Updated on ianuarie 14, 2009
Români, nu vă lăsaţi păcăliţi!
Views: 97
Primeşte Mihai următorul mesaj: ‘FELICITĂRI! Firma ‘COCA-COLA’ v-a desemnat nr. d-voastră ca fiind câştigător al sumei de 5000EURO şi un TEL ‘NOKIA 3G’. Pentru detalii sunaţi la nr. 0764458720. Deci, ceea ce ne interesează primordial este numărul acesta de telefon, repet pentru cei cărora le prisosesc minutele în Cosmote 0764458720. Nu mă lasă sufletul să-l las pe tânăr să scape aşa uşor. Mihai îi trimite înapoi următorul mesaj: ‘Numărul dumneavoastră a fost introdus în baza noastră de date şi urmează a fi verificat. În cazul în care este o greşeală, vă rugăm să apelaţi departamentul Relaţii cu clienţii’. Individul sună înapoi, sună de două ori chiar,însă încă nu ne făcusem strategia de atac. Aşa că îl sun eu:
– Bună ziua, mă numesc Mirela Ban şi sunt secretara domnului Dan Iosif, director pe departamentul IT Vodafone. Îmi cer scuze pentru întârzierea cu care am răspuns însă domnul Iosif era în şedinţă. Se poate să-mi spuneţi cu cine am onoarea?
– Nu ştiu doamnă cine sunteţi, eu am primit mesajul de pe calculator de la d-voastră şi aş dori să-mi spuneţi care e problema.
– Nu este deocamdată nicio problemă. Am înregistrat numărul de telefon de pe care domnul Iosif a primit mesajul cu câştigul, l-am adăugat în baza de date a tuturor operatorilor de telefonie mobilă urmând ca apoi să verificăm veridicitatea celor afirmate de d-voastră referitor la acel câştig. Până acum pot să vă spun că am contactat departamenul Promoţii al Companiei Coca-Cola şi aceştia nu aveau idee despre câştigurile puse la dispoziţie de d-voastră.
– Eu lucrez în cadrul Coca-Cola la departamentul Promoţii de 6 ani şi a existat o tombolă, au fost extrase 100 de numere, adică fericiţii câştigători ai respectivului premiu.
– Interesant, atunci cum de Coca-Cola nu are idee despre aceasta? Poate mă ajutaţi spunându-mi care dintre filialele companiei s-a ocupat de respectiva promoţie.
– Ştiţi ceva doamnă, aflaţi ce tre’ să aflaţi şi o să vedeţi că am dreptate.
Îmi închide telefonul în nas, înainte de a mai apuca eu să zic ceva.
Nu am linişte, hai să-l terorizăm pe individ. Mihai nu prea vrea, că cică şi la ştiri a fost reportaj despre scabroşii ăştia ce păcălesc naivii şi că ar fi mai bine să-l ignorăm. Eu că nu, el că da. Mă rog, el e Fecioară, eu Vărsător. El vrea pace, eu vreau sânge. Mai câştig o bătălie. După mii de boticuri şi supărări, cu greu, sună Mihai de pe alt număr de telefon, individul răspunde:
– Bună ziua, fiul meu a câştigat nu ştiu ce premiu şi am sunat să văd care-i treaba.
– Da, bună ziua, desigur, felicitări pentru premiul câştigat (turuie 2 minute despre marea şansă).
– Nu mie felicitări că nu eu am câştigat. Era pe telefonul lu’ fii-miu.
– Nu mai contează, d-voastră sunteţi la un singur pas de a intra în posesia marelui premiu (turuie continuu)
– Eu nu înţeleg, dom’le despre ce e vorba.
– Despre un premiu extras la sorţi de către Coca-Cola. D-voastră, mă rog fiul d-voastră, aţi fost selectaţi… bla bla bla (vorbeşte fără să răsufle)
– Nu ştiu cum, că ăsta mic nici nu bea Cola, că n-are voie, că nu-l lăsăm. A băut pe ascuns???
