Posted on septembrie 19, 2008
La cine sunt banii?
Views: 78
Întotdeauna am avut un dicton privind situaţia financiară a cuplului din care făceam parte, anume ‘banii mei sunt banii mei, banii tăi sunt banii noştri’. Mai mult sau mai puţin în glumă, mai mult sau mai puţin plăcut, mai mult pragmatic. Eu lucrez în învăţământ deci sunt remunerată insuficient pentru a trăi decent, îmi iubesc meseria şi nu doresc să lucrez deocamdată altundeva pe bani mai mulţi deci… concluzia- eu nu acced la egalitatea sexelor, femeile să fie femei, să facă mâncare, să se îngrijească, să ţină curăţenia, să fie senzuale şi sexuale, să facă şi să crească copii, să aducă bucurie în viaţa bărbatului pe care îl iubeşte. Partenerii mei au fost înţelegători şi cooperanţi, ba mai mult, cu cât eşti mai mult aproape de ceea ce se numeşte femeie cu atât te va preţui şi respecta mai mult. E reciprocitate, bărbatul face banii, femeia face altele. 😉 Nu dezvolt aici subiectul femeilor independento-corporatisto-inteligento-puternice bla bla că nu despre asta intenţionam să povestesc. Despre bani e vorba…
Niciodată nu mi s-au refuzat favoruri dar întotdeauna am fost cu limită, niciodată nu am sărit calul sau nu am fost absurdă. De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că bărbaţii trebuie să câştige mai mult decât femeile într-un cuplu. Cum altfel ai putea fi ‘bărbat’ dacă nu dovedind că îţi poţi întreţine partenera? N-am avut dorinţa de a accede în posturi înalte, în ciuda faptului că mă simt capabilă de mult mai mult. Am avut motive subiective dar perfect justificate. Nu am avut nici plângeri până acum, nu am dorit să intru în competiţii financiare cu nimeni, nu am invidiat cu adevărat pe cele care câştigă enorm. Fiecare îşi face propriile priorităţi, fiecare face propriile sacrificii. Eu vreau să fiu femeie, femeia unui bărbat, cel puţin deocamdată.
Am considerat că bărbatul trebuie să plătească consumaţia damei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să fi avut încercări de a plăti fifty-fifty sau mai mult de a achita eu nota de plată. Exclud acum situaţiile în care aveam o relaţie de foarte lungă durată şi ocazional mai achitam şi eu diverse. Dar limitate ca timp şi ca valoare! Nu mi-au plăcut situaţiile în care el cu ea se ceartă în faţa ospătarului cine să achite cât. Eu chiar mi-am impulsionat partenerii să achite, nici măcar nu m-am obosit să comit falsul gest de a întinde mâna după portofel, ba mai mult am fost darnică şi cu alţii- ‘să nu uiţi să laşi şi bacşiş că aşa e civilizat’. Nu cred că o notă achitată mă obligă la ceva, cred că este o dovadă de manifestare a masculinităţii. Dacă am fost invitată la restaurant, am comandat, înseamnă că şi-a permis, dacă am mers la terasă am servit suc, dacă am fost invitată la fast-food am halit o şaorma. Nu am făcut excese dar nici nu m-am înghesuit să fac pe mimoza. Falsitatea se simte! Dar întotdeauna am avut bani la mine pentru că mi-am pus şi situaţia în care el va face pe nebunul şi atunci eu îmi voi plăti partea mea şi voi ieşi din local cu fruntea sus. Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva dar cei 50 de lei pe care îi aveam în portofel îmi asigurau confortul psihic.
Ajunsă într-o relaţia serioasă, problema banilor stă puţin altfel. Acum avem banii noştri. Nu pot pricepe în ruptul capului familiile în care fiecare are banii săi, cum vine asta? Eu am fost crescută ca banii să fie într-un sertar şi fiecare să-şi ia de acolo cât are nevoie. Niciodată nu au fost discuţii! Aşa că, atunci când am hotărât că mă mut împreună cu Mihai toate au devenit comune ‘ale noastre’. Banii, pozele, problemele, bucuriile. Doar parte din prieteni nu, parte din libertate nu, parte din timp liber nu, parte din independenţă nu. Prietenul meu cel mai bun nu poate fi decât un bun amic pentru Mihai, libertatea mea individuală rămâne aşa- în limitele pe care eu le simt-, timpul meu cu mine nu poate fi atacat, înlănţuit sau încorsetat. Reciproca este valabilă, am respectat ca să fiu respectată.
