Posted on august 5, 2008
Un soi de istorie personală
Views: 64
Am fost un copil dorit, născut din dragoste. Conceperea mea s-a făcut pare-se într-un hotel. O mamă tinerică, avea doar 20 de ani şi un tată matur, 37. Cum puteam să fiu altfel decât genială?! Nu ştiu prea multe despre cum era în burtică, ştiu însă ce mi-a povestit mama mea. Că îi provocam o foame nestăvilită, ca urmare, după aducerea mea pe lume, mami totaliza nici mai mult nici mai puţin decât 84 de kilograme, în condiţiile în care avea vreo 50 înainte a mă purta pe mine în pântece. Sarcina a decurs fără probleme şi nimeni nu a învăţat-o pe mama mea ce trebuie sau nu să facă. A făcut ce a simţit. Îmi povestea că mă mângîia, îmi cânta, îmi spunea poveşti. Doar că eram numită Mihai Bogdan! Mama mea nu concepea că aş putea fi fată, nu putea accepta să aducă pe lume o fetiţă, constatase ea că femeile suferă mult mai mult decât bărbaţii, ca urmare, eram Mihăiţă Bogdănel. Nu conta că la testul cu sarea am ieşit purtător de sex feminin, Mihăiţă eram. Tatăl meu insista să-şi dorească o fetiţă… aşa că mama mea mă striga şi mai înverşunată Bogdănel spre burtică! ‘N-are cum!’ ăsta era motto-ul la vremea respectivă. Cu o seară înainte să apar oficial, mama mea s-a hotărât că vrea doză ridicată de adrenalină, aşa că s-a dat în ‘ringhişpir’… Apoi au venit durerile groaznice… doctorul, aflat la masă cu mari personalităţi securiste, s-a ridicat şi a venit să mă ajute. Eram piloşi, ce să zic?! Dar ce doreşte mama mea imediat după naştere? Un tort de bezele!!! Că merită, doar a adus pe lume un copil, îmi povestea că l-a mâncat pe tot… îi era poftă! Dar hai să vedem îndeaproape cum m-am născut…
– Hai, Mihăiţă, hai cu mama!
– Doamna mea, după cap pare fată!
– N-are cum! Eu simt că e băiat…
– Da, aveţi dreptate… e băiat… doar că face pişu ciuci…
– Nu o vreau!
– Dar uitaţi-vă ce frumoasă e!
– Nu mă interesează! Nu o vreau! Eu vreau băiat!
– Păi şi eu ce fac acum cu ea?
– Nu mă interesează… Nu vreau fată…
Discuţia s-a prelungit ceva timp, doctorul- tip intelegent de altfel- priceput la oameni îi propune mamei un târg, să schimbe copilul. O să-i dea un băiat în locul fetei.
– Aşa e bine?
– E foarte bine! Eu vreau băiat!
– Uitaţi cum stă treaba, vă las aici copilul deocamdată, că tre’ să facem nişte acte… Mă întorc imediat şi mergem să vă alegeţi un băiat, vi-l dau pe care-l vreţi dumneavoastră!
O dată ieşit doctorul din salon, povestea mami ‘ţi-am dat târcoale de câteva ori, mi-era frică să te privesc. M-am apropiat timid de tine şi nu mi-a venit să cred cât de frumoasă eşti, fără pete, păreai atât de neajutorată, cum să te mai dau?! M-am îndrăgostit iremediabil de tine. Eşti copilul meu!!! Eşti carne din carnea mea, eşti o fetiţă atât de frumoasă! Eşti a mea…’
Doctorul revine:
– Hai, să alegem băieţelul!
– Ăăăă, ştiţi ce domnule doctor, m-am cam răzgândit. E frumoasă fetiţa mea!
– Aşa aţi zis, cum să vă răzgândiţi acum?
– Nu, nu, nu vreau să o dau! Nici pe 100 de băieţi! O să am eu grijă să nu sufere cum am suferit eu, o să o apăr eu de toţi care-i fac rău! Nu vreau să o mai dau!!! E A MEA!
Nimeni nu a învăţat-o pe mama mea ce să facă. Nu a ştiut nimic, a învăţat singură. A simţit… nu-i puţin lucru şi pentru asta (şi multe altele) îi mulţumesc. A fost singură, împotriva tuturor. La început m-a avut doar pe mine, apoi şi pe sora mea şi uite că împreună am reuşit!