– Calculatorula făcut extragerea… bla bla bla… (turuie ca un apucat) Cum vă numiţi, domnule?
– Sorin, aşa mă cheamă Domnu’ Sorin.
– Stimate domn Sorin, acum vă rog să-mi spuneţi numărul de telefon al fiului d-voastră pentru validarea premiului.
– Nu pot acum, că abia i-am luat cartela de două săptâmâni, numărul este în telefonul meu şi nu pot să mă uit în agendă şi să vorbesc.
– De fapt, noi ştim oricum care este numărul. Începe cu 0731… nu?
– Da, parcă aşa începe, nu mai ştiu.
– Acum, d-voastră sunteţi ca şi intrat în posesia premiului, urmează doar să ne daţi numele d-voastră şi CNP-ul pentru a confirma datele şi să mergeţi să achiziţionaţi o cartelă reîncărcabilă de 20 de euro de Cosmote, pentru că aceasta este telefonia mobilă cu care operăm, suma aceasta simbolizând TVA-ul perceput pentru cei 5000 de euro.
– Nu-i cam puţin TVA-ul la 5000 de euro?
– Domnul Sorin, aveţi perfectă drep-ta-te! Sigur că este prea puţin, însă acesta este TVA-ul perceput de banca BRD, cei 20 de euro fiind suportaţi de d-voastră, restul TVA-ului îl suportă compania. (WTF!!!) D-voastră trebuie să-mi trimiteţi codul cartelei prin sms şi apoi să-mi daţi numărul contul în care să vă trimitem cei 5000 de euro.
– O să mă duc eu la BRD mâine să văd care-i treaba.
– Bine domnule, mergeţi să vă convingeţi că am dreptate, îmi cer scuze însă avem un apel pe linia cealaltă.
Poftim!!! Ăştia sunt nesimţiţii fără scrupule care se bagă cu de-a sila în portofelul nostru. Români, nu fiţi naivi!!! Mai scriu o dată numărul idiotului ca să fiu sigură că cei ce se plictiseasc în miez de noapte să-l sune, să mai discute, despre una, despre alta, despre concurs, despre fete etc. 0764458720
Individul are o voce profesionistă, nu se bâlbâie, nicio întrebare nu-l stânjeneşte, nimic nu-l pune în dificultate, are replică la aproape orice. Nu contest că numărul de pe care a dat mesajul este pe cartelă şi că este o chestiune de timp să se scape de ea, doar că apucat să arunce momeala, acum aşteaptă să se prindă ceva fraierici, n-o să renunţe la ea pentru cele două telefoane (oarecum problematice) pe care i le-am dat eu, respectiv Mihai. Nu-i nimic, scot şi eu Cosmoteul de la naftalină şi caut soluţii întru frecarea nervilor lui. Dar… să fim mai mulţi. Acum am verificat şi numărul e funcţional.
Plus, Cosmoteul chiar nu are ce să facă împotriva ăstora? Sau cineva, oricine. Ştiu că de fapt este o chestie ce ţine de naivitatea unora, însă deseori oamenii se lasă păcăliţi. Banul instigă şi incită, mi se rupe sufletul când văd în jurul meu cum mulţi se prostituează pe orice fel de sumă. Nu mai fiţi aşa naivi, nimic nu pică din cer! Banii munciţi sunt cei de care avem parte, nu de alţii. Spuneţi mai departe, mai ales bătrânilor şi copiilor că şarlatanii nu au inimă. Pentru ei, 20 de euro chiar înseamnă nişte bănuţi, bănuţi munciţi. Nu fiţi naivi!!! Insist să strig în gura mare, pe banii voştri nimeni altcineva decât voi nu este stăpân! Nu aşteptaţi pomană sau miloagă, munciţi! Mi-am amintit de povestirea Banul muncit. Chiar ustură când cineva aruncă leuţul muncit în foc. Dar… totul ţine de felul în care cineva manipulează şi unii chiar cred că ‘a dat norocul peste ei’. Nu e chiar aşa. Dacă primiţi un astfel de mesaj sau ceva similar, faceţi-le de petrecanie! Nemernici…
Later edit: Încă un număr de pe care băieţii încearcă să facă bani 0765 953 577 (Mulţumim Doiny)
Pentru cei care furnizează informaţii despre posesorul numărului 0761 262 903 Jordano promite recompensă!!!
