Views: 59

Am trepidat cu fiecare pagină, am simpatizat cu fiecare personaj, am savurat fiecare din replici. Când am început să citesc Micul dejun nu am observat că era vorba de mai multe nuvele. Aşa că m-am delectat seara cu Micul dejun până la pagina 100 şi mi-am păstrat ‘special’ pentru a doua zi, continuarea. A doua zi, cu forţe proaspete, mi-am făcut un adevărat ritual înainte de citire, mi-am aranjat pernele cât mai confortabil, am pregătit foaia şi pixul, am inspirat profund, am deschis cartea şi am început să citesc Casa florilor, conviinsă fiind de faptul că reprezintă un nou capitol. GREŞIT!!! Era o nouă nuvelă; nu pot să vă explic ce dezamăgire m-a urmărit toată seara. Ca şi copilul cu microsprayul: ‘s-a terminat, s-a terminat…’.

Un scriitoraş cvasianonim are o colocatară puţin ciudată. Este o ‘călătoare’ după cum se autointitulează, o tipă fără pic de stabilitate în principiile şi modul de viaţă, o întreţinută a bărbaţilor de peste 5o de ani, o actriţă care de cele mai multe ori refuză rolurile propuse, o neserioasă privind respectarea promisiunilor, o fiinţă incitantă, plină de sex-apple care cucereşte ori pe cine cunoaşte. Evident scriitoraşul o idolatrizează. Holly Golightly, căci ea este ‘eterna fascinaţie’ te cucereşte de la prima până la ultima pagină. Preia identităţi după cum îi surîde şansa, îşi joacă rolurile atât de bine încât nimeni nu poate spune cu certitudine că o cunoaşte, sare de la o stare la alta după cum i se năzare, joacă bărbaţii pe degete; ba ne apare inocentă, ba vulgară, ba raţională, ba complet dusă de acasă. Este o tipologie halucinantă. Cred că fiecare bărbat şi-ar dori o aventură cu cineva în genul lui Holly, cred că fiecare femeie şi-ar dori să fie aşa măcar pentru o zi. E halucinantă, creează depemdenţă, învăluită într-o aură a misterului, a fascinaţiei, a imprevizibilului.

Holly iubeşte oamenii, în speţă bărbaţii. Pe cei maturi pentru că cei tineri nu îi suscită suficient interesul. Pe cei cu bani pentru că un drum de-al ei până la toaletă, să se pudreze, costă 50 de dolari. Nu e materialistă (neapărat) pentru că nu sfârşeşte într-o vilă cu piscină sau soţie a vreunui diplomat. Ba chiar iubeşte un om din sfera politicului pe care-l părăseşte. Ea îşi doreşte doar un mic dejun la Tiffany. Finalul iubirilor ei este previzibil: ea va pleca. Nu ştie nimeni unde şi când, pentru că nu i-a legat nimeni inima. Nici măcar cel ce susţine că este soţul ei, mă rog, nu al lui Holly, ci a lui Lulamae Barnes. Pentru că Holly este o surpiză. Sau Lulamae. Sau oricine altcineva cu chipul ei. Căci nici măcar numele nu se identifică cu ea. Apropo de chipul ei, se pare că cineva i l-a sculptat şi poate fi văzut într-un colţ al Africii. Nu e cert că este ea dar cine este ea de fapt… Doar un suflet care oferă clipe de neuitat bărbaţilor care-i ies în cale. Pentru că toţi cei care au cunoscut-o au rămas marcaţi de existenţa şi fiinţarea ei. Este o tresăltare continuă, o fascinaţie. Nici măcar nu cred că este ficţiune, cred că un astfel de personaj continuă să existe şi să cucerească. Trebuie că Holly este un spirit care procură un trup senzual şi porneşte la drum. Dacă o s-o întâlneşti n-o s-o poţi urî chiar dacă ţi-a rupt inima în bucăţi. Îi vei mulţumi că Ea s-a oprit o clipă doar pentru tine.

