Views: 78

Întotdeauna am avut un dicton privind situaţia financiară a cuplului din care făceam parte, anume ‘banii mei sunt banii mei, banii tăi sunt banii noştri’. Mai mