Rebe

Să facem trecerea

Views: 40

În fiecare an, începând cu luna decembrie trăiesc aproximativ aceleaşi senzaţii. Nu am niciodată sentimentul rutinei, totul pare diferit deşi dacă e să fac rezumat, povestea e cam aceeaşi. Serbarea de Moş Crăciun mă solicită până la epuizare, celelalte serbări de limbă engleză îmi testează limitele şi îmi asigură cel mai aprig feed-back, organizarea întregului eveniment legat de serbare îmi confirmă calităţile de adevărat manager- de la ‘cine va fi anul acesta Moş’ până la ce va conţine cadoul fiecărui copil, de la ce colinde vom asculta până la tolerarea mofturilor unor părinţi imposibili. Dar undeva aproape de 20 decembrie se cam încheie cu grădiniţa şi pot beneficia de clasicul somn (binemeritat) de 12 ore. Apoi urmează renaşterea, conştientizarea că vine, vine, VINEEEEEEE!!!

Iubesc cu toată puterea inimii mele Crăciunul! Îl iubesc curat, dezinteresat. ‘Nimeni şi nimic n-o să-mi strice Crăciunul, Crăciunul meu!’ cu asta mi-am stresat apropiaţii, ca în fiecare an. Nu ştiu ce anume mă transformă, îmi dă energie şi voie bună, îmi păstrează un permanent zâmbet pe mutriţă (apropo, de Crăciun nu se fac mutre ci mutriţe, să ne înţelegem). Alerg prin magazine, fac glume bune bară proaste- cine mai ştie?!, concep planuri minuţioase, creez şi restructurez designul casei, caut cadouri, râd în hohote, aplaud din senin, cânt colinde tare şi cât mai tare, nu simt frigul ba chiar îl iubesc, binedispun morocănoşii, veselesc acrituri de vânzătoare, dorm mult prea puţine ore dar dimineaţa sunt fresh. Nu mai simt nimic din ceea ce altădată mă punea la pământ- nu oboseală, nu ranchiună, nu invidie, nu stomac ce-şi roade pereţii, nu răceală sau gripă, nu! Nimic rău nu m-atinge! Iar pe finalul anului 2008 sufletul meu a atins cote maxime de bunătate. Nu m-aş fi caracterizat niciodată ca fiind un om bun, n-aş fi crezut că dărnicia se ia sau măcar că se învaţă ori că ar putea fi asociată cu pragmatismul ce mă caracterizează. Retrospectiv, am avut un an greu şi deşi ştiam la nivel de teorie că maturizarea sau înţelepciunea vin o dată cu înaintarea în vârstă şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că ‘de Crăciun fi mai bun’ e mai mult decât un fragment melodios (dacă nu obsedant) al unei reclame la bere.

Nu contează cum şi ce am făcut, contează că mă simt mândră de mine. Iar asta nu-i puţin lucru, pentru că tot în anul ce-a trecut am simţit autodezamăgirea… greu de îndurat şi mai greu de depăşit. Am susţinut întotdeauna că eu continui să mă surprind pe mine, că sunt într-atât de imprevizibilă încât mă tem de propria persoană aşa că… încă un lucru pe care l-am descoperit la mine şi nu oricând, ci de Crăciun.

Am realizat că am renunţat la multe dintre persoanele care nu făceau decât să se hrănească cu Rebe fără a oferi nimic în schimb. Adio! Am lăsat în urmă caractere mizere pe care sigur că le voi mai întâlni şi de acum încolo doar că acum nu voi mai permite ca energia lor negativă să mă atingă măcar. Am realizat că am investit prea mult în alte persoane doar pentru că eu am crezut în ele. Adio! Nu mai duc pe nimeni în spate doar de dragul căratului. Să facă şi ele dovada meritului a tot ceea ce eu am dat pur şi simplu şi nu că nu a fost răsplătit dar s-a mai şi întors împotriva mea. Rebe, numele tău va fi precauţie! Am câştigat câteva persoane care nu fac nimic deosebit, doar îmi zâmbesc ori de câte ori mă văd, e ultra suficient, pentru că e un zâmbet sincer. Am realizat că indiferent de cât de greu ţi se arată muntele de urcat există o singură persoană care muşcă din toţi şerpii de pe traseu, se numeşte mamă. O face instinctual, nu-i pasă cât de mari sau veninoşi sunt, vrea doar să te apere. Am realizat că o relaţie în doi e foarte greu de menţinut, că există variante uşoare prin care poţi rezolva problemele dar că există lupta! Iar termenul de ‘luptător’ nu i se dă celui care ridică din umeri şi fuge din faţa responsabilităţii sau a asumării deciziilor, ci i se dă celui care ia decizia perfectă pentru ambii. Că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat o relaţie ca să o şi ai, apoi că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat să continui să o ai ca lupta să fie până la sânge, apoi că rănile se pansează reciproc cu plasturi de respect, admiraţie, simţul umorului, sex, prietenie, încurajare, susţinere… multe altele pe lângă iubire, de iubire suntem toţi capabili… restul atributelor sunt însă greu de dat sau primit.