Dar ‘ale noastre’ reprezintă identitatea comună, ceea ce sunt eu cu el deopotrivă. Acum, ele nu pot fi separate pentru că ne-am clădit relaţia pe iubire. Între altele vreau să mă refer aici la bani. Sunt ai noştri, asta e clar, dar cine-i gestionează? Cel care simte, cred eu. Cel care e ordonat, cel care face lista priorităţilor, cel care e mai cumpătat, cel care doreşte până la urmă şi face dovada că poate. Cred că există cupluri în care banii sunt gestionaţi deopotrivă de ambii parteneri însă e mai dificil. Cel care manageriază nu are niciun fel de legătură cu apartenenţa la gen, nu are legătură cu cel care câştigă mai mult. Urăsc situaţiile în care el deţine controlul pentru a-şi dovedi superioritatea, urăsc situaţiile în care ea este un tartor care nu permite cheltuieli de niciun fel pe principiul ‘punerii la ciorap’. Viaţa trebuie trăită, banii se fac şi se strică.
Există o sumă care intră în casă, suma este deopotrivă a ambilor parteneri, indiferent de cât aduce fiecare. Există o listă de necesităţi, există o listă de priorităţi, există o sumă de cheltuit pentru fiecare. Poate unul dintre parteneri cheltuie mai mult pentru că este nevoit să o facă, poate unul are mai multe mofturi care consideră că trebuie satisfăcute. Importantă este comunicarea, echitatea, bunul simţ şi respectul. Cum pot eu să-mi cumpăr o a treia pereche de blugi dacă ştiu că Mihai nu şi-a mai luat un tricou de jumătate de an? Cam aşa văd eu lucrurile… nu mă interesează dacă e bine sau rău, trăiesc după propriile male valori care sper, că sunt şi ale lui Mihai.
Eu cheltui mai mult decât Mihai- unghiile costă, epilatul costă, bronzatul costă, hainele costă… prea multe mofturi ce-mi sunt satisfăcute costă. Dar niciodată, niciodată Mihai nu mi-a reproşat, nici măcar nu a insinuat că aş fi vreo cheltuitoare. Niciodată nu am făcut excese. Banii au fost şi sunt la mine… pentru simplu motiv că ştiu să am grijă de ei. Când nu am avut însă bani, când nu s-a putut, ne-am limitat. Nu mi s-au refuzat mofturile pe motiv că nu câştig suficient, Mihai nu a abuzat de faptul că mare parte a banilor sunt aduşi de el. Am fost într-un permanent echilibru. Orice decizie majoră privind cheltuielile a fost discutată, lista cu cheltuielile a scos adevărul la iveală (ghici cine face paguba!!!), bani împrumut am evitat să dăm sau să luăm, banii trebuiesc cheltuiţi pe lucruri care ne fac plăcere, nu strânşi cu disperare.
Postul ăsta vine ca urmare a discuţiilor cu varia persoane care susţin fie că ‘e treaba lor să gestioneze’, fie că s-au ‘săturat să gestioneze’, fie ca răspuns la întrebarea mea ‘la cine sunt banii voştri?’ Ca o concluzie, împrumutul între parteneri mi se pare cea mai mare tâmpenie, cei care sunt cu banii separat în cuplu dar promit că în căsnicie o să fie altfel n-or să fie niciodată o familie, restricţiile impuse de cel care aduce banii cei mai mulţi îl fac pe acesta despot şi tiran, nu partener. Dar ‘fiecare pentru sine croitor de pâne’…
© copyright imagine: orange-grey
Posted on septembrie 18, 2008
Siddhartha, Hermann Hesse
Views: 52
O carte minunată, un autor magic, o scriere cutremurătoare, înţelesuri fascinante. Întotdeauna am asociat numele lui Hesse cu sf-ul, cu literatura tip fantasy şi ca atare am stat întotdeauna la distanţă. Rău am făcut! Bine însă că am reuşit să-l descopăr la timp. Mulţumirile merg spre Ama care mi-a împrumutat cartea.
