevizibilitatea şi nebunia mea. M-am temut că într-o zi am să plec fără să mă mai uit înapoi. Probabil toţi avem instinctul de a ne urca în primul tren fără a ne păsa unde ne duce. Probabil unii o şi facem, dar cred că majoritatea se întoarce înapoi. Oare câţi o iau de la capăt doar pentru că sunt nebuni în accepţiunea unora?! Oare câţi renunţă la confortul personal pentru că li se pare că locul lor nu mai este acolo?! Oare câţi se luptă cu ei zi de zi încercând să fie guvernaţi de raţiune?! Oare câte decizii sunt luate instinctual? Oare când raţiunea a surclasat instinctul? Oare când instinctul a dat greş? Oare cât timp durează să construieşti altă poveste de iubire doar pentru a fi temporar fericit?
Ori de câte ori avem de-a face cu o părăsire există cineva care să-ţi spună că ‘totul va fi bine’. Că nu reuşeşti să vezi binele, cel puţin în situaţii din astea… asta-i altă mâncare de peşte. Şi eu când părăseam spuneam acelaşi lucru ‘ai să vezi cât de bine o să-ţi fie fără mine’. Unora le-a fost, altora nu, de unde să ştiu eu?! De ce mi-ar păsa mie… Se numeşte că sunt egoistă?! Eh… cât am putut le-am făcut viaţa frumoasă, apoi m-am plictisit. Ce trebuia să fac?! Să privesc nepăsătoare cum totul se duce naibii în numele unei foste mari iubiri?! Le-am dat drumul, i-am lăsat să fie fericiţi, le-am dorit cu toată puterea fiinţei mele să-şi găsească liniştea. De ce am fost egoistă?! Am fost o doamnă, întotdeauna am fost o superdoamnă…
© copyright imagine: spudnique
Updated on iulie 15, 2008
Un an de activitate…
Views: 97
Am împlinit un an de blogosferă. C-a fost greu, c-a fost uşor, nu mai contează. A fost un an de scris, mai timid la început, curajos şi agresiv apoi, relaxat şi răruţ mai pe urmă. Am învăţat multe alături de mine, mi-am depăşit limite, m-am întrecut pe mine, am învăţat să fiu mai temperată. Mi-am cizelat stilul, asta cred cu toată fiinţa mea. Nu m-am vândut ieftin, am început necomercial, am continuat la fel. Niciunul din posturi nu l-am scris ‘pentru trafic’, niciodată nu m-a interesat că am 170 sau 3 cititori; nu am postat mediocrităţi doar pentru a face pe plac cuiva; nu am menajat pe nimeni cu posturile mele, ceea ce nu am putut face public nu am făcut, însă nu am făcut niciun compromis. Am făcut totul aşa cum mi-a plăcut mie. Blogul este despre mine, cu mine.
Am invitat de-a lungul timpului două persoane să scrie pe aici, nu din dorinţe ascunse, ci pentru a-i încuraja şi pentru a le dovedi că mie îmi plac… poate un soi de susţinere, poate o dorinţă egoistă de a fi prezenţi în casa mea. Că una dintre persoane (probabil) nu va mai scrie vreodată aici, este pentru că, o dată cu încercarea de a ne cunoaşte, s-au născut prea multe divergenţe între noi. Nu sunt absurdă, pot accepta că alţii au principii total opuse cu ale mele dar nu pot accepta ca cineva să mă acuze de ceva fără argumente. Indiferent care ar fi motivele! Indiferent care ar fi acuzaţiile aduse! Cât despre cealaltă persoană, eu încă aştept să posteze…
Sunt la fel ca în prima zi de bloguit, citesc acelaşi număr limitat de alte bloguri, mă preocupă scandalurile şi traficul aproape deloc. Scandalurile mele, atât contează pentru mine. Mi-am creat propriile categorii, destul de multe, de unele am uitat complet, pe altele m-am făcut că le uit. Am strâns de-a lungul unui an calendaristic 244 de posturi. Adica am scris ceva… c-a fost bun, c-a fost rău… nici măcar nu mai contează. Sunt debitările mele, aşa cum am ştiut, aşa cum am putut…
Din punct de vedere statistic, am strâns o mulţime de cititori, le mulţumesc pentru răbdarea de care au dat dovadă şi le mulţumesc pentru cuvintele frumoase pe care mi le-au adresat de-a lungul timpului, indiferent că au rămas pe aici sau nu. Le mulţumesc mai ales celor care au ales să fie anonimi şi să nu mă complimenteze în niciun fel; pe lângă ridicata doză de mister, mai există provocarea. Scriu, nu ştu cine mă citeşte dar ştiu că o face, cel puţin aşa o spun statisticile. Sigur că aş vrea să aflu mai multe despre fiecare, însă formatul blogului meu este ăsta, cu mine despre mine, probabil egoist… dar e al meu! Revenind la cititori, am stâns aproape 30.000 de oameni cărora le-am permis să intre pe teritoriul meu, jumătate din ei m-au vizitat o dată, în terminologia de specialitate i-am numi vizitatori unici dar jumătatea cealaltă a rămas. Nu mi se pare puţin lucru ca 15.000 de oameni să fie parte a existenţei mele. Cu voia mea, bineînţes. Aici mi-am deschis sufletul şi am pus pe foaie tot ceea ce am simţit, am trecut prin bune, am trecut prin rele. Întotdeauna am fost jignitor de sinceră, niciodată nu mi-a păsat ce cred alţii. Nu mă interesează judecata cuiva, eu simt că am fost exact aşa cum sunt. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Am spus multe lucruri care poate n-ar fi trebuit să fie spuse, puţin îmi pasă, dacă fiecare dintre noi ar apela măcar ocazional la sinceritate, poate sloganul reclamei n-ar mai fi doar un slogan ci un mod de viaţă ‘România va creşte prin bun-simţ şi responsabilitate’. Probabil mi-am făcut duşmani, probabil că am câştigat prieteni. Probabil…
Ceea ce nu am vrut să fac este să-i fac vulnerabili pe cei din jur. De aceea am făcut referire la cei apropiaţi mie fără a le da numele sau a oferi insinuări. Nu am profitat de latura publică a blogului pentru a-mi face dreptate, pentru a-i bălăcări pe alţii pentru că aş fi fost impotentă în faţa lor. Toţi cei care au fost bălăcăriţi şi luaţi în derâdere aici, au simţit asta şi pe pielea lor. Nu am inventat nimic, nu am ‘picanterit’ cu nimic realitatea, au fost situaţii pe care eu doar le-am trăit şi apoi le-am povestit. Am avut şi încă mai am lângă mine oameni care chiar se bucură pentru mine că scriu şi că blogul meu, aşa cum e el, place. Dar am strâns şi o mulţime de dinţi care scârţâie ‘ai grijă să scrii pe blog ce vorbim noi acum’ sau şi mai distractiv, sunt cei care nu recunosc că mă citesc şi totuşi o fac… Am un simţ al penibilului foarte acutizat şi ştiu cu precizie ce se poate şi ce nu, am o intuiţie foarte bine dezvoltată şi ştiu precis care din apropiaţii mei sunt prefăcuţi şi care nu, să nu se îngrijoreze nimeni că dacă mă înconjor cu inutili, nu ştiu precis ce interes am. Doar fiecare dintre noi serveşte scopului altcuiva.
Aşadar, să tragem concluzia, aşa cum îmi place mie. N-aş fi crezut că pot rezista în blogosferă rămânând la fel, am crezut că lumea internautică te schimbă, dar iată că nu. Mă văd la fel ca acum un an, la fel de neştiutoare în ale internetului, calculatoarelor and Co. Nci măcar nu îmi vine să cred că a trecut un an… un an în care parcă nu mi s-a întâmplat mai nimic… deşi dacă mă uit în arhiva blogului… s-au strâns ceva amintiri…
© copyright imagine: theRACE
Comentarii recente