Familia… rămâne singurul stâlp de susţinere gratuită şi cu interesul cel mai puţin evident, pentru mine cel puţin. Prietenii… greu de avut; timpul şi greutăţile întâmpinate, ochii scoşi, reproşurile şi noroiul aruncat… limita în care umilinţa e uşor de trecut… iată măsura perfectă; sinceritatea şi lipsa competiţiei, trezitul în miez de noapte pentru a fi alături, la bine ştim că suntem toţi alături… n-avem nevoie de confirmări, la rău… asta e dovada prieteniei, cel puţin pentru mine. Cunoştinţele– prea multe, greu de separat de prieteni, nu e cu dorinţă de aroganţă dar… cât timp aleg eu să fim alături şi plăcerea e reciprocă, perfect! Cât timp libertatea mea personală devine condiţionată de şantajele celor care nu-şi înţeleg statutul, naşpa, eu voi alege pentru mine ceea ce mi-aduce mie fericire nu altora. E doar instinct de conservare şi/sau supravieţuire, asumat şi recunoscut, asta e diferenţa între mine şi alţii! Duşmanii… mă amuză termenul, parcă suntem într-o manea. Refuz a crede că am duşmani, cred însă că oameni mulţi din jurul meu îmi poartă ranchiună ca o justificare pentru propria lor neputinţă; pentru categoria celor care au limite ale dezvoltării intelectuale- nicio problemă, totul e sub control, pentru cei inteligenţi- până şi o biată viespe a folosit o tarantulă pentru a-şi depune ouăle… fiecare îşi are măsura sa. Ce nu poţi învinge nicio problemă, fie te pseudo-aliezi fie sabotezi, fie te retragi diplomat. Relaţia– fiecare are ceea ce merită! Aşa că invidia şi suspiciunile celor din jur mă lasă rece. Serviciul– e doar o slujbă! Prea puţini oameni speciali sunt acolo dar să zicem că raportul e oarecum echitabil; caractere mizere şi bârfitoare însă din plin… sigur că pot înţelege, sunt cei care s-au pierdut pe drum şi au devenit satani, cu acceptarea stau mai greu. Pisica– din ce în ce mai răsfăţată şi mai arogantă; dar noi o iubim şi îi alimentăm continuu personalitatea.

Cam asta fu meditaţia trecerii peste anul vechi. Ca să nu las umbre de îndoială privind faptul că distracţie poate fi şi în trei (nu, nu la tipul ăla de distracţie mă refer, la naiba) anul nou m-a surprins în baie punând fard, rimel şi tuş pe meclă, scăpând din mână agrafa de păr şi cordeluţa, cu Mihai care prepara vinul fiert, cu prietena Miha care făcea reportaj artificial- adică filma artificiile- şi Tisu care rupea patul sub ea dormind. Dar having the time of our night! Linişte şi pace, glume şi manele, clasicele poze la brad cu globul în mână şi prăjituri mult prea dulci, saloane de cocos şi artificii stricate, ceartă pe al cui e Ami din Miami Ink şi analizarea celor mai primejdioase mamifere… oare am îmbătrânit?! Aiurea, se numeşte maturizare…

