Updated on noiembrie 4, 2008
Îţi mulţumesc!
Views: 70
Îţi mulţumesc că-mi dai puterea să le trec pe toate, indiferent de cât de tare mă zdruncină!
Îţi mulţumesc că ai crezut în mine şi nu m-ai lăsat să mă pierd în mulţime!
Îţi mulţumesc că m-ai făcut aşa, nimic mai mult, nimic mai puţin!
Îţi mulţumesc că nu m-ai luat Acolo atunci când ţi-am dat ocazia!
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg cine sunt!
Îţi mulţumesc pentru fiecare zi şi pentru toţi cei care mi aşterni în cale, ştim de ce!
Îţi mulţumesc pentru veghe!
Îţi mulţumesc pentru ochii deschişi!
Îţi mulţumesc pentru azi şi ieri şi tot ceea ce am lăsat în urmă!
Îţi mulţumesc că încă îl descopăr pe mâine şi ce va fi, cât va fi!
Îţi mulţumesc că văd acolo unde e nevoie să văd!
Îţi mulţumesc că sunt! Chiar dacă uneori mă pierd pe drum, nu pot opri nimic fără a lupta până la ultima suflare… Încă pot şi încă vreau să pot… Şi recunosc, nu-i uşor dar nu simt greutate, n-am voie, ştiu… nu-mi asum neputinţa, n-am obosit, n-am încetat să lupt… doar am vrut o pauză pentru a trage aerul curat şi rece al nopţii, a privi zâmbind printre lacrimi de fericire, a admira împrejurul şi a mărturisi Îţi mulţumesc!
Posted on octombrie 25, 2008
Masca lui ‘nimeni nu-i perfect’
Views: 84
Am fost întotdeauna fermecată de perfecţiune. Nu mai reţin ce vârstă aveam când m-am hotărât să depăşesc bariere. Eram o copilă care era mult prea matură pentru vârsta ei. Învăţam, citeam, discutam… nu mă jucam. Începeam deja să-i îngrijorez pe cei din jur, toţi erau maturi, nu eram înconjurată de copii. Nici măcar nu-mi plăceau copiii de vârsta mea, mi se păreau prea aerieni să poţi discuta serios cu ei. Nu eram o sălbatică, păstram aparenţele. Eram un copil zglobiu, aparţineam grupului celor care deranjau orele cu glume, care în pauze întorceau şcoala cu susul în jos şi totuşi eram inatacabilă. Eram politicoasă, cu mult bun simţ şi cu note foarte mari. Nu puteam fi suspectată de a fi ‘capul răutăţilor’ pentru că ştiam când şi cum să acţionez, plus ştiam foarte bine să mă apăr. Dar în intimitatea casei mele eram eu cu mami, ştiam ce e viaţa pentru că îmi povestea atâtea încât ajunsesem să discern între bine şi rău. Eram prietena ei cu care discuta despre orice. Maturizarea mea precoce devenea îngrijorătoare însă pentru cei din jur, au observat că gândesc nefiresc pentru vârsta mea, au spus că nu mă joc ca un copil, au spus că nu-i normal. Participam la discuţiile prietenilor mamei mele pe picior de egalitate şi seara, la culcare îmi trăgeam concluziile zilei. Aflasem cum oamenii înşeală şi că nu e voie să-i trădezi, aflasem cum se scoate marfa dintr-o instituţie fără a fi prins, aflasem motive pentru care prieteniile se strică, aflasem de ce se pot urî oamenii, aflasem mult prea multe… era prea târziu să fiu trimisă în camera mea sau afară la joacă. Ştiam multe despre viaţă direct de la sursă. Dar ceea ce avea să mă contrarieze era ‘ei, nimeni nu-i perfect’. Am înţeles că esenţa vieţii asta este, să încerci să fi fără pată în tot ceea ce faci dar… cum lucrurile rele (sau condamnabile de către cei din jur) păreau a fi cele mai dezirabile şi oamenii incapabili a le rezista, trebuia să cauţi modalitatea perfectă prin care să te ascunzi că le faci şi cum mai tot timpul adevărul ieşea la iveală, în încercarea de a obţine reabilitarea în faţa celor răniţi, deveneai victimă, cereai îndurare şi invocai slăbiciunile oameneşti. Apoi, cu toţii iertam şi ziceam mai departe ‘nimeni nu-i perfect’.