Alăptatul… cine să te înveţe?! Cred că a fost o imagine mişto când doctorul a intrat în salon şi a găsit-o pe mama mea stând în patru labe deasupra mea, cu sânul ei la mine-n gură… ‘mi-e frică să n-o strivesc domnule doctor, e atât de micuţă, eu stau bine şi aşa… ea e important să stea bine.’ Pentru că avea foarte mult lapte, îmi povestea că se mulgea şi dăruia laptele ei altor copii care aveau nevoie. ‘De la ce salon e laptele ăsta?’ ‘De la mine, doar de la mine’ roşea mami…
Recunoaşterea… După ce am apărut pe lume a venit tatăl şi unchiul la recunoaştere. Ambii bărboşi, staturi similare. Tatăl cu ochii verzi, unchiul cu ochi albaştri. Eu, cu ochi albaştri. Femeile din salon sar pe unchiul ‘ce fetiţă frumoasă aveţi’. Unchiul e unchi dar prin alianţă deci tatălui i se şterge zâmbetul de pe faţă… Mă priveşte suspicios, hmmm, viaţa asta e plină de surprize, orice este posibil! Scoate mami arma fatală, degetele mele mici de la mâini… sunt cârne ca ale tatălui…
Alegerea numelui… Eram Mihăiţă Bogdan! Nu puteam să mă transform în Mihaela sau şi mai rău Bogdana. Trebuia ceva fabulos. Rebecca!!! Asta e! Doar cu doi ‘c’. Certificatul de naştere a fost refăcut de două ori pentru că numele nu a fost scris corect. Pilele s-au pus în funcţiune ca să pot avea numele ăsta, nu era chiar libertate pe atunci. Cu atât mai mult cu cât părea din Biblie. Apoi părinţii şi-au amintit că mai am o naşă, Cami, trebuie să-i port şi eu numele. Uite aşa, în vâltoarea evenimenelor am ajuns Rebecca Camelia. Era prea târziu să mai modifice încă o dată certificatul. ‘Asta e, o altă cacofonie acceptată, asta vei fi’ a spus mama mea.
Un copil cuminte… aşa povesteşte mama mea că am fost. Unde m-ai pus, acolo am stat. Dormeam o grămadă, ceea ce fac şi acum. Odată am căzut din pat şi am ajuns sub el, dormeam la fel de fericită. Mă uit la poze şi nu-mi vine să cred că pitica asta sunt eu. Dacă eu simt atâtea, oare ce simte mama mea ori de câte ori mă vede?! Oare de unde are încă atâta putere?! Să fi mamă este cel mai grozav lucru care poate să ţi se întâmple, indiferent unde vor duce drumurile vieţii soarta fiecăruia! De unde ai simţit mama mea să mă creşti aşa frumos? Cine ţi le-a zis pe toate? De unde ai avut înţelepciunea şi puterea să mergi întotdeauna mai departe? Ai simţit… nu ştiu, e doar magie la mijloc! Magia de a fi mamă!
Posted on august 4, 2008
Castelul prinţesei din caramel, Eduard Ţone
Views: 56
O carte cu o poveste trepidantă, fascinantă, încântătoare. Nu am mai citit ceva atât de pueril şi de incitant de foarte mult timp, în fond nici nu ştiu cu ce să o compar, cu o carte pentru copii- unde o poveste te duce în lumea poveştilor- cu o carte de dragoste unde în numele iubirii munţii sunt mutaţi din loc sau cu o carte fantasy unde totul e posibil. Am citit pe net că există discuţii privind coperta cărţii, cum că ar fi prea-prea. Mie îmi place. Poate că sunt din categoria femeilor care iubeşte femeile frumoase, ca urmare consider că sânul nu simblolizează altceva decât o incitare la senzualitate. Iar melcul ce poate simboliza decât atingerea suavă, urma lăsată în urma lui e un soi de marcare a teritoriului iar felul în care acesta se ridică uşor nu mă poate duce cu gândul decât că a găsit ceva şi mai frumos de privit.
Alex, personajul principal al cărţi trăieşte o stranie idilă cu Svetlana, vecina lui. O idilă ce depăşeşte cu mult limitele firescului. Tot ceea ce este plapabil între ei sunt nişte bileţele pe care ea i le trimite lui prin intermediul unor ciudate personaje.
‘Mulţumesc, Alex.’
‘Paris, 15 mai. Ora 15. Luvru. Lorraine.’
‘Vino! Te iubesc! S.’
‘Te aştept într-o lume minunată!’
‘Hotel. Rue de Chateau no. 13’
Cam astea sunt mesajele care reuşesc să debusoleze viaţa tânărului şi neexperimentatului Alex. Evident că acesta îşi urmează instinctul şi porneşte într-o călătorie iniţiatică, fără a avea alt ghid decât iubirea pe care i-o poartă Svetlanei. Pe parcursul călătoriei trăieşte o serie de întâmplări ce depăşesc cu mult limita raţionalului. Povestea devine cu atât mai frumoasă cu cât nimic din ceea ce se întâmplă nu mai este firesc. Aş spune că asta e prima greşeală pe care o va comite cititorul raţional, să nu fie pătruns de fiorii fabulosului şi să rateze metaforele pe care autorul le-a urzit cu măiestrie, din punctul meu de vedere.
Călătoria începe în castelul în care Alex locuieşte alături de nonconformiştii săi vecini, Virginia- încă virgină la 40 de ani ce-l plimbă sfidător pe şoarecele Tataie şi e renumită pentru duceaţa de nuci verzi, Pimpi- chelul ce ştie să ghicească în chelii şi Svetlana, câştigătoarea inimii sale. Parisul, cuibarul amorezilor, îi face cunoştinţă lui Alex cu o lume stranie: grupul punkiştilor care se dovedeşte a fi chiar de treabă, o participare la festivalul melcilor nebuni, o amiciţie cu melcul Rudolf şi cu Eshe- prietena de culoare, imortalizarea într-o fotografie care transcede spaţiul şi timpul, reîntâlnirea cu Ancuţa, fosta prietenă cu sâni exagerat de mari. O nebunie, în sensul propriu şi figurat. Sunt cifre magice, sunt elemente cu valoare de simbol, sunt laitmotive. Avem magie pe fiecare pagină, nu poţi citi aşa ceva decât dacă uiţi tot ceea ce ai citit până atunci şi nu ai niciun fel de aşteptări… astea sunt condiţiile şi cu siguranţă o să vă placă teribil Castelul Prinţesei de caramel. Toate pentru că ‘visele nu au niciodată limite.’
Posted on august 4, 2008
Castelul prinţesei de caramel, Eduard Ţone
Views: 56
‘Fără tine, emoţiile de azi ar fi doar rămăşiţele celor de ieri’- Hipolito
‘Nu-ţi face iluzii, ca să n-ai deziluzii.’
‘Svetlana este o prinţesă de caramel fiindcă aşa o văd eu. Dacă ar fi să-i ofer un regat, i-aş da regatul de caramel şi aş ruga-o să inventeze o piesă de teatru în care ea, regina, protagonista rolului principal, să se îndrăgostească de singurul prinţ care ştie să-i topească inima şi care câştigă toate războaiele lumii numai pentru ca în regatul ei să curgă râuri întregi de caramel.’
Posted on august 2, 2008
Tisa iubeşte cutiile
Views: 70
Ori de câte ori printr-o oarecare împrejurare o cutie apare în casa noastră, Tisa o ia razna. Este în culmea fericirii. Îşi ascute ghearele în ea cu o plăcere sadică, îi dă târcoale, sare în ea, doarme în ea, se alintă la ea… Niciodată nu s-a bucurat de vreo jucărie pe care i-am cumpărat-o cu atâta plăcere cu cât savurează… o cutie. Să mai zică cineva că fericirea nu vine de la lucruri mărunte!
Updated on august 1, 2008
Tamponarea la români
Views: 90
Ieri aveam o întâlnire la ora 12.30. Cu nişte colege, staţi liniştiţi că nu-l încornorez pe Mihai chiar cu atâta transparenţă. Ce-o să mi-o iau pentru afirmaţia asta, la naiba! La ora 12.03 pe când mă pregăteam să intru la duş… se întâmplă un accident de maşină. Din nefericire pentru mine, care ştiţi că-mi place gura-cască mai ceva ca la…, ratez faza din plin, însă ajung 3 secunde mai târziu. Primul lucru pe care-l fac este să pregătesc aparatul foto şi apoi să sun colega, să-i raportez viitoarea mea întârziere:
– Scuze, o să întârzii un pic că s-a întâmplat un accident! (abia mai târziu m-a lămurit un prieten că era vorba de tamponare, nu accident)
– Eşti implicată?
– Nu, doar că vreau să stau gură-cască!
– Ce treabă ai tu cu accidentul?
– Niciuna! Doar că mă roade curiozitatea de mor.
Aşadar, un şofer Autogenn (din nefericire nu era indicativ 010) nu a acordat prioritate şi l-a ciuntit pe Cielo a zis Mihai că e Leganza a zis Andi Vate că e Nubira şi Mihai a zis ‘ce bou sunt, aşa e că m-am grăbit, acum m-am făcut de cacao pe blog că un bărbat nu are voie să greşească la chestii de genul’ Eu am zis ‘vezi ce bine că nu este nicio poză cu tine pe blog, nimeni n-o să ştie cine eşti de fapt’. A ricoşat taxiul în Dacia Logan a unei Zen-iste, care oricum nu era parcat regulamentar, fiind aproape de intersecţie. Asta s-a întâmplat în mare. Detaliile picante din mijlocul acţiunii: Pasagerul din dreapta şoferului din Cielo Leganza Nubira era isteric. Răcnea la taximetrist că ‘nu puteai să ai 50 la oră, tu n-ai văzut cum te-ai dus cu maşina??? Două maşini ai distrus!’ Adică, lovise uşor Loganul şi faţa lui Cielo Leganza, el era mai tare buşit, el adică taxi. ‘Sigur aveai… nu ştiu, cred că 80-90’. Da… până şi eu care sunt pe lângă subiectul şofat râdeam cât de prost era el. Nici să fi vrut nu putea avea atâta… dar nenea era prins rău să facă scandal. Taximetristul fuma stresat, nu zicea nimic. Iaca vine proprietara de Logan care… ‘măi şi mi-a zis de atâtea ori soţul să nu o mai las aici, dar ce să fac, dacă nu sunt locuri de parcare…’. Precum, specific unelor femeile, tanti face o dramă, ‘acum… ce să mă fac?! Oare mi-o repară şi pe a mea?’ Apar mulţi prieteni ai celui cu Cielo Leganza Nubira, toţi se pun să investigheze urmele lăsate de taxi, gravitatea faptelor, inconştienţa taximetristului. Între timp, istericul pleacă. Vine soţul doamnei cu Loganul care constată că… s-a stricat aerul condiţionat din maşină şi trăieşte drama zilei ‘ce mă fac eu fără aer toată vara???’. Singurul care şi-a tras maşina deoparte, a parcat-o frumos, a fost taximetristul. Cielo de fapt… ştii ceva Mihai ştiţi ce Mihai şi Andi, e postul meu, dacă vreau eu să fie Cielo să fie Cielo, că-mi place cum sună… parcat pe unul din colţurile intersecţiei, prietenii acestuia pe celelalte spaţii libere, tot în intersecţie. Evident că stimaţii domni nu-şi puneau problema de trafic blocat, doar Cielo era suferind… Sună la Poliţie să raporteze incidentul. Au sunat în jurul orei 12.10. La ora 14.30 ei încă mai stăteau pe colţ la poveşti. Nu suspectez Poliţia de dezinteres pentru că s-ar putea să le fi zis să vină ei la Rutieră, am am auzit doar ‘Ce să facem, venim noi acolo sau trimite-ţi dumneavoastră un echipaj?’ Eu am plecat între timp dar mă întreb ce naiba au avut atât de povestit…
Ce am înţeles eu de aici:
– Primul lucru pe care-l face românul implicat într-o situaţie de stress este să-şi aprindă o ţigară;
– Cei ce nu fumează se apucă acum, în situaţia de stress, ei nu au ţigări dar cer de la cei care şi-au aprins deja o ţigară… şi foc, bineînţeles;
– Toată lumea se pune pe telefon, toţi sună pe câte cineva să zică grav ‘bă… am avut un accident’;
– Mâinile se pun în şold şi se ţâţâie constatativ, se dă târcoale maşinilor avariate, se ţâţâie din nou, se trage un fum gros în piept, se meditează verdictul;
– Fiecare ştie ce s-a întâmplat, fie că a fost implicat direct, fie că pur şi simplu a ajuns la locul nefast cu 5 minute după;
– Femeile sunt panicoase, fac o dramă, lăcrimează, fac apel la mila divină şi la intuiţia care le-a spus lor că nu e bine să facă ceea ce tocmai au făcut;
– Întotdeauna există un individ isteric care face dramaticul cu mult mai mult dramatic decât este, răstălmăceşte adevărul, acolo unde varianta lui are lacune, operează modificări personale şi inexistente, pe principiul ‘aşa mi s-a părut’;
– Bărbaţii au subiecte variate de discutat după ce s-au bălăcărit făcut analiza tamponării, de la vremea numai bună de pescuit la care este maşina anului. Femeile discută doar despre situaţii similare trăite de cunoscuţi sau văzute la ştiri;
– Prietenii la nevoie se cunosc, ei aduc un iz personal în ulterioara relatare a faptelor de către cei implicaţi direct;
– Toţi ştiu ce anume va fi reparat, remediat, înlocuit… la maşinile avariate;
– Poliţia vine greu…
Concluzii personale: Sunt o fire exagerat de curioasă, ar fi timpul să-mi revizuiesc atitudinea. La întâlnire nu am întârziat decât o jumătate de oră. De pe geamul meu se văd cele mai palpitante chestii. Ce mişto că am geam ce are vedere spre cele mai palpitante chestii. Cu toate că locuiesc într-o zonă liniştită, chestii palpitante se întâmplă. Chestiile palpitante care se întâmplă mă determină să fiu curioasă deci este mai presus de mine să mă abţin…
Comentarii recente