Prin 17 decembrie 2008: 0767 505 657 (mulţumim Andi)
Undeva la sfârşitul lui decembrie: 0764 314 421 oferind 10.000E şi o plasmă TV!!! (Uau! A diversificat şi plusat)
13.01.2009 – Un nou număr de telefon primit pe e-mail: 0765748311 cu mesajul „Câştigul e de 5000 de euro şi plasmă TV ‘CÂŞTIGĂTORUL’ cumpără cartela COSMOTE” (mulţumim Emilia şi Lexa)
© copyright imagine: Jack Simanzik
Posted on august 14, 2008
Cosmetica duşmanului, Amelie Nothomb
Views: 50
Îmi place tare de individa asta. Nu ştiu ce anume mă fascinează la scriitura ei, însă m-a cucerit iremediabil. Am citit deja vreo patru cărţi scrise de ea şi n-a fost vreuna despre care să zic ‘comme ci, comme ca’. Despre Amelie nu vă mai ofer eu date biografice, sunt uşor de aflat, fie din orice carte a ei fie de pe net. O viaţă tumultoasă, plină de neprevazut şi instabilitate. Aşa aş caracteriza-o pe scurt. ‘Precizia metronomului’– comparaţia asta mi-a plăcut cel mai tare şi se referă la punctulitatea cu care scoate o nouă carte anual, în aceeaşi zi, în aceeaşi lună.
Cosmetica duşmanului se citeşte rapid, într-o oră, aşa că împătimiţii genului autoarei vor fi puşi la grea încercare. Deja e gata?! Povestea însă nu e deloc simplistă. Jerome Angust, un om de afaceri este ‘captiv’ într-o sală de aşteptare, ca urmare a faptului că avionul pe care urma să-l ia, are o întârziere de câteva ore. Încearcă cu greu să intre în acţiunea unui roman pe care-l poartă cu dânsul, însă un individ dezechilibrat psihic se pare că şi-a pus în gând să-i tulbure atât liniştea cât şi minţile. Totul începe cu un soi de ‘sâcâială’, trece prin ‘hăiţuire’, apoi ‘ameninţare’ ca finalul să fie grandios, o crimă. Citind dialogul spumos între cei doi, Jerome şi nedoritul Texel Textor, tot ce mi-am imaginat a fost cum aş reacţiona eu dacă, tam-nesam, cineva ar da buzna cu picioarele în viaţa şi în intimitatea mea personală. Niciuna din replicile omului de afaceri nu mi-a plăcut, părea că a pierdut contactul cu oamenii, că nu mai are habar să comunice, cu atât mai mult să asculte. Dar Amelie Nothomb a gândit povestea mult mai departe decât ca pe o simplă sâcâială în aeroport; peronajul principal este prins într-un ‘vertij sacru’ şi este pus faţă în faţă cu El, pentru că despre asta este vorba. De a avea puţin timp pentru a fi sinceri cu noi, pentru că nu suntem întotdeauna ceea părem a fi. În termeni de specialitate, Texel s-ar numi ‘alter ego’ -ul lui Jerome, însă ce poate ascunde o simplă discuţie cu un necunoscut, vă las pe voi să descoperiţi.