Atunci m-a lovit, cum să nu fie nimeni perfect? Cineva în lumea asta trebuie să fie! O să încerc eu… dacă reuşesc?! Am crescut şi inconştient am fost întotdeauna subjugată perfecţiunii. Am aplicat exact acele principii de care ştiam că cei din jur şi le-ar dori. Apoi m-am lovit de ‘lipsa de înţelepciune’. Am abandonat calea bună pentru că eram depăşită de situaţie, ceea ce urma să trăiesc era sub impulsul geloziei, nervilor, impulsivităţii, egoismului, inconştienţei… Mi-am spus resemnată că ‘nimeni nu-i perfect, nici chiar eu’. Am folosit aceeaşi armă a aparenţelor pentru că ştiam că ulterioara căinţă este sub protecţia măştii ‘aruncă tu primul piatra dacă nu ai greştit vreodată’ sau şi mai bine ‘sunt om, deci supus greşelii’. Un punct din viaţa mea în care am ales greşit- refuzasem intuiţia în favoarea raţiunii şi mai apoi lacrimi de frustrare ‘cum am putut alege atât de greşit?’. Era legat de sentimente şi bărbaţi. E clar, nu aveam înţelepciunea necesară pentru a fi evitat greşeala. Apoi, ca într-un film de dragoste american, mi s-a dat o nouă şansă, alegerea rămăsese aceeaşi, în aceleaşi condiţii, între aceleaşi persoane doar cu o experienţă din care se presupunea că am avut ceva valoros de învăţat. Aleg din nou, la fel de raţional, la fel de stupid, la fel de neînţelept. Aceleaşi lacrimi de frustrare şi dezamăgire personală greu de îngurgitat. Mă gândesc că măcar sunt constantă că perfectă în niciun caz. M-am îndepărtat într-atât de tare de model, încât nu mi-a mai păsat.
Şi trăiesc mai departe aşa cum pot, aşa cum ştiu. Am pierdut oameni, am câştigat oameni, am rănit, am fost rănită, am plâns, am râs, am iubit, am dezamăgit, am înşelat, am minţit, am lăudat, am încurajat, am ajutat, am părăsit, am ascultat, am umilit, am jignit, am admirat, am făcut tot ceea ce raţiunea şi intuiţia deopotrivă m-au învăţat să fac. Am trăit şi am învăţat. Mi-a fost teamă de un singur lucru, să greşesc a doua oară în condiţii similare primei situaţii. Dacă mi-am pus partenerul într-o situaţie jenantă de faţă cu alţii şi mi s-a explicat că am provocat supărare, am evitat cu orice preţ să mai fac asta cu el. Apoi am văzut că pot pune în lumină nefavorabilă, în public, şi alte persoane dragi mie, aşa că am mai asimilat o lecţie. Nu voi mai umili în public, era simplu, foloseam extrapolarea, că doare. În schimb, celor cărora am să le plătesc nişte poliţe, am s-o fac cu spectatori- că doare- cu atât mai mult cu cât îi iei pe nepregătite. Şi ăsta este doar un exemplu, o lecţie din miile de lecţii pe care aveam să le asimilez. Într-o zi am constatat cu stupoare că nu mai fac nimic fără o raţiune. Am învăţat să-i protejez pe cei iubiţi, am învăţat să spun ce mă deranjează pe un ton firesc fără a ţine ură, am învăţat să gândesc înainte să acţionez, am învăţat să renunţ la ceea ce nu-mi place, am învăţat să fac compromisuri care-mi fac plăcere, am învăţat să am întotdeauna argumente, am învăţat să-i lovesc pe cei care atentează gratuit la persoana mea, am învăţat să-i apăr pe cei din jurul meu, am învăţat să mă protejez pe mine, am învăţat să fiu o bucurie pentru cei care aleg eu că merită, am învăţat că sinceritatea costă, am învăţat să fiu sinceră faţă de mine, am învăţat cum să greşesc din ce în ce mai puţin, am învăţat că perfecţiunea nu există, am învăţat că-mi pot recunoaşte greşelile, am învăţat care-mi sunt limitele şi cum anume pot depăşi bariere.
Şi când râdeam în sinea mea amintindu-mi copilăroasa dorinţă a mea de a fi eu etalonul perfecţiunii, am intrat în polemică cu cineva drag şi argumentul său a fost ‘bine că eşti tu perfectă’. Am simţit că mi se duce pământul de sub picioare, am simţit că e cel mai dureros lucru care mi se putea spune. Apoi a urmat o altă confruntare, o altă persoană dragă, şi o reformulare a acuzaţiei ‘nu e toată lumea aşa perfectă cum eşti tu’. M-am apărat împotriva perfecţiunii, nu o doresc, nu mă reprezintă. Şi ca-ntr-un film sadic cu scenariu absurd, o a treia persoană încercând să se apere, încercând să dea răspuns la o simplă întrebare ‘de ce continui să faci aceeaşi greşeală, din moment ce ştii că răneşte ori intenţia ta nu e asta?’ ‘Pentru că eu sunt un simplu om, greşesc şi uit că am greşit, nu sunt ca tine!’ Eu cum pot să mă apăr acum?! Ce pot să zic la astfel de acuzaţie? Ce sunt eu pentru cei din jur? Un supraom vânat să facă o greşeală pentru a i se afirma cu satisfacţie supremă şi rânjet infect ‘vezi că nu eşti nici tu perfectă?’ Pentru că ultima afirmaţie este un slogan pe care îl aud din ce în ce mai des.
Mă uit în oglindă, pun pe foaie şi încerc să văd unde am greşit. De ce sunt percepută aşa? E clar, pentru că eu mă prezint aşa în faţa lor. În faţa unora epatez, e o forma de apărare. Pentru că nu doresc să fiu dominată, pentru că pot să mă impun, pentru că am ceva de spus, pentru că nu vreau să fiu manipulată. Dar dacă nu mă plâng în faţa altora cu slăbiciunile mele, cu lipsurile mele, este pentru că nu mi se pare că interesează pe cineva. Au fost clipe grele prin care am trecut şi nu mi se pare că dacă aş fi făcut paradă cu asta m-aş fi simţit mai bine sau s-ar fi rezolvat ceva. Le-am dus pe toate aşa cum le-am primit, le-am găsit soluţia pentru că nu mă pot lăsa doborâtă aşa uşor. Iubesc prea mult viaţa asta! Iar atunci când am primit lovituri urâte în stomac până când mi s-a făcut scârbă, am cerut în şoaptă ajutorul celor dragi. Atât de încet încât nici măcar nu m-au auzit, dar au simţit să-mi răspundă. Unii… că unii au mai izbit şi ei cu toată forţa piciorului lor stomacul meu slăbit; era momentul să-mi amintească în manieră personală că ‘nu sunt perfectă, nimeni nu e’. Am lăsat capul în jos, am vrut să mă las la pământ şi să aştept să treacă. Cei puţini rămaşi în jurul meu, care au văzut că mă pierd, au ştiut ce anume să spună ca genunchi mei să nu mai tremure, ca durerea din stomac să treacă, ca o nouă zi să fie la fel ca celelalte- cu zâmbetul pe buze şi trăind. În perfecţiunea credinţei mele! Doar scârba a rămas…
Nu mai doresc de mult timp să fiu perfectă, cu toate astea doresc în schimb să fac lucrurile cât mai aproape de perfecţiune. Pentru mine– pentru că liniile trasate cu tuş pe pleoape trebuie să fie simetrice, netremurate şi uşor curbate spre exterior, pentru că o manichiură îngrijită îmi conferă încredere şi confort, pentru că epilatul inghinal este o formă de respect faţă de feminitatea mea, pentru că o carte citită îmi conferă o perspectivă pe care altfel s-ar putea să o trec cu vederea, pentru că a trăi aşa cum simt reprezintă în fapt perfecţiunea. Pentru cei iubiţi din jurul meu– pentru că a-i face să râdă atunci când plâng înseamnă că măcar pentru puţin timp i-am făcut să uite durerea, pentru că a-i apăra când ei sunt neputincioşi înseamnă a avea grijă de ei, pentru că a-i asculta atunci când au nevoie o să-i ajute să vadă rezolvarea problemei căci a asculta pe cineva e-o artă, pentru că pentru a le aduce o surpriză plăcută nu am nevoie să aştept ziua lor de naştere, pentru că dragostea trece prin stomac, pentru că vestimentaţia îngrijită a partenerului meu reflectă imaginea mea, pentru că pentru a face dragoste nu avem nevoie de lubrefiant sau de concediu, pentru că un simplu apel îmi poate aduce o voce dragă în ureche, pentru că o voce domoală şi alintată mută munţii. Pentru că i-am ales/m-au ales să-mi fie! Şi eu lor! Iar eu învăţ în continuare să nu mă ascund sub masca lui ‘nimeni nu-i perfect’…
Posted on octombrie 18, 2008
O zi între copii- final
Views: 78
Doamna Toamnă a venit
A fost odată ca niciodată o doamnă pe care o chema Toamna şi ea s-a gândit într-o zi să meargă undeva (Livia). Afară era un soare cu dinţi şi Toamna a dorit să se plimbe, când dintr-o dată, trecând pe sub un copac i-a căzut o frunză în cap şi ea s-a mirat de unde era frunza galbenă că nu era toamnă (Maruan). Ea a luat frunza şi a aruncat-o în sus şi s-a gândit că soarele a păcălit-o (Rareş). Dintr-o dată, nori negri au venit şi a început să plouă. Toamna nu avea umbrelă (Claudiu) şi s-a dus să se adăpostească într-un magazin, a băut ceva şi a aşteptat să treacă ploaia (Ovidiu). Ploaia s-a oprit şi Toamna a plecat înspre pădure şi pe drum a găsit un dop (Giullia). A lăsat dopul pe jos şi a pornit spre pădure dar şi-a amintit că pe dop scria că nu are voie în pădure pentru că sunt urşi (Paul V). S-a împiedicat de o lampă veche, a luat lampa cu ea acasă şi când a ajuns acasă a văzut că era toamnă în casa ei (Mihai). A dus lampa în camera ei şi a aprins-o dar a văzut că pe lampă scria numele unui copil (Melisa S). După ce s-a trezit, s-a îmbrăcat şi a mers în oraş să caute copilul să-i dea lampa înapoi (Amelia). A văzut un copil care plângea şi l-a întrebat cum îl cheamă. El a zis că este lampa lui şi că îl cheamă Gondi (Marian). Doamna Toamnă i-a dat lampa, s-a întors acasă şi a adormit (Melisa K). După aceea s-a trezit, s-a dus în oraş să bea ceva şi să mănânce, apoi s-a culcat iar (Vlad). Toamna a plâns după lampă, s-a culcat şi iar a plâns în linişte (Alicia).
