Views: 84

Am fost întotdeauna fermecată de perfecţiune. Nu mai reţin ce vârstă aveam când m-am hotărât să depăşesc bariere. Eram o copilă care era mult prea matură pentru vârsta ei. Învăţam, citeam, discutam… nu mă jucam. Începeam deja să-i îngrijorez pe cei din jur, toţi erau maturi, nu eram înconjurată de copii. Nici măcar nu-mi plăceau copiii de vârsta mea, mi se păreau prea aerieni să poţi discuta serios cu ei. Nu eram o sălbatică, păstram aparenţele. Eram un copil zglobiu, aparţineam grupului celor care deranjau orele cu glume, care în pauze întorceau şcoala cu susul în jos şi totuşi eram inatacabilă. Eram politicoasă, cu mult bun simţ şi cu note foarte mari. Nu puteam fi suspectată de a fi ‘capul răutăţilor’ pentru că ştiam când şi cum să acţionez, plus ştiam foarte bine să mă apăr. Dar în intimitatea casei mele eram eu cu mami, ştiam ce e viaţa pentru că îmi povestea atâtea încât ajunsesem să discern între bine şi rău. Eram prietena ei cu care discuta despre orice. Maturizarea mea precoce devenea îngrijorătoare însă pentru cei din jur, au observat că gândesc nefiresc pentru vârsta mea, au spus că nu mă joc ca un copil, au spus că nu-i normal. Participam la discuţiile prietenilor mamei mele pe picior de egalitate şi seara, la culcare îmi trăgeam concluziile zilei. Aflasem cum oamenii înşeală şi că nu e voie să-i trădezi, aflasem cum se scoate marfa dintr-o instituţie fără a fi prins, aflasem motive pentru care prieteniile se strică, aflasem de ce se pot urî oamenii, aflasem mult prea multe… era prea târziu să fiu trimisă în camera mea sau afară la joacă. Ştiam multe despre viaţă direct de la sursă. Dar ceea ce avea să mă contrarieze era ‘ei, nimeni nu-i perfect’. Am înţeles că esenţa vieţii asta este, să încerci să fi fără pată în tot ceea ce faci dar… cum lucrurile rele (sau condamnabile de către cei din jur) păreau a fi cele mai dezirabile şi oamenii incapabili a le rezista, trebuia să cauţi modalitatea perfectă prin care să te ascunzi că le faci şi cum mai tot timpul adevărul ieşea la iveală, în încercarea de a obţine reabilitarea în faţa celor răniţi, deveneai victimă, cereai îndurare şi invocai slăbiciunile oameneşti. Apoi, cu toţii iertam şi ziceam mai departe ‘nimeni nu-i perfect’.

Atunci m-a lovit, cum să nu fie nimeni perfect? Cineva în lumea asta trebuie să fie! O să încerc eu… dacă reuşesc?! Am crescut şi inconştient am fost întotdeauna subjugată perfecţiunii. Am aplicat exact acele principii de care ştiam că cei din jur şi le-ar dori. Apoi m-am lovit de ‘lipsa de înţelepciune’. Am abandonat calea bună pentru că eram depăşită de situaţie, ceea ce urma să trăiesc era sub impulsul geloziei, nervilor, impulsivităţii, egoismului, inconştienţei… Mi-am spus resemnată că ‘nimeni nu-i perfect, nici chiar eu’. Am folosit aceeaşi armă a aparenţelor pentru că ştiam că ulterioara căinţă este sub protecţia măştii ‘aruncă tu primul piatra dacă nu ai greştit vreodată’ sau şi mai bine ‘sunt om, deci supus greşelii’. Un punct din viaţa mea în care am ales greşit- refuzasem intuiţia în favoarea raţiunii şi mai apoi lacrimi de frustrare ‘cum am putut alege atât de greşit?’. Era legat de sentimente şi bărbaţi. E clar, nu aveam înţelepciunea necesară pentru a fi evitat greşeala. Apoi, ca într-un film de dragoste american, mi s-a dat o nouă şansă, alegerea rămăsese aceeaşi, în aceleaşi condiţii, între aceleaşi persoane doar cu o experienţă din care se presupunea că am avut ceva valoros de învăţat. Aleg din nou, la fel de raţional, la fel de stupid, la fel de neînţelept. Aceleaşi lacrimi de frustrare şi dezamăgire personală greu de îngurgitat. Mă gândesc că măcar sunt constantă că perfectă în niciun caz. M-am îndepărtat într-atât de tare de model, încât nu mi-a mai păsat.

Şi trăiesc mai departe aşa cum pot, aşa cum ştiu. Am pierdut oameni, am câştigat oameni, am rănit, am fost rănită, am plâns, am râs, am iubit, am dezamăgit, am înşelat, am minţit, am lăudat, am încurajat, am ajutat, am părăsit, am ascultat, am umilit, am jignit, am admirat, am făcut tot ceea ce raţiunea şi intuiţia deopotrivă m-au învăţat să fac. Am trăit şi am învăţat. Mi-a fost teamă de un singur lucru, să greşesc a doua oară în condiţii similare primei situaţii. Dacă mi-am pus partenerul într-o situaţie jenantă de faţă cu alţii şi mi s-a explicat că am provocat supărare, am evitat cu orice preţ să mai fac asta cu el. Apoi am văzut că pot pune în lumină nefavorabilă, în public, şi alte persoane dragi mie, aşa că am mai asimilat o lecţie. Nu voi mai umili în public, era simplu, foloseam extrapolarea, că doare. În schimb, celor cărora am să le plătesc nişte poliţe, am s-o fac cu spectatori- că doare- cu atât mai mult cu cât îi iei pe nepregătite. Şi ăsta este doar un exemplu, o lecţie din miile de lecţii pe care aveam să le asimilez. Într-o zi am constatat cu stupoare că nu mai fac nimic fără o raţiune. Am învăţat să-i protejez pe cei iubiţi, am învăţat să spun ce mă deranjează pe un ton firesc fără a ţine ură, am învăţat să gândesc înainte să acţionez, am învăţat să renunţ la ceea ce nu-mi place, am învăţat să fac compromisuri care-mi fac plăcere, am învăţat să am întotdeauna argumente, am învăţat să-i lovesc pe cei care atentează gratuit la persoana mea, am învăţat să-i apăr pe cei din jurul meu, am învăţat să mă protejez pe mine, am învăţat să fiu o bucurie pentru cei care aleg eu că merită, am învăţat că sinceritatea costă, am învăţat să fiu sinceră faţă de mine, am învăţat cum să greşesc din ce în ce mai puţin, am învăţat că perfecţiunea nu există, am învăţat că-mi pot recunoaşte greşelile, am învăţat care-mi sunt limitele şi cum anume pot depăşi bariere.

Şi când râdeam în sinea mea amintindu-mi copilăroasa dorinţă a mea de a fi eu etalonul perfecţiunii, am intrat în polemică cu cineva drag şi argumentul său a fost ‘bine că eşti tu perfectă’. Am simţit că mi se duce pământul de sub picioare, am simţit că e cel mai dureros lucru care mi se putea spune. Apoi a urmat o altă confruntare, o altă persoană dragă, şi o reformulare a acuzaţiei ‘nu e toată lumea aşa perfectă cum eşti tu’. M-am apărat împotriva perfecţiunii, nu o doresc, nu mă reprezintă. Şi ca-ntr-un film sadic cu scenariu absurd, o a treia persoană încercând să se apere, încercând să dea răspuns la o simplă întrebare ‘de ce continui să faci aceeaşi greşeală, din moment ce ştii că răneşte ori intenţia ta nu e asta?’ ‘Pentru că eu sunt un simplu om, greşesc şi uit că am greşit, nu sunt ca tine!’ Eu cum pot să mă apăr acum?! Ce pot să zic la astfel de acuzaţie? Ce sunt eu pentru cei din jur? Un supraom vânat să facă o greşeală pentru a i se afirma cu satisfacţie supremă şi rânjet infect ‘vezi că nu eşti nici tu perfectă?’ Pentru că ultima afirmaţie este un slogan pe care îl aud din ce în ce mai des.