Păţanii cu iz de penibil… :D

Views: 77

În urmă cu câţiva ani aveam un ritual pe care-l respectam cu sfinţenie. Trezirea se făcea undeva la ora 6 jumate, urma pregătirea pentru şcoală- spălat pe ochi, dinţi, machiat, îmbrăcat, luat ghiozdanul şi tuleo. La 7 jumate, în staţia autobuzului 33 urma întâlnirea cu prietena mea Mili, călătoria se făcea undeva pe scările autobuzului, fără bilet sau abonament (evident), urma coborârea în centru undeva la 8 fără 20 şi recuperarea prietenei Miha. Tustrei mergeam în spate la Omi (un conglomerat de buticuri, bănci şi pietre pe care te puteai sprijini dacă era cald afară), acesta fiind principală locaţie de acoperire pentru ceea ce avea să se întâmple: Fumam o ţigară!!! Într-una din zile, lipsea Mili- nu mai ştiu de ce- ritualul se respectă întocmai, urmează fumatul în doi, eu cu Miha. Adevărat că Miha era cea mai serioasă dintre toate privind respectarea normelor şi regulilor de salvare a planetei. Adeseori, ne certa pentru că aruncam chestii pe jos, ţinând lungi prelegeri despre ‘a fi civilizat’. Stând noi în matinal, trăgând cu nesaţ din ţigări, constat că pachetul de ţigări mi-e gol, mă uit în jur după un coş de gunoi însă văd un reprezentant al ‘curăţeniei’ cu un sac de plastic, mare, negru adunând chestii de pe jos. E timpul să-i asigur Mihaelei feed-back la prelungile prelegeri moral-civice. Mândră de viitoarea mea faptă, mă uit superior în ochii Mihaelei- zic ‘check me out’– mă îndrept victorios spre individ, mă uit cu cea mai adâncă şi serioasă privire în profundul ochilor lui, trag de sac, arunc pachetul de ţigări şi zic cu aleasă încântare şi crescută mândrie de sine: ‘Nu trebuie să-mi mulţumiţi, sunt doar civilizată!’ Fac stânga împrejur cu o atitudine de învingător, văd mutra Mihaelei îngheţată: ‘Ce dracu’ faci???’ ‘Acum nici aşa nu-i bine, ce are, că oricum tot la sac ajungea pachetul până la urmă. L-am scutit de efort.’ ‘Te rog, întoarce-te şi uită-te la nenea!’ Mă răsucesc pe călcâie, mă uit şi văd pe nenea cu privirea încă îngheţată. Face vizibile eforturi a-şi reveni din starea de şoc (evident, mă gândesc, doar câţi aşa civilizaţi ca mine?!), se întoarce cu spatele la noi, se îndreaptă spre partea cu iarbă, se apleacă şi culege ceva. Mă uit, nu înţeleg! Ce era aşa interesant de văzut?! A, da, mă gândesc, îmi arată mutra surprinsă a domnului în a avea de-a face cu persoane civilizate. Mă pornesc să zic ceva, arunc o ultimă privirea domnului strângător de gunoaie în sacul cel negru şi văd că ceea ce culege el de pe jos sunt… sunt castane… În marele sac negru, mâna lui dă drumul la CASTANE!!! Cas-ta-ne! Nu gunoi la dracu, nu hârtii aruncate, nu sticle abandonate în iarbă ci castane. Futu-i! ‘Da’ n-am vrut să-l fac să se simtă penibil, îmi pare rău, adică de unde naiba era să ştiu?! Eu doar am vrut să fiu civilizată! Mă duc să-i explic.’  Nu mai am răbdare să aştept confirmarea prietenei, vreau doar să îndrept situaţia. ‘Te rog nu’, las în spate glasul autoritar al Mihaelei. Trebuie să corectez situaţia, voi avea mustrări prea mari de conştiinţă: ‘Ştiţi, îmi cer scuze, eu nu am ştiut că… vedeţi… şi nu era vorba de dumneavoastră, că na… (văd că faţa lui nenea devine din ce în ce mai căzută) Adică nu doream să vă jignesc, nu că aţi semăna cu… adică eu am crescut între ţigani (privirea lui nenea e interzisă) adică… nu asta am vrut să spun, doar că… (înghit în sec, trebuie să mă fac înţeleasă cu orice preţ) îmi cer scuze, deci… în niciun caz nu vreau să insinuez că… deci eu pur şi simplu… (văd că privirea începe să devină agresivă, din ce în ce mai agresivă plus că tăcerea lui devenea îngrijorătoare) Atât am vrut să spun, chiar îmi pare rău…’ Alerg spre Miha, cu paşi repezi evacuăm zona. ‘Da’ mă simt ca dracu, am vrut doar să-i explic, adică nu am vrut să zic că-i ţigan. Adică tu ştii că eu iubesc ţiganii, adică nu că el ar fi ţigan, doar că aş fi vrut să fac ceva…’ ‘Oooo, crede-mă ai făcut de-ajuns!’  Încă trăiesc cu mustrări de conştiinţă… 