Am terminat de scris povestea, eram cu mult timp în urmă pierdută în emoţii, mi se părea că ceea ce trăiesc acum alături de ei e mult prea rupt de realitate încât să fie de-adevărat. Le-am recitit povestea… erau încântaţi, cei care contribuiseră nu-şi mai încăpeau în piele de fericire. Am trimis povestea ‘la citit’ tuturor celor care se aflau în grădiniţă, am vrut să ştie toată lumea ce fel de copii am eu ‘Copiii mei au creat asta, copiii mei, grupa mare’.
Am luat o pauză şi am revenit cu forţe proaspete. Am dat buline roşii pentru că la noi în grupă bulinele sunt simbolul lucrurilor spectaculoase. Avem altfel de recompense şi în general ofer abţibilde dar atunci când pun bulina roşie în piept, ei ştiu că este suprema răsplată pentru un succes. Iar cei care nu au contribuit nu au primit bulina; la noi echitatea este un factor mobilizator. Nu pot să ofer cuiva o răsplată pentru ceea ce nu a făcut, nu pot să diminuez efortul celor care se străduie, accept explicaţii privind motivul pentru care nu s-au implicat dar există nişte costuri care trebuiesc plătite. Nu mi se pare nedrept sau autoritar, mi se pare cinstit. Eu asta îi învăţ pe ei şi asta m-a învăţat pe mine viaţa, munceşti, primeşti… pomana nu este inclusă în sistemul meu existenţial. Sunt lacrimi deseori, sunt frustrări; îmi pasă, tocmai de aceea ridic din umeri şi spun ‘asta să ţi-o aminteşti data viitoare când alegi să nu faci nimic’.
În noua Curriculă a învăţământului preşcolar este prevăzut a se lucra cu copiii pe ‘elemente de scris-citit’. Rapid rup nişte foi dictando şi provoc:
– Cine doreşte să scrie litera A, să se aşeze la masă.
Am lansat o sarcină cu succes, unii se îndreaptă încântaţi spre măsuţă, alţii aleg să se joace. Le las libertatea de a acţiona acolo unde pot, nu vreau să fac nimic prin constrângere. Model pe tablă, explicaţii, împărţire de foi, start litera A. Lângă catedră vreo 5-6 copii au ales să construiască. Mă uit la ei şi sunt încântată.
– E bună litera asta, Rebe?
– Nu prea, vezi că piciorul ăsta e cârn… Ai grijă că depăşeşti… Lasă distanţa mai mare…
Sunt la catedră şi admir construcţia de cuburi, ce idei grozave pot avea! Amelia se apropie timd de catedră:
– Cred că e plăcut afară…
– Da, cred că da! (ne uităm spre geam simultan) Intuiesc deja ce doreşte.
– Şi cred că soarele nu e cu dinţi…
– Da, cred că nu, cu greu îmi pot stăpâni un zâmbet.
– Rebe, oare dacă am termina litera A şi tu ţi-ai termina treaba cu noi, crezi că ne mai rămâne timp să ieşim afară?
(ne uităm simultan spre ceas) Fac un calcul rapid, cum pot refuza o astfel de propunere?!
– Grupa mare!!! Ascultă la mine! Dacă vă terminaţi mai repede literele, bineînţeles nu în bătaie de joc, învăţăm 3 fructe la engleză, ieşim afară!
– Ieeeeeeeeee!!!! O gălăgie infernală; între ţipetele astea, Amelia se plimbă printre ei, se bate cu pumnii în piept şi încearcă să se impună, plesnind de încântare şi satisfacţie:
– Eu, eu, eu am rugat-o pe Rebe să ne lase, eu, eu!
Copiii sunt prea surexcitaţi să o bage în seamă, cum pot să nu-i răsplătesc efortul pe măsură, în plus, de azi dimineaţă Amelia promisese o schimbare personală radicală, trebuie să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. Ridic mâinile deasupra capului, în încercarea de a acoperi haosul creat şi spun doar:
– STOP!
Unul dintre ei aude şi de la unul la altul se transmite mesajul mai departe ‘stop, stop, stop, a zis Rebe că stop’. Cu ceva timp în urmă am descoperit că maniera asta este mult mai eficientă atunci când gălăgia este cu mult peste limită. E inutil să încerc să le acopăr vocile, să ţip cât mă ţin plămânii, să bat cu ciocanul în masă. E linişte între copii, perechi de ochi curioase:
– Vreau să vă spun că pentru asta trebuie să-i mulţumiţi Ameliei pentru că ea a fost cu ideea. (Amelia nu-şi mai încape în piele de importanţă).
– Mulţumim Ameeeliaaaa! Unii mulţumesc din locul în care sunt, alţii se ridică să o îmbrăţişeze. Orice efort trebuie răsplătit, orice faptă bună trebuie apreciată.
– Eu zic să vă grăbiţi, că pe timpul vostru pierdeţi vremea!
Rapid fişele cu A sunt aduse pe catedră, rapid corectăm analizăm evaluăm, rapid o vizită la baie, rapid un semicerc, rapid ‘This is a banana, This is an apple, this is a kiwi’, rapid explicaţie de ce toate fructele sunt ‘ă’ doar apple e ‘ăn’– că apple e special, rapid ‘I want a banana, I want a…’, rapid o evaluare individuală, rapid un ‘Out!’
Afară nu există constrângeri pentru primele 5 minute, se urlă, se aleargă, se emană energie. Apoi încep echipele să se formeze, întotdeauna se joacă unii cu alţii şi sunt foarte uniţi, îşi iau apărarea unul altuia în cazul în care alţi copii de la alte grupe caută motiv de gâlceavă. Azi însă sunt fetele versus Maruan. Maru a fost încolţit, a fost făcut ‘mincinos’ pentru că a spus de dimineaţă că băieţii sunt mai deştepţi decât fetele şi că ei trebuie să fie primii la Întâlnire ca Preşedinţi. Maru e revoltat că i s-a atribuit un apelativ pe care nu şi-l însuşeşte ‘Ce am minţit? Ce?’ Încerc să împac taberele. Explic fetelor că Maruan nu poate fi făcut mincinos pentru că ceea ce a spus, îi explic lui Maruan că nu se poate să spună aşa ceva despre fete, pentru că ele nu sunt mai puţin deştepte decât băieţii, fiecare e deştept în felul său, fiecare e bun la altceva, nu putem spune că unii sunt mai grozavi ca alţii:
– Ba da, pentru că şi tu le spui tot timpul la fete că sunt ‘ţaţe’. Înţepenesc instantaneu.
Încerc să remediez situaţia. Le explic că deseori şi băieţii sunt ţaţe şi înseamnă o persoană care vorbeşte foarte tare, care se certă mai tot timpul cu cei din jur pe motive aiurea, că… explicaţie lungă cât o zi de post. Avem scuze de ambele părţi, situaţia pare oarecum rezolvată. Conflictul însă s-a perpetuat de-a lungul întregii săptămâni pentru că băieţii au luat foarte în serios afirmaţia lui Maru şi în toate zilele care au urmat Preşedinţi au fost băieţii! Ceea ce e curios este că războiul micilor sexe este exclusiv legat de Întâlnirea de dimineaţă, în rest chiar nu au nicio problemă unii cu alţii. Sunt fascinată şi intrigată în acelaşi timp. Prioritatea numărul unu a săptămânii viitoare va fi să închei conflictul, nu am încă o strategie clară dar sigur o soluţie voi găsi.
Sunt o echipă! Indiferent de ce, sunt o echipă! Revin la joacă, aleargă, se distrează, iar eu stau şi mă uit la ei plină de încântare, din când în când le mai arăt degetul arătător, am stabilit împreună coduri de comunicare. Ce sens are să răcnesc atâta timp cât un deget ridicat face minuni, obişnuit, ei ştiu când fac câte o boroboaţă- de la a căţăra topoganul în sens invers decât ar trebui, la a se da în picioare pe leagăn, la a se da unii pe alţii pe leagăn, la a aruna cu mingea în copac după nuci fără a fi atent în capul cui aterizează mingea- şi trag cu ochiul spre mine; dacă sunt atentă exact în acel moment ridic o sprânceană, întreb gestual cu mâna ‘ce faci???’ apoi ridic un deget ameninţător ‘ai grijă’, primesc un zâmbet şi o revizuire de comportament. Eu sunt aşezată pe bancă şi ei sunt în culmea fericirii! Dar solitudinea mea nu este neglijată, probabil ei vor să-mi dovedească devotamentul, suntem toţi- nu eu şi ei-. Întotdeauna câte una dintre fete apare să stea cu mine ‘stau aici cu tine Rebe’– sunt eu cu ei şi ei cu mine. Supraveghem împreună! Suntem o echipă!