Mă uit în oglindă, pun pe foaie şi încerc să văd unde am greşit. De ce sunt percepută aşa? E clar, pentru că eu mă prezint aşa în faţa lor. În faţa unora epatez, e o forma de apărare. Pentru că nu doresc să fiu dominată, pentru că pot să mă impun, pentru că am ceva de spus, pentru că nu vreau să fiu manipulată. Dar dacă nu mă plâng în faţa altora cu slăbiciunile mele, cu lipsurile mele, este pentru că nu mi se pare că interesează pe cineva. Au fost clipe grele prin care am trecut şi nu mi se pare că dacă aş fi făcut paradă cu asta m-aş fi simţit mai bine sau s-ar fi rezolvat ceva. Le-am dus pe toate aşa cum le-am primit, le-am găsit soluţia pentru că nu mă pot lăsa doborâtă aşa uşor. Iubesc prea mult viaţa asta! Iar atunci când am primit lovituri urâte în stomac până când mi s-a făcut scârbă, am cerut în şoaptă ajutorul celor dragi. Atât de încet încât nici măcar nu m-au auzit, dar au simţit să-mi răspundă. Unii… că unii au mai izbit şi ei cu toată forţa piciorului lor stomacul meu slăbit; era momentul să-mi amintească în manieră personală că ‘nu sunt perfectă, nimeni nu e’.  Am lăsat capul în jos, am vrut să mă las la pământ şi să aştept să treacă.  Cei puţini rămaşi în jurul meu, care au văzut că mă pierd, au ştiut ce anume să spună ca genunchi mei să nu mai tremure, ca durerea din stomac să treacă, ca o nouă zi să fie la fel ca celelalte- cu zâmbetul pe buze şi trăind. În perfecţiunea credinţei mele! Doar scârba a rămas…

Nu mai doresc de mult timp să fiu perfectă, cu toate astea doresc în schimb să fac lucrurile cât mai aproape de perfecţiune. Pentru mine– pentru că liniile trasate cu tuş pe pleoape trebuie să fie simetrice, netremurate şi uşor curbate spre exterior, pentru că o manichiură îngrijită îmi conferă încredere şi confort, pentru că epilatul inghinal este o formă de respect faţă de feminitatea mea, pentru că o carte citită îmi conferă o perspectivă pe care altfel s-ar putea să o trec cu vederea, pentru că a trăi aşa cum simt reprezintă în fapt perfecţiunea. Pentru cei iubiţi din jurul meu– pentru că a-i face să râdă atunci când plâng înseamnă că măcar pentru puţin timp i-am făcut să uite durerea, pentru că a-i apăra când ei sunt neputincioşi înseamnă a avea grijă de ei, pentru că a-i asculta atunci când au nevoie o să-i ajute să vadă rezolvarea problemei căci a asculta pe cineva e-o artă, pentru că pentru a le aduce o surpriză plăcută nu am nevoie să aştept ziua lor de naştere, pentru că dragostea trece prin stomac, pentru că vestimentaţia îngrijită a partenerului meu reflectă imaginea mea, pentru că pentru a face dragoste nu avem nevoie de lubrefiant sau de concediu, pentru că un simplu apel îmi poate aduce o voce dragă în ureche, pentru că o voce domoală şi alintată mută munţii. Pentru că i-am ales/m-au ales să-mi fie! Şi eu lor! Iar eu învăţ în continuare să nu mă ascund sub masca lui ‘nimeni nu-i perfect’…