Ne situam cu nişte prieteni în vacanţă. La întoarcere, am oprit la Budapesta să facem nişte cumpărături. Prima oprire a avut loc la Ikea, ce conta că portbagajul era deja plin?! Important este că prietena prietenului a găsit nişte farfurii ‘de casă nouă’ pe care tre-bu-ia să şi le cumpere. Scoate valizele, aşează farfuriile între haine- nu de alta dar este important să nu se spargă- aşadar avem haine, produse diverse, labe pentru scufundat, mâncare, sucuri… de toate pentru toţi; în maşină, pe maşină, lângă maşină, sub maşină. În final, cu greu reuşim să le reorganizăm pe toate, pornim la drum. Uitându-mă pe geam, încercând să descopăr frumuseţea oraşului, văd un tip ce face semne către maşina noastră: ‘Băi dar maghiarii ăştia îi au în gât de români. Vede că avem număr de România, repede el să se ia de noi’. Şi îmi ia o secundă să îi arăt degetul din mijloc. Încep glumele partenerilor de drum: ‘cred că a simţit că ai tu sânge maghiar şi doar te-a salutat’ (menţionez că sunt maghiară după tată) ‘A văzut pe dracu să-l ia!’ Maghiarul insistă să-mi facă gesturi, eu fac spre el cu un deget, cu două degete, cu toată mâna, cu cotul, implic părţi ale feţei şi eliberez limbajul de cartier asimilat de-a lungul timpului. Se implică ceilalţi trei pasageri ai maşinii să punem la punct pe maghiarul nesimţit. Şi luând curba, şi situându-ne în mijlocul intersecţiei se aude afară din maşină pac, ţac, poc, trosc, pleosc… linişte între pasagerii maşinii… maghiarul cu faţa satisfăcută pe partea opusă ridică mâinile, făcând universalul gest tip ‘aleluia’. ‘Care ţi-ai lăsat chestii pe maşină?’ ‘Cred că eu’, cobor umilă din maşină, mă uit cu lacrimi în ochi la toate produsele mele (de reală utilitate) achiziţionate de la Ikea, răsfirate în mijlocul intersecţiei, văd maşini ce evită să-mi calce dragile mele produsele, nu pot să le las acolo, sunt importante, de aia le-am cumpărat. E clar, umilă şi prevăzătoare atac intersecţia culegându-mi marfa şi mulţumind gestual şoferilor îngăduitori. Peste drum, maghiarul zâmbeşte senin. Flutur sfios mâna spre el, cu toate degetele ridicate de data asta. ‘Thank you very much!’ spun din tot sufletul meu româno-maghiar. Zâmbeşte amabil şi îngăduitor, cred că simte că sânge de ungur am şi eu… mulţumesc tatălui şi moştenirii genetice primite…

O prietenă, colegă de servici, studentă la Agronomie. Captivă permanent între drumuri lucru-casă-facultate. Pentru că absenţele se plătesc, pentru că deplasarea se face cu mijloace de transport în comun, pentru că nu există legături directe între Bălcescu şi Calea Aradului, pentru că naveta făcută între casă şi facultă îi poate lua până la o oră jumătate, pentru că uneori e seară şi frig, pentru că mai are şi colegi amabili, aceştia o mai duc cu maşina încercând să-i reducă distanţa pe cât posibil. E aproape întuneric afară, oboseala de peste zi îşi spune cuvântul, traficul blocat, un coleg amabil se oferă să o ducă cu maşina. Un tip liniştit, paşnic, mai degrabă introvertit, de-un calm exemplar. Purced cei doi la drum, zeci de maşini la semafor, undeva după trei semafoare ajung şi ei în faţă. Linişte în maşină, o melodie la radio, dorinţa de a ajunge odată acasă. Privesc semaforul şi urmăresc cu interes cronometrarea: 3, 2 şi 1. Şoferul dă să plece de pe loc, se aude ‘tiiiiiitiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii’ claxon de individ iritat. Secunde prelungi de claxonare. Prietena mea, cu nervii la pământ, se întoarce către maşina din spate: ‘Du-te dracu de disperat, tâmpitule, unde te grăbeşti aşa, cretinule… Claxonezi ca un idiot…’ Lista înjurăturilor continuă dublate de o mimică şi o gestică asociate. ‘Simo…’ încearcă pe un ton cald colegul. ‘Nu că termină, că aşa e, dacă tu eşti calm lasă că îl pun eu la punct că m-am săturat de cretini din ăştia! Unde crede că ajunge mai repede dacă uită să ia mâna de pe claxon?’ Şoferul înjurat intră pe banda paralelă şi îi gesticulează Simonei că e dusă cu capul, că e ţaca. Atât i-a trebuit! Şi dă-i şi înjură, şi dă-i şi gesticulează, şi dă-i şi răcneşte ‘deschide geamul că îl fac praf!!!’  De aici continuă operaţiunea refularea vreo 3 minute… prin solicitarea coborârii sfinţilor, cu implicarea mamelor slobozite, cu aportul organelor genitale- oferite ca bonus-, incantarea sufletelor strămoşilor ce nu mai sunt printre noi şi care nu-şi găsesc liniştea sau locul; o eliberare de tensiunea acumulată de-a lungul sptămânii făcută mai mult sau mai puţin vocal. ‘Simo, te rog…’ atât mai poate calmul coleg să rostească. ‘Gata! Am terminat! Păi nu, că aşa e, ce să-ţi zic, parcă dacă s-a apucat să claxoneze ca un tâmpit se făcea verde mai repede! Abia ce se făcuse verde, ce graba asta?! Lasă, că trebuia să i-o zică cineva, îmi pare rău că am urlat aşa dar acum dacă tu eşti aşa liniştit şi nu ai fi zis nimic, lasă că i-am zis-o eu’ turuie Simona. ‘Simo, ai terminat?’ ‘Da!!!’ ‘Pot să-ţi zic ceva? Simo, nu ăla din spate a claxonat, era reclama la radio cu Bizonii în trafic.’