Din punctul meu de vedere finalul este previzibil şi intuiam în ce direcţie urma autoarea să ne ducă, eu personal aş fi lăsat sfârşitul puţin mai mult în suspans, dar… de asta n-am scris eu Cosmetica ci ea. Tema în sine a romanului a fost deseori uzitată în literatură, însă, secretul este a da o nuanţă personală, a personaliza, ceea ce Amelie Nothomb face cu succes, după părerea mea.
Posted on august 14, 2008
Cosmetica duşmanului, Amelie Nothomb
Views: 74
‘Oamenii care iubesc au mereu ceva de spus atunci când vine vorba despre fiinţa iubită.’
‘Un viol e, totuşi, flatant. E o dovadă că cineva e capabil să încalce legea pentru tine.’
‘Cosmetica, ignorantule, este ştiinţa ordinii universale, morala supremă care guvernează cosmosul.’
‘Fiecare ucide ceea ce iubeşte.’
‘Riscul este viaţa însăşi. Omul nu poate risca decât viaţa. Iar dacă nu şi-o riscă, nu trăieşte.’
Updated on august 19, 2008
Eu şi sportul
Views: 78
Pentru că sunt în vacanţă şi am devenit pasăre de noapte, am dezvoltat pasiunea mâncatului la ore târzii. Nu e vina mea neapărat însă mă tot strigă mâncarea din frigider. Eu stau liniştită în pat şi citesc, să tot fie 2-3 ale dimineţii, când aud o voce: ‘Rebe, Rebe…’ Vine din frigider. Mă duc să verific, te miri cine, ba porumbul fiert- pentru care eu am o slăbiciune, ba nişte grătărele, ba ţâmpul de pui… ‘Hai mănâncă-mă, hai sunt gustos!’ Nu pot să refuz aşa o ofertă. Din nefericire pentru mine, refuzul refuzului se reflectă la cântar, în hainele care nu mă mai încap şi la oglinda care nu mai zice ‘eşti cea mai frumoasă’ ci ‘eşti cea mai rotunjoară’. Ca urmare, analizez situaţia. De mâncat mai puţin, nicio şansă. Mişcare, asta e! Ce fel? Că eu am antecedente nefaste cu sportul.
La sală când am mers ultima dată, am folosit toate aparatele greşit. Eram vânătă pe picioare dar credeam că aşa trebuie să fi, sala cere sacrificii. Pentru braţe nu mă oboseam să fac mare lucru că nu-mi place, ştiu că sunt lipsită de forţă în ele, ca urmare, evit să le pun la treabă. Ucideam stepărul că mă dădeam pe el ca o apucată. Plus că era aşezat la intrare în sală, ca urmare, atrăgeam atenţia asupra mea 100 la 100. La aparatele de picioare îmi plăcea cel mai tare, ajunsesem la performanţa de a împinge la presă cu 50 de kilograme. Două gantere de 25. Eu nu puteam să îmi aşez greutăţile pe aparat, ca urmare rugam băieţii musculoşi. Mă întrebam eu de ce se uită ciudat la mine însă presupuneam că e o privire admirativă. De femei nu mai povestesc, ce plăcere sadică aveam când le priveam cum se panichează că ‘cine dracu a pus greutăţi de 50’. Până când, într-o zi, a venit un soi de antrenor, patron de sală, nu ştiu ce era şi mă vede. A stat şi m-a urmărit ceva vreme, apoi a venit să mă abordeze. După ce mi-a arătat că foloseam greşit trei sferturi din aparate mă întreabă: ‘Tu de ce ai venit la sala?’ ‘Să slăbesc’, eu mândră nevoie mare. ‘Draga mea, în ritmul ăsta de slăbit n-ai nicio şansă, în schimb peste trei luni avem un concurs de culturism şi tu ai toate şansele să câştigi dacă tot aşa te antrenezi’. Bine, râzi, pachet de muşchi care eşti!!! Uite aşa m-am descurajat. Adevărat că nu slăbisem însă aveam nişte muşchi beton la picioare. Nu am mai mers acolo la sală… În schimb, m-am dus la alta, cu antrenor personal, pentru a evita situaţia anterioară. Ăla stătea cu gura pe mine, nu ştiu câte genoflexiuni, nu ştiu câte flotări, mii de abdomene. ‘Uite ce e, eu am venit la sală să mă dau pe aparate, ce mă pui tu să fac, pot şi singură acasă’. ‘Vrei să slăbeşti sau nu?’ ‘Vreau, da’ vreau să mă dau şi pe aparate, toţi se dau, numai eu sunt pe saltea.’ ‘O să le foloseşti şi tu, dar mai încolo, acum tre’ să faci cum zic eu.’ ‘Nu mai vreau, eu o ora şi fac doar chestii plictisitoare, toţi sunt fericiţi, eu sunt nefericită. Gata, lasă că ce-mi zici tu să fac, o să fac acasă, şi aici ne dăm pe aparate.’ ‘Tu nu colaborezi, tre’ să faci ce zic eu.’ ‘Foarte bine, nu vreau să mai vin la sală. De fapt, ţie nu-ţi place de mine şi faci discriminări, că, atunci când tu nu eşti lângă mine, toţi îmi spun că mă terorizezi…’ tremur de bărbie… gata! Am obţnut! Mă lasă pe aparate dar el nu-şi asumă greutatea mea. Halal! De parcă aş fi cine ştie ce grasă, mie mi-e bine aşa, vreau doar să mă dau pe aparate. Am întrerupt şi colaborarea asta din motive de tensiune…
Am mers la box. Foarte palpitant! Eu şi 30 de băieţi şi o tipă la 1.75 şi 100 de kilograme. Pe lângă pipăielile ce mi le luam de la antrenor, când el ieşea din sală şi ne lăsa pe noi să facem exerciţiile de încălzire, ce făceau băieţii??? ‘Sari, sari, sari…’ uitându-se ostentativ la bustul meu care nu este din categoria uşoară. Dar am rezistat eroic. Am trecut chiar şi de prima mea luptă cu antrenorul care a considerat, la un moment dat, că trebuiesc călită. Eu cu el în ring. Când m-a pocnit prima dată am crezut că glumeşte, m-am dat la o parte şi i-am zis ‘Gata, aţi câştigat! Am aruncat prosopul!’ El, cu ochii ieşiţi din orbite: ‘Ţine gardă, ţine gardă, apără-te!’ Cum să mă apăr nene, că o să mă baţi în ritmul ăsta de n-o să mai ştiu de mine. Aşa că, adopt tactica, eu fug, el după mine. ‘Stai în gardăăăăăă!’ Stai pe dracu, ‘o să mă aveţi pe conştiinţă dacă mă ucideţi. Familia mea ştie unde sunt şi dacă nu mă întorc acasă o să mă caute. Eu zic să nu aveţi probleme…’ Toate şi multe altele în timp ce eu mă învârteam disperată în ring şi el după mine. Dar nici aşa nu am renunţat. Doar că, într-o zi, doi băieţi s-au luptat, unu’ i-a dat un pumn la altul şi ăsta s-a dus direct spre capră, a pus capul pe ea şi a stat aşa, nu ştiu, nelimitat, mi s-a părut. Toată lumea îşi vedea de ale lor, doar eu măcăneam ‘eu zic că nu-i ok băiatul ăla, poate a murit, de ce nu are nimeni grijă de el?’ ‘N-are nici pe dracu, o să-i treacă!’ Adevărat, după o vreme şi-a ridicat capul, s-a uitat confuz în jur şi a întrebat ‘unde sunt?’ ‘V-am spus că nu-i ok, v-am spus…’ ‘Tu vorbeşti prea mult în loc să-ţi vezi de ale tale.’ Foarte bine! Am încheiat-o şi cu boxul.