Updated on octombrie 11, 2008
O zi între copii- continuare
Views: 86
– Păcăleală este atunci când mama aia vine acasă şi copilul îi spune că a mâncat ciocolată dar de fapt el nu a mâncat.
– Foarte bine, Rareş! Sunteţi de acord cu el?
– Daaaaa!
– Păcăleala e o glumă, completează altcineva.
– În regulă, deci, înseamnă că atunci când cineva nu spune ce s-a întâmplat cu adevărat a minţit şi acestuia o să-i spunem ‘mincinos’. Dar, dacă vrem să fim distractivi şi să facem o glumă cu cineva, se numeşte păcăleală, însă după ce am făcut gluma este foarte important să-i şi spunem celui cu care am glumit că a fost doar o farsă, altfel el o să creadă că am minţit.
– Ştii, intervine dintr-o dată Rareş, mie mi-e frică de Luci. (Luci fiind colega mea de grupă, o femeie excepţională la care ţin nespus de mult şi care a făcut minuni cu copiii ăştia, o femeie de la care eu am avut o grămadă de învăţat).
Rămân siderată:
– Cum aşa?
– Aşa, când o văd simt aşa în stomac (îmi arată un pumn strâns).
– Dar explică-mi de ce simţi asta?
– Pentru că mi-e frică c-o să mă pedepsească. Ea pedepseşte copii.
– Şi mie mi-e frică de Luci, intervine Melisa S.
– Mie nu, mie nu, sar mai mulţi cu gura.
– Bine dar şi eu pedepsesc copii.
– Dar ea pune copiii pedepsiţi cu faţa la dulap şi cu spatele la copii.
– Păi bun, şi eu vă când vă pedepsesc, nu vă las să vorbiţi cu copiii. De mine nu ţi-e frică?
– Nu, doar de ea.
– Dar te-a pedepsit vreodată?
– Nu, dar poate că o să mă pedepsească.
– Rareş, uite nu-i normal să te temi pentru că ‘poate o să te pedepsească’. V-a pedepsit Luci vreodată pe nedrept?
– Nuuuuu, sar cu gura. Doar pe copiii care fac prostii.
– Ei vezi Rareş, nu-i normal. Luci vă iubeşte foarte mult şi ea niciodată nu o să pedepsească copiii care nu fac prostii, şi dacă îl pune pe copilul pedepsit cu spatele la colegi este pentru că acel copil poate că şi-a lovit un coleg, poate l-a jignit, poate i-a luat o jucărie, poate a făcut o faptă rea şi asta înseamnă că nu-şi iubeşte colegii, ce rost are să se uite atunci la ei? Să stea singur şi să se gândească bine la ce-a făcut!
– Atunci de ce nu-l trimite la altă grupă? întreabă cineva.
– Poate că alte educatoare nu vor să-l primească şi atunci ce să facă? Poate că şi copilului îi pare rău că a greşit şi apoi poate să-şi ceară iertare de la Luci şi de la colegi că a greşit. Asta nu înseamnă că trebuie să te temi de Luci.
Rareş se uită cu ochii umezi şi plini de înţelegere.
Mă aplec la urechea lui Maruan şi îi şoptesc:
– Întreabă copiii dacă se tem de Rebe.
– Vi-i frică de Rebe? întreabă Maru plin de seriozitate.
– Nuuuuu! răspuns în cor
– Normal, se întoarce spre mine Maru foarte iritat. Ce ai vrea să spună copiii dacă tu eşti de faţă? Crezi că ei au curaj să zică că se tem de tine? (gesticulează plin de afectare). De fapt, noi suntem toţi ruşinoşi ca Andreea, doar câteodată ne facem curaj.
Simt că nu primesc aer, simt că fac implozie! Cum poate un copil de 5 ani să expună o teorie atât de pertinentă?! Sfiiiinteeeee! Îmi tremură genunchi de parcă aş fi la prima întâlnire. Îmi vine să sar să-i pup pe toţi, să strig în gura mare ‘luaţi o cameră de filmat şi puneţi pe youtube, să se oprească lumea din tot ceea ce face şi să îmi vadă copiii!!! Vreau să ştie toată lumea ce fel de stări trăiesc eu alături de copiii mei. Vreau să ţip în gura mare, vreau să am martori, cine o să mă creadă că astfel de discuţii chiar au loc? Cine o să creadă că Maruan are o logică de adult, cum nu mulţi dintre adulţii pe care eu îi cunosc au.’ Inspir, expir, nu-mi permit să pierd nicio secundă în a da răspunsul perfect. Mii de gânduri îmi trec prin cap:
– Vrei să ies şi să discuţi tu cu colegii şi când mă întorc, îmi ziceţi şi mie ce s-a întâmplat?