Faza care m-a emoţionat teribil trebuie să vi-o împărtăşesc. Cei doi, scriitoraşul şi Holly, devin treptat prieteni. El cunoaşte amănunte picante ale vieţii ei palpitante, înţesată de bărbaţi ‘maturi’. Ea încearcă să-l ajute să publice pentru că ea ajută pe toată lumea. El o idolatrizează, ea-l priveşte ca pe oricare dintre bărbaţii din viaţa ei, în cel mai bun caz, îl consideră confidentul ei. El nu îndrăzneşte să-i mărturisească sentimentele pentru că ştie că ar strica tot, faptul că este în preajma ei este îndeajuns. El îşi dorea o colivie pe care altminteri nu şi-o permitea, ea- un mic dejun la Tiffany. De Craciun, cei doi petrec în apartamentul ei unde un brad gigantic trona; ea, emoţionată îl invită să-şi desfacă surpriza. Colivia!!! Acesta rămâne total impresionat pentru că nu se aştepta ca ea să fie atentă la amănunte de genul ăsta, câte drumuri la baie trebuia să fi făcut ea pentru a-i cumpăra lui colivia?! Dar nici el nu se lasă mai prejos, o invită să-şi deschidă cadoul cumpărat de el. M-a impresionat teribil replica lui, spusă mai mult pentru el decât pentru ea: ‘Mă tem că nu era mare lucru; şi nu era: o medalie cu Sfântul Cristofor. Dar cel puţin o luasem de la Tiffany!’ Ce mi-a plăcut!

De conţinut nu are rost să vă mai spun că vă îndemn cu toată sinceritatea să o citiţi. A, mai apare o pisică pe aici. Ea n-are nume, mi s-a părut că reprezintă un alter ego (pisicesc) al lui Holly. Am găsit multe asemănări între ea şi felină. Ambele îşi caută stabilitatea, un stăpân, un cămin plin de iubire dar mai ales… identitatea.

Casa florilor prezintă o altă situaţie de viaţă. O tipă uşoară, Ottilie e măcinată de fiorul iubirii. Ea iubeşe trupeşte şi nu pricepe de ce unele fiinţe mărturisesc că simt iubirea. Cum?! Pe ea n-o loveşte fiorul, pur şi simplu, nu ştie ce însemnă să-ţi tremure mâinile de emoţie, să ai fluturi în stomac, să renunţi la tine pentru Celălalt. Dar iată că după cum e şi zicala să nu zici niciodată niciodată apare prinţul ei pe cal alb, Royal. Fiori, trepidaţii, ameţeli, îndrăgosteală profundă. Dar Royal este pe departe vreo ‘perfecţiune’ şi iată cum din şi prin iubire devii ceea ce ai presupus anterior că nici măcar nu există, o victimă. Nu m-a preocupat foarte tare cazul lor pentru că eu nu sunt genul impresionat de caractere slabe; individa a ales cu bună ştiinţă un drum pe care nu-l poate duce cu demnitate. Că se numeşte iubire, că se numeşte moliciune, că se numeşte resemnare… mi-e egal. Toţi cei care acceptă pe motive variate un trai plin de compromisuri îmi provoacă… nimic. Asta eşti şi asta faci. Stai fericit în lumea ta mizerabilă… nu te plânge… Ceea ce-i curios este că Ottilie nu pare a se plânge, pare doar a regreta puţin vâlvoarea trecutului său.

Realizaţi ce bine scrie Capote din moment ce mă ia pe mine valul în halul ăsta?!

Chitara cu diamante ne deschide lumea închisorii, o lume mult prea murdară, o lume a nemerniciei. În lumea asta se nasc prietenii şi, în fond, prieteniile astea sunt mult mai profunde sau valoroase decât cele de afară. Aici nu-ţi permiţi să ai prea mari pretenţii de la cei din jur pentru că nu vrei să-i pierzi pe cei care-ţi ascultă oful. Iar evadarea este gândul care transcede fiecare minut al existenţei celor întemniţaţi. Evadarea la propriu. Un glonte încasat nu e altceva decât o dovadă a prieteniei supreme.

O amintire de Crăciun este chiar aşa cum îi zice, cu amintiri. Copii care rememorează trăiri trecute din copilărie: prăjiturele a căror ingrediente sunt cumpărate cu greu, din bani de buzunar sau ascunşi de părinţi; prăjiturele gătite cu multă dragoste şi whiskey; copii care testează tăria băuturii; copii cu inima deschisă ce dăruiesc prăjiturile coapte de ei tuturor celor care le sunt dragi… sau nu neapărat, tuturor celor care au contribuit la strângerea ingredientelor… sau nu neapărat, tuturor celor care le ies în drum… cu alte cuvinte, tuturor. Pentru că inocenţa este o amintire de Crăciun. Şi mirosul bradului. Şi mirosul scorţişoarei… Şi mirosul aluatului copt… Şi…