La karate nu am rezistat mai mult de 20 de minute. Mi s-au părut sunetele scoase atât de amuzante… Adevărat că eram cam mică dar… ce vină aveam eu că eram bine dispusă?! Antrenorul a fost foarte jignit de amuzamentul meu şi al prietenei mele că m-a pus să fac nu ştiu câte genoflexiuni cu prietena mea în spate. Păi ea era de două ori cât mine, de asta şi era prietena mea, cu ce nu poţi învinge, te aliezi. Cum să o car eu în spate pe ea?! Nu avea rost, nu era pentru mine.
La tenis… prea obositor. Palata aia e prea grea, care-i sensul să alerg după o minge, că şi aşa n-o ţintesc cu paleta. Ori să fie paleta mai lată şi mai uşoară, ori eu nu mai vin. Fugi, fugi ca să ce… Ok şi când, ocazional mai loveam mingea oricum o dădeam în plasă. Clar, e de la braţe că nu am forţă în ele.
La aerobic… da, a fost o vreme în regulă până când s-a schimbat antrenoarea. Îi explic frumos că la exerciţiul cu statul culcat şi ridicat picioarele în foarfecă nu prea pot, fac şi eu cât pot, da’ nu în ritmul ei. Parcă dinadins făcea doar foarfeci. ‘Ce stai? Hai, fă şi tu ca toată lumea…’ ‘Fac o scurtă pauză, las’ că vă prind din urmă.’ Apoi a început cu stepaerobicul, eu nu asta doream, eu am vrut clasic! Ea sărea ca o nebună, eu mai pierdem ritmul aşa că aşteptam să termine exerciţiul ca să încep la următorul, frumos şi organizat. ‘Iar stai!!!’ ‘Stau, sigur că stau că m-am pierdut aştept următorul exerciţiu.’ ‘Nu sta, fă orice dar fă ceva.’ Bine, sar aşa aiurea pe cărămida asta?! Ori sar ca voi organizat, ori mă duc în bloc turn şi urc etajele până leşin. Nu m-am mai dus că oricum ea nu mă stimula; o antrenoare trebuie să fie frumoasă, trebuie să-mi placă mie de ea, să aibă un corp finuţ şi slăbuţ, doar aşa pot şi eu să mă mobilizez psihic să ajung ca ea, ori… lasă… Asta stepăriţa era o solidă musculoasă. Foarte bine! Pe mine nu mă mai atrage!
La Taebo… nu ştiu de ce nu am mai ajuns niciodată. Mi-am făcut abonament, am fost pregătită psihic, doar că auzeam de afară un glas baritonal: ‘Unu, doi, mişcă. Mişcă, hai odată, sus, sus’ parcă nu mai era fain. Ce trebuia să urle tanti aia aşa cu ură s-o aud eu de la 100 de kilometri? Cu calm nu putem?! Trebuie să răcnim ‘mişcă?!’ Uite că eu nu mă mobilizez la apelative din astea!
… deci… eu ce sport fac?! Tot ce implică alţi oameni e soldat cu eşec că atunci uit de ce am venit şi stau gură cască. Tot ce e cu antrenor personal trebuie să fie cu calm, eu sunt pedagog şi cadrul didactic din mine ţipă răzvrătit la cum anume ar trebui făcută colaborarea. Mihai trebuia şi e implicat că şi el la 2 se trezeşte cu gura plină de mâncare fără să-şi edifice misterul. Am găsit!!! Alergatul! Nu costă, sunt propriul meu stăpân, alerg cum vreau, cât vreau, când vreau, slăbeşte, tonifică, reduce fumatul. Perfect!!!
În prima zi am alergat vreo 800 de metri şi am simţit că mor. M-a durut coşul pieptului groaznic. Am blestemat ţigările numai eu ştiu cum. A doua zi, am alergat vreun kilometru şi ciudat, pic de febră musculară n-am avut. A treia zi 1300 de metri, a patra zi pauză, a cincea zi 1500 metri, a şasea şi a şaptea zi am tras chiulul. A opta zi 2.1 km, a noua, adică aseară 2.4 km. Sunt încântată de mine!!!