Siddhartha este fiul unui brahman şi viaţa care i se aşterne înainte îl nemulţumeşte. Vrea altceva decât să devină brahman, vrea să cunoască înţelepciunea vieţii. A învăţat tot ceea ce se putea învăţa de la înţelepţi a căror misiune era să-l educe, simte că poate mai mult, ca urmare, porneşte pe un alt drum decât cel dorit de tatăl său. Este clar că ceea ce caută el este aproape imposibil de găsit. Porneşte în călătoria sa iniţiatică alături de prietnul său, Govinda, şi împreună, intră ca novici în lumea asceţilor, a samanilor. Petrec aici trei ani şi între alte înţelepciuni dobândite, învaţă a-şi părăsi propriul trup şi a pătrunde tainele pietrelor sau a animalelor. Postul şi simplitatea le conferă pace pentru o perioadă prea scurtă de timp, ca urmare pornesc în urma vestitului înţelept Gautama care cucereşte prin înţelepciunea sa însă nu-l cucereşte pe Siddhartha. Îi recunoaşte valoarea, îşi sacrifică propriul prieten, care-i devine discipol, însă nu-l convinge. Siddhartha doreşte propria înţelepciune, nu a altora. Ştie că de fapt tot ceea ce trebuie să facă este să se cunoască pe sine, să intre în contact cu propriul eu. Iluminarea îi descoperă o nouă lume, a materialului, pe care nu o sesizase până atunci- natura este sursă de energie. Şi totuşi nici asta nu este suficientă. Continuă călătoria sa şi o cunoaşte pe curtezana Kamala, cea care ştie 34 de jocuri de dragoste. Fascinat de aceasta, devine impulsionat a se redescoperi, a-şi testa limite- doar pentru a-i ajunge în pat, respectiv la inimă. Reuşeşte cu brio în scopul propus pentru că Siddhartha este mult prea încercat şi determinat în tot ceea ce îşi propune. Dar banii, popularitatea, dragostea de oameni, iubirea nu pot să fie pur şi simplu, devin excese, ca urmare se transformă în ceea ce a urât întodeauna, devine un prizonier al patimilor. Scârbit, îşi părăseşte toată avuţia şi pleacă în a se redescoperi; se pare că liniştea şi fericirea sunt mult prea greu de atins de către muritori.
Ceea ce nu ştie el este că din iubirea sa şi a Kamalei are să se nască un prunc, o materializare a iubirii lor. Ajuns din nou singur cu sine, intră ajutor de luntraş şi tot ceea ce a căutat pare să prindă contur aici, în singurătate, în sălbăticie, lângă apa care le ştie pe toate- cu condiţia să ştii să o asculţi. Şi totuşi trecutul îi este umbră… copilul său are nevoie de el pentru că mama s-a pierdut din cauza unei fatale muşcături de şarpe; ce-i de făcut, oare copiii sunt cei care dau sens vieţii şi conferă împlinire sau până la urmă fericirea supremă ne aparţine în totalitate?
Vă recomand cu dragă inima să savuraţi şi voi povestea lui Siddhartha. Este o poveste care lasă urme, eu mi-am restructurat oarecum priorităţile în urma citirii cărţii; te face să priveşti viaţa în sine mult mai profund decât ai făcut-o până acum. Oare ce dorim noi de la noi? Oare de ce întotdeauna vina pe alţii pentru propria noastră nefericire? Oare de ce nu învăţăm că suntem proprii noştri stăpâni şi că destinul nostru ne aparţine? De ce ne lăsăm învinşi şi credem că non-valorile cu care ne înconjurăm ne fac fericiţi? Oare nu asta este fericirea supremă? Să mă descopăr pe mine şi să mă fac fericit… până la urmă despre asta e vorba, despre puterea pe care o avem asupra noastră şi pe care, fie că o irosim, fie o folosim ca armă de autoprotejare. Pe tine ce te face fericit şi ce faci tu pentru asta?! Cam asta rămâne în urma unei cărţi magnifice…
Updated on octombrie 21, 2008
Siddhartha, Hermann Hesse-citate
Views: 132
‘Dragostea poţi să o cerşeşti, să o cumperi, să o primeşti în dar, să o găseşti pe stradă, dar nu o poţi fura.’
‘Ştiu să gândesc. Ştiu să aştept. Ştiu să postesc.’
‘E bine când ştii să scrii, dar e mai bine când ştii să gândeşti. E bine când eşti inteligent, dar e mai bine când eşti răbdător.’