S-au introdus firobuze noi în Timişoara. Mama mea, care are muncă de teren, circulă toată ziua cu mijloacele de transport în comun dar nu nimerise vreodată în noile firobuze. Grăbită să ajungă la un eveniment, urcă în pripă în firobuzul 14 şi urcată în grabă, savurează inovatoarele mijloace. ‘Ia uite ce relaxată e toată lumea, toţi stau la geam, super, super!’ Caută cu privirea un potenţial vecin de scaun şi zăreşte unul a cărui faţă nu pare a aduce nimic de rău augur. Se aşeză lângă el, domnul se trage mai spre geam să-i facă loc. Mami se fâţâie, se suceşte, se răsuceşte, nu prea are loc. Domnul politicos se trage mai spre fereastră încercând să facă pe mami comodă lângă el. Aşezată pe un colţ de scaun, cu picioarele în exterior, bombănind la adresa lipsei de spaţiu gândeşte că ce aiurea sunt noile firobuze că uite, n-ai loc, că degeaba sunt noi şi curate că la partea de confort sunt deficitare. Cum se tot fâţâia ea continuu, cum domnul de lângă era practic lipit de fereastră, cum linişte era în jur, aude râsete înfundate în juru-i. ‘Poate că am ceva pe faţă’ se gândeşte. Se studiază, pare a fi în regulă şi totuşi se pufneşte continuu. ‘Mă rog, cine ştie?!’  se resemnează mami încercând să se stabilizeze pe scaunul cu probleme. Se linişteşte într-un final; uitându-se la scaunele din faţă remarcă un fapt oarecum ciudat- că pe fiecare scaun stă câte o singură persoană. Delicat şi timid, se răsuceşte şi vede că în tot firobuzul oamenii stau câte unul pe scaun, restul în picioare. Logica este oarecum simplă ‘deci sunt scaune de o persoană, de asta nu prea încăpeam.’  Oarecum se justifică şi buna dispoziţie pufnitoare a celor singuri şi neînghesuiţi de pe scaune. Inutil a insista asupra aspectului de ‘supremă ruşine’ care-mi domină mama. Într-o ultimă încercare de a salva aparenţele, mami îşi mută picioarele pe culoarul firobuzului, se apleacă spre propriile picioare şi începe să şi le frece în încercarea de a folosi tertipul ‘vai dar ce durere cumplită am în picioare, dacă nu mă aşezam…’  Nu că cei din jur ar fi putut fi amăgiţi dar… situaţiile disperate cer soluţii disperate… Ce mai conta că alte zeci de oameni priveau acum ciudat la o doamnă cumsecade care hohotea singură sprijinind un stâlp al staţiei de firobuzi?! Asta era intenţionată şi conştientă!

© copyright imagini: elspiko, Mikromaus, getwhatyoucan, Pinnwand