Bineînţeles că şi cu Mihai a fost suficient de greu să colaborez în alergare, că eu alerg prea încet, că câr că mâr. El că mai bine să facem ture de parc sau de clădiri, eu că vreau alt traseu în fiecare seară. Am ajuns la o concluzie: eu sunt alergător de maraton, el de viteză. Aşa că, eu o să alerg şi el se cară cu bicicleta pe lângă mine. Atâta timp am trăit în ignoranţă, nu am ştiu ce talente de maratonist zac în mine, nu am ştiut că alergatul poate să-mi placă atât de tare. Dar, cum sunt un vărsător, adică încep 10000 de chestii pe care nu le finalizez, am făcut o categorie specială pe blog unde voi scrie ce performanţe am atins. Măcar pe mine să mă impulsionez privindu-mi rezultatele dacă nu mobilizez şi pe alţii.
© copyright imagine: Yvonne
Posted on august 9, 2008
Tisa şi liliacul
Views: 67
Este ora 2. Dimineaţa. Eu citesc, pentru că asta fac obişnuit la ore din astea. Mihai doarme, Tisa este plecată pe acoperiş. V-am mai povestit de cadourile pe care ni le face Tisa, avem şi dovada filmată doar că mai durează până se ocupă Mihai de uploadarea lor. Aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt, deocamdată! Anul trecut pe vremea asta ne aducea pietre, anul ăsta s-a reprofilat pe paianjeni, goange mari şi lăcuste. Vine cu ele în gură, scoate un sunet gen ‘tââârâââââ’, plină de încântare, îşi eliberează prada din gură, se aşează pe lăbuţe, se uită la noi şi aşteaptă laudele. Noi: ‘Bravo, Tisa, bravo! Ia uite ce cadou frumos ne-ai adus!’ O mângâiem, deci o încurajăm să recidiveze în vânătoarea de scârboşenii. Apoi se joacă cu achiziţiile până când le rupe picioarele. Goangele sunt lăsate în agonie şi lăcustele sunt mâncate. I-am raportat incidentele doamnei doctor şi a zis că vaccinul anti-rabic ar trebui să o protejeze împotriva eventualelor muşcături. Într-o zi, Mihai zice ‘parcă văd că o să apară cu un liliac la un moment dat’. Hăhăhă, râdem ca naivii!
Revin la aseară. Eu citesc, aud pisica cum îşi dă drumul de pe geam ‘poc’ în cameră. Presupun că are o surpriză nocturnă, nu de alta, dar au trecut vreo 3 zile de la ultima vânătoare, care oricum s-a soldat cu eşec pentru că Mihai era treaz când ea a apărut cu lăcusta în gură şi i-a omorât-o, nelăsând-o să o savureze. Închid cartea şi mă întorc spre ea. O văd cu gura plină, cu două aripi atârnând pe o parte şi pe alta. Să-mi bag!!! Are un liliac!!! Mă ridic şi mă uit mai atent. Nu apucase să-şi scoată sunetul de încântare, specific de vânătoare, că prada îi cam solicita maxilarele. Se apropie de mine cu ‘scabroasa chestie’ şi uitându-mă mai atent mi se pare că nu-i liliac. Mă gândesc ‘cum naibii să fi prins toanta un liliac?’ Victima îşi strânsese aripile, aşa că îi văd doar ghearele şi mi se pare că e o vrăbiuţă. O cert: ‘Hai măi Tisa, de ce ai prins păsărica? Acum o să plângă mămica ei după ea.’ Văd că nu mişcă şi presupun că e moartă. Deja îmi imaginam cum facem poze şi ce scârbă o să-mi fie, şi unde s-o arunc etc. Un biet pui de pasăre ucis de pisica noastră. Prevedeam o dramă. Mă ridic, mă apropii şi văd că ‘să-mi bag (multe bipuri)’. E LILIAC!!! Tisa se dă la o parte şi îşi priveşte prada cu super-încântare! În primă fază, mă gândesc să arunc ceva pe el, gândindu-mă că e rănit şi o să se lupte cu Tisa, să nu o rănească. Văd că nu mişcă, presupun că e mort; fără să o scap din priviri pe pisică, mă duc în dormitor să-l trezesc pe Mihai. Nu poate rata asta!!! ‘Crede-mă că merită să te trezeşti… Tisa ţi-a adus un liliac…’ Văd că începe să fâţâie scârboşenia, Tisa reîncepe lupta. Îl loveşte, îl prinde în gură, îl scapă, el se eliberează. ‘Omoară-l, omoară-l că o ucide pe Tisa!’ Mihai iese din cameră, ameţit şi contrariat, liliacul pare că îl atacă. Acum vin multe bipuri de la Mihai. ‘Deschide un geam, de ce nu-s deschise geamurile???’ Tot ce puteam eu să gândesc, cum pot ajunge la cameră să filmez, eu fiind baricadată în dormitor. Cu uşa între deschisă, liliacul dă să intre peste mine. Multe bipuri (de la mine) se aud. Mihai baricadat în birou, răcnea diverse. Tisa fugea ca nebuna prin sufragerie încercând să-l prindă. Ăla zbura ca un apucat şi se oprea ba pe jaluzele, ba pe laptop, ba te miri pe unde. ‘Tisa, prinde-l… (multe bipuri) că tu l-ai adus. Omoară-l, fă ceva!’ Tisa în extaz, aleargă plină de încântare după zburător. ‘(Multe bipuri) în ea de surpriză!!!’. Cumva, Mihai reuşeşte să deschidă geamul de la bucătărie… Se lasă liniştea. Eu cu Mihai, deschizând timid uşa de la dormitor: ‘Tisa, Tisa, unde eşti??? L-ai prins? Tisa, putem ieşi???’ Ieşim din cameră, Tisa cocoţată pe pultul din bucătărie, cu o mutră dezamăgită se uita spre geam. ‘A ieşit!’
Urmează acum 5 minute de linişte. Doar Tisa îl hăituie pe Mihai şi îi arată jucăria, trebuie să se joace cu ea, acum că ne-a făcut cadoul impresionant. Dezbatem problema, ne uităm dacă e rănită, caut pe net câţi proprietari de pisici au primit aşa cadouri. Se pare că o singură doamnă, din Marea Britanie, şi pisica ei, Oliver, a mâncat liliacul. Femeia s-a hotărât să-şi hrănească pisica mai des. Cineva pe forum comenta ce o fi gândit pisica atunci când a văzut liliacul: ‘Uite un şoarece, uite o pasăre, uite doi într-unul.’
Aşa am descoperit că liliacul ‘nu e Dracula’ după cum a ţipat Mihai la un moment dat. Că 70 la sută dintre ei sunt insectivori, că sunt sociabili (în limitele în care un liliac s-ar numi sociabil), că există în Timişoara o Asociaţie care protezeajă specia, că sunt pe cale de dispariţie. Deci… dacă îl omora, uite ce probleme ne făcea pisica!!! Ne făceam scenarii despre cum a reuşit Tisa să-l captureze, râdeam şi ziceam că sigur s-au bătut pentru o lăcustă. Partea bună este că am scăpat… partea rea ştiţi care e, că şi pisica celei din Marea Britanie a recidivat, i-a mai adus un liliac pe care i l-a aşezat lângă pat. Mişto surpriză!!! O aşteptăm înfriguraţi pe următoarea, ce mai poate să fie, un şarpe???
Îţi mulţumim Tisa că nu laşi plictisul să intre în viaţa noastră! Îţi mulţumim că ne iubeşti! Bat-cat!
Comentarii recente