‘Trecătoare este lumea înfăţişărilor, trecătoare, nespus de trecătoare sunt veştmintele noastre şi felul în care ne aranjăm părul, ba chiar însuşi părul şi însuşi trupul nostru.’
‘Contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat.’
‘Un adevăr poate fi exprimat şi îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate.’
Updated on septembrie 17, 2008
Bine aţi venit, copii!
Views: 76
Un nou 15 septembrie, un nou început. Pentru mine întotdeauna 15 septembrie înseamnă renaştere. Renasc din letargia care mă cuprinde peste vară, renasc pentru Ei, pentru copiii mei. Sunt nevoită să mă precipit, sunt nevoită să aranjez, sunt nevoită să improvizez, sunt nevoită să pun la cale o surpriză de proporţii maiestuoase, pentru că în fiecare an trebuie mai mult şi mai impresionant decât anul anterior; pentru că şi ei sunt mai mari, mai severi, mai greu de impresionat, mai maturi aşa că lovitura mea trebuie să-i lase paf! Şi reuşeşc de fiecare dată să strâng ‘uau’-uri, emoţii, bucurie, veselie. Tot ce strâng de la ei se traduce în energie pentru mine, implicit pentru cei din jurul meu.
Am făcut toată săptămâna trecută curăţenie, am mutat, am rearanjat, am lipit, am colorat, am aruncat, am sortat, am suspendat, am făcut clasa să strălucească. Apoi, am hotărât să nu mai chem părinţi în ajutor deoarece mă pot descurca doar cu Mihai şi colega mea, am vrut să fie surpriza totală. În data de 14 septembrie, sacrificând ziua lui Mihai, am ornat clasa mai ceva ca la nuntă. Eu iubesc culorile, culori peste tot, multicolor până la epuizare. Şi… seara, pregătirea mea psihologică ‘Sunt prea bine pregătită să am emoţii că nu va fi un 15 septembrie demenţial!’ Trezirea la ora 6! Fumat pe grabă, machiat uşor tremurat, haine ce nu mă mai încap ca urmare a leneviei din vară, o plasă cu flacoane goale de care fetele se bucură teribil, sub umbrelă mers mult prea rapid, nepăsare că mă stropesc pe pantaloni, vreau doar să ajung să fumez o ţigară înainte să intru la clasă, o să mă liniştească…
E ora 8. Începe zumzăială pe holuri. Educatoare mai mult sau mai puţin aranjate, mai mult sau mai puţin bucuroase, mai mult sau mai puţin relaxate… Am trei fetiţe care au sosit deja… sunt clientele pe care le-am văzut şi vineri deci dorul este mai puţin apăsător. ‘Uau! Ce frumos ai aranjat! Cred că ai muncit pe rupte!’ spune Livi plină de încântare. Mă bucur, sigur că mă bucur, le fac nişte poze. Stau puţin cu ele de poveşti, trag ocheadă pe hol, mulţi părinţi îşi grăbesc copiii să dea flori educatoarelor. Zâmbete, mulţumiri, lacrimi- pentru că cei mici plâng- nu vor să plece mămicile lor. Ai mei sunt mari, nu mai plâng dar aşa au plâns şi acum doi ani, erau atât de neajutoraţi… Mai fac nişte poze la clasă. Cum am putut să o împopoţonez aşa?! E mai ceva decât la nuntă că un botez cu siguranţă nu e aşa dichisit…
E 8 şi 10 şi sunt tot eu cu fetele mele. Aş fuma o ţigară dar trebuie să vină şi ai mei… Ce fac? ‘Fetele, mă duc să fac poze la alte grupe.’ ‘Bine, Rebeee!’ la unison. Intru prin clase şi văd că nimeni nu şi-a dat atâta osteneală să facă pe cât am făcut eu. Dar e o mare diferenţă între mine şi ele, ele au clasa plină de flori şi de copii. Eu nu am copii, oare unde sunt ai mei că e deja şi 20??? Eu am tone de baloane, eu am prăjituri, eu am coifuri, eu am trompete, eu am ochelari, eu am pahare colorate, eu am coifuri, eu am spray verde de păr, eu am… îmi simt lacrimile în gât, am un nod oribil. EU AM DE TOATE DAR NU AM COPIII MEI!!! Simt cum mă ia invidia, simt cum le urăsc florile alea nasoale pe care nici măcar nu au apucat să le aşeze în vază. Ce-mi bat capul, mie de fapt nici măcar nu-mi plac florile… fac poze, zâmbesc… plec, mă uit în oglindă, sunt raţională, sunt raţională. N-o să mă comport imatur şi n-o să fac o scenă. Pot îndura umilinţa asta cu zâmbetul de buze. Am crezut că suntem o echipă, am crezut că ne e dor unii de alţii dar nu-i nimic… Îmi amintesc că am rugat-o pe mama Liviei să-i aducă tortul de ziua ei, astăzi. I-am spus că or să vină colegii ei, poate că nu trebuia să ofer garanţii, poate nu e aşa cum am presupus. Nu-i nimic, o să mâncăm noi patru un tort! Care e problema? Încerc să coc un plan de răzbunare anti-părinţi dar nu mai am putere; pot, pot, pot îndura o înfrângere. Prima mea înfrângere, primul meu eşec! Mă întorc în clasă, suntem tot noi patru… ‘Unde sunt colegii noştri?’ Mă stăpânesc, zâmbesc ‘sunt pe drum!’ ‘Dar vine azi şi Mihai? Şi Ovi? Şi… ‘Desigur, vin toţi. Cum or să lipsească de la petrecerea de bine aţi venit?’ ‘Sau de la ziua mea’ zice Livi. ‘Clar, n-aucum, n-au cum!’ E ora 8 jumătate, holul e plin de părinţi, copiii se împing, se bucură să se revadă, nu-mi pasă de ei, închid uşa clasei şi stau cu fetele mele la poveşti. ‘Heeeeiiii, uite a venit Clau! Uau! Florile sunt pentru mine???’ ‘Heiiii, Rareş, ce mare a crescut!’ ‘Dar pe cine văd eu aici…’ Se adună încet, încet şmecherii mei. Mai frumoşi, mai înalţi, mai ruşinoşi, mai emoţionaţi, mai serioşi, mai… Doamne ce dor mi-a fost de ei! Nu-mi mai încap în piele de fericire. Mi-au venit aproape toţi. Cei care n-au venit sigur au o explicaţie dar sunt aproape toţi, ca în zilele bune! Băieţii serioşi şi emoţionaţi, fetele lipicioase şi prinţesici, sunt în roz, ca întotdeauna. Sunt eu cu ei şi multe baloane!!! Uitasem că dragii mei apar întotdeauna în jurul orei 8 jumătate, ce toantă şi naivă sunt, cum aş fi putut să mă îndoiesc că părinţii mei ar putea să-mi facă una ca asta? Cum am putut crede că aş petrece un început dezolant? Cum m-am lăsat păcălită de ploaie să cred că ziua nu va fi reuşită? Cum am putut să fiu aşa invidioasă pe nişte flori care oricum nu-mi plac? Cum am crezut că lor nu le-a fost dor? Cum? Cum? Cum? Bine că a trecut, bine că suntem toţi pe aici… ca întotdeauna…
Ce a urmat după? O nebunie, o distracţie, o petrecere pe gustul nostru. Mâncare, suc, caramele, trompete, şerveţele, farfurioare, ochelari, coifuri, baloane, muzica dată la maxim, pupături, îmbrăţişări, poveşti. Niciun conflict, nicio lacrimă, nicio supărare, niciun neajuns. Multă, multă voie bună! Şi flori… Şi râsete neprefăcute… Şi poze… Şi ‘ce dor ne-a fost unii de alţii’... Şi poate totuşi nişte lacrimi, ale mele, de fericire… Toţi banii din lume n-or să poată cumpăra ceea ce simt eu alături de copiii ăştia! Niciun umbră nu poate ştirbi sentimentele mele pentru ei, nicio altă slujbă pe care aş putea şi probabil că o s-o am n-o să mai îmi aducă vreodată atâta puritate, sinceritate, seninătate, bucurie… pentru că fericirea vine din lucrurile mărunte şi ei sunt mărunţei deci eu plesnesc de fericire. Aşa cum le zic şi lor tot timpul ‘Doamne, da ce-i cu atâta iubire pe aici? Ia terminaţi că vă iau eu la îmbrăţişeală’.’
E doar o zi la lucru… Spor la lucru, tutulol! 😉
Updated on septembrie 10, 2008
Schimbul cărţilor- luna septembrie
Views: 88
O căldură infernală. Mult prea multe grade pentru o lună de toamnă. Simţeam că mă sufoc, tot drumul, cât l-am ţinut pe Mihai pe telefon- de teama de a trece mai uşor prin deşert- am bombănit, i-am reamintit, l-am terorizat: URĂSC SOARELE! URĂSC CĂLDURA! Sunt un om de iarnă, nu apreciez soarele, nu-mi place căldura. De vreo 2 ani nici măcar nu mai stau la plajă, deşi în trecut asta era activitatea preferată. Prefer să merg săptămânal la solar, să stau 9 minute la prăjeală aerisită, condiţionată, parfumată decât să mă ung cu chestii şi să mă uit spre El, spre Soare, doar-doar să mă prindă maroul fără urme. În fine… chiar urăsc temperaturile astea execrabile.
Cu o plasă plină de cărţi, am ales varianta de mers pe jos în detrimentul unei călătorii scurte şi rapide cu un taxi, doar pentru că logica şi raţiunea îmi lipseau în caniculara zi. Oricum nu eram departe, însă Eric’s Caffe devenise un soi de Mecca pentru mine… Mai trec şi pe lângă un cerşetor, se uită la mine în ochi şi cât îl ţin plămânii îmi mărturiseşte: ‘Ca un porc!!!’ Cine era ca un porc, ce idee dorea în fapt să mărturisească, probabil nu vom afla niciodată… Oricum dacă remarca îmi era adresată, mă bucur că eram un porc şi nu o scroafă. Ajung la destinaţie într-un final… ‘Urăsc căldura’ aşa mi-am făcut intrarea…
S-a umplut de lume, foarte multă lume, dintre veterani menţionez pe:
Andra
Dănutz
Tomata
Richie
Adeline
Alina Valea
Iulia
Dan
şi clasica Ama
Dintre cei pe care eu personal nu am apucat să-i cunosc până acum, spun: Emilian, Oana, Mihaela, Anca B., Sorina Popa, Dacian Tosa, Adriana Buriuc, Ovidiu Ungureanu, Mariana Betea, Diana Petruţ, Anca Macavei.
Întârziaţii, cu o precizie de plus minus 2 ore… Cami şi Radu S. Cum au putut cei doi întârzia atâta, ar putea exista o explicaţie raţională însă prefer să rămân la dubii.
Am descoperit shake-ul de peanutbutter care a făcut furori între participanţi. Ăsta e avantajul de a fi temerar, risc asumat, shake consumat. Eu am deschis discuţia cu rutinatul ‘Gata copii, că începem…’ Defecte profesionale. Am avut cărţi slăbuţe, cărţi bunicele şi cărţi minunate. Nu ştiu ce impresie şi-au făcut noii veniţi despre determinarea cu care am desfiinţat nişte cărţi, sper doar că nu i-am speriat. Că, de exemplu, Iulia a făcut o afirmaţie referitoare la persoana mea pe care nu şi-a justificat-o, presupun că nu a considerat util să dea argument, n-aş vrea să cred că are de-a face cu ‘agresivitatea’ mea devenită redundantă deja.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că am plecat din nou cu o mulţime de cărţi, nu ştiu, pot să-mi explic doar că ele, cărţile, au viaţă şi sar aşa de aiurea la mine în plasă, cu ştiinţa mea altfel n-ar fi putut ajunge la mine. Cert este că m-am apucat de Divina Comedie că dacă n-o aduc la schimbul următor mă paşte moartea… şi din privirea lui Dănutz aş zice că nu glumea…
Rest… toate bune şi frumoase, oameni frumoşi, priviri interesate, munţi de cărţi, cititori mai mult sau mai puţin pregătiţi în arta oratorică, cărţi bune, cărţi rele, liste şi listuţe, note justificate, prietenii legate… Ceea ce mă surprinde de fiecare dată este maturitatea cu care este tratată o astfel de întâlnire. Mi se pare fascinant că oamenii nu intră în conflict, în ciuda faptului că polemici se nasc uşor pe baza conţinutului cărţilor. Sunt oameni care nu se cunosc, sunt oameni care n-au niciun soi de motivaţie internă în a-şi menaja sentimentele, sunt oameni diferiţi. Aşadar se dovedeşte că diversitatea uneşte nu dezbină, că oamenilor le e drag de oameni dar asta doar prin prisma cărţilor, deci… lectura ne face mai buni!
Comentarii recente