– Da! Sunt convins că dacă tu ieşi cel puţin trei copii or să recunoască că li-i frică de tine!
Am nevoie de o ţigară, am nevoie de o ţigară!!!
Ies… Mă duc afară şi văd o îngrijitoare, sar pe ea, dintr-o suflare turui:
– Te rog din suflet, du-te la copiii mei, că să vezi, acum facem o chestie ‘Întâlnirea de dimineaţă’, mă rog, eu nu ştiu prea bine cum e de fapt dar am făcut-o aşa cum mi-a venit, şi să vezi, cică Rareş a explicat ce-i aia minciună şi zice…. În maxim un minut îi explic tot ceea ce s-a discutat în ultimele 20 de minute, femeia rămâne fără glas ‘Doaaaamneeee’ atât reuşeşte să îndruge şi fuge spre clasă. Strig în urma ei:
– Da’ să nu zici că eu te-am trimis şi să-mi zici şi mie ce-a ieşit!
Îmi aprind o ţigară şi trag din ea de parcă ar fi ultima pe care mai apuc s-o fumez. Cum prind pe cineva că trece pe hol, cum îi împui capul cu ceea ce se petrece la mine în clasă. Aş vrea să ies în faţa grădiniţei şi să strig: VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FAC EU CU COPIII MEI!!! Îmi vine să mă laud în faţa tuturor: NA! FAC CEVA PE MĂRIREA VOASTRĂ DE SALAR! UITE BĂ CE FAC EU CU COPIII MEI! UITE DE CE VIN CU DRAG ÎN FIECARE ZI! SUNT AI MEI, EU I-AM EDUCAT, EU I-AM ŢINUT ÎN BRAŢE CÂND PLÂNGEAU, EU I-AM PANSAT CÂND S-AU LOVIT, EU LE-AM ŞTERS NASUL PLIN DE MUCI, EU I-AM ÎNCURAJAT SĂ FIE CORECŢI ŞI SĂ SPUNĂ CE GÂNDESC! Ştiu că nu e vorba doar despre mine, ştiu că am un acces de narcisism însă nu pot descrie în cuvinte sentimentele de mândrie care mă copleşesc.
Revin în clasă, tragem concluziile:
– Cine se teme de Rebe?
– Se teme Alicia şi Melisa S., Maruan identifică.
Melisa S. sare ca arsă:
– EU NU!!! Se uită în ochii mei, Rebe, mie mi-i drag de tine de mor (îşi pune mâinile pe piept), mie nu mi-i frică de tine.
– Da, da, rectifică Maru, doar la Alicia îi e frică de tine. Alicia stă pe scăunel şi e toată roşie. Rămân total mirată că Alicia nu e genul de copil care să se teamă de cineva, ea este o independentă care pe lângă faptul că face doar ce doreşte are şi o ridicată doză de miserupism. Plus, ea este genul care acţionează întotdeauna altfel decât majoritatea. O chem la mine:
– Păi cum Alis, ţie ţi-e frică de mine?
– Daaaa!
– De ce???
– Că eu când mă scol şi dimineaţa când sunt somnoroasă tu tot timpul zici ‘hai, hai, hai Alicia’ (îmi arată un gest de smucire) şi azi dimineaţă m-ai pedepsit pe scaun!
– Deci… azi dimineaţă nu te-am pedepsit eu pe scaun, tu ai vorbit urât cu Amelia şi eu ţi-am zis să fi ultima la rând. Dar niciun caz nu te-am pedepsit eu pe scaun, tu singură când ai venit de la baie te-ai aşezat pe scăunel afară. Ceea ce este foarte frumos din partea ta, înseamnă că te-ai pedepsit singură pentru că ai ştiut că ai făcut o faptă rea. Iar dacă tu te temi de mine că te iau eu aşa prea repede dimineaţa, uite, o să fiu mai atentă să te las în pace când te văd că eşti somnoroasă!
Se uită spre mine, mă pupă şi pe cel mai mioros glas:
– Eşti cea mai bună doamnă, Rebe! Te iubeeesc!
Sunt co ple şi tă! Ziua de azi e too much deja!
– Bun, toată lumea pe scăunele! Maruan va alege pentru mâine un preşedinte (în timp ce noi am discutat la Întâlnire, Paul V., Mihai şi Claudiu s-au tot împins pe scăunele şi le-am făcut observaţie de mai multe ori)
– Eu aleg… prima dată o să fie băieţii Preşedinte că ei sunt mai deştepţi (nu iau în seamă afirmaţia că suntem deja în întârziere) şi îl aleg pe… (se uită cu mare atenţie la semicercul cu copii) pe Mihai.
– Bun, am notat, dar de ce îl alegi pe Mihai?
– Îl aleg pe Mihai pentru că… unu: Mihai nu a fost atent la reguli şi mâine când o să fie Preşedinte o să fiu foarte curios să văd ce face, că el nu ştie ce tre’ să facă un Preşedinte şi dooooi, că mâine când o să fie el preşedinte o să mă împing şi eu cu colegii mei să văd dacă o să-i placă şi lui.
Bun, deci Maruan e hotărât azi să-mi accelereze pulsul. Mihai pare distrus, e tot roşu la faţă, îmi pare că dacă ar fi o gaură în pământ bucuros s-ar băga în ea! Luăm o pauză, eu am nevoie de aer!
Dau să ies din clasă, ei merg spre baie, chiar am nevoie de oxigen, Amelia mă abordează că ar vrea să-mi cânte un cântec ‘n-am timp acum, mai târziu’. Revenim, tot în semicerc, învăţăm un cântec ‘A, a, a acum e toamnă da’. Lecţia merge bine, fără incidente, fără senzaţii. E bine, mă gândesc, destule şocuri am trăit până acum. Luăm o nouă pauză, anunţ o lecţie care ‘o să vă lase cu gura căscată’, ei se amuză ‘auzi la Rebe, cică o să ne lase cu gura căscată, hihihi’. Dau să ies din grupă, Amelia mă prinde din nou de mână:
– Acum ai timp să asculţi cântecul?
– Da, spune-l!
Melodia similară cu cea a cântecului pe care tocmai l-am învăţat dar clar personalizată. Versurile, creaţie proprie- se uită în ochii mei, eu sunt aplecată, sunt la nivelul ei:
– Rebe este ca o domişoară
Care ne ‘nveseleşte
Şi face petreceri
Şi ne distrează şi noi suntem veseli (lasă capul în jos, roşie de emoţie)
– Îţi place???
Gata! Oficial mă sufoc! Noroc că n-am leşinat vreodată şi nu ştiu prea bine cu ce se mănâncă leşinul dar aş putea liniştită să plesnesc gresia de pe jos.
– Este foarte frumos!!! o strâng cu putere în braţe, o pup apăsat. Este foarte frumos, îţi mulţumesc Amelia!!!
– Eu te iubesc Rebe!
Revenim după pauză, îmi adun puterile că urmează ceea ce s-a dovedit a fi cea mai creativă, deosebită şi inspirată lecţie. Povestea creată de ei! Sunt aşezaţi în semicerc, curioşi nevoie mare, eu pe scăunel în faţa lor:
– Acum veţi inventa o poveste. Voi, cum vă place vouă…
– Ieee, o să zicem de Scobby Doo şi de fantome…
– Niciun caz! Povestea o să se numească ‘Doamna Toamnă a venit!’ (asta pentru că, încă nu e foarte clar ca pronunţie ‘doamna’ cu ‘toamna’) şi voi o să povestiţi ce vă trece prn cap dar nu cu fantome şi prostii. Eu o să fiu Secretara şi o să notez ce spuneţi voi. Are voie să răspundă doar cel care stă frumos pe scăunel şi ridică mâna, fiecare trebuie să continue de unde a rămas colegul. Începem… deci…
Mă aşteptam să dureze, mă aşteptam să iasă nimic de fapt, mă aşteptam să vorbesc eu mai mult ca ei, mă aşteptam să mă enervez că nu se pricep la a povesti; evident copiii mei sunt o sursă inepuizabilă ca atare… povestea a uimit pe mine, părinţi, educatoare, pe ei! E inutil să spun că eu nu am făcut decât să scriu (câteodată îi opream ‘stai, stai că nu apuc să scriu’, ca atare se oprea câte unul şi precaut ‘Rebe, poţi să scrii cum zic eu?’ ‘Scriu, scriu!’) nici măcar nu vreau să conving că povestea le aparţine total, că Maru a avut grijă să fie respectat firul logic (‘cum, cum, păi de unde ştia’ ca urmare colegul îşi relua afirmaţia ‘păi ştia, că atunci când … ‘ ‘păi zii aşa!’) iar eu nu ma conteneam să mă minunez. Când le-am citit-o la sfârşit, pe toată, cap coadă, le studiam mutrele celor care au contribuit. Se luminau de-a dreptul! Aşadar, nu-mi pasă că sunt suspectată de a fi inventat, eu ştiu, copiii ştiu, noi nu suntem mincinoşi!
A fost odată ca niciodată… (to be continued)
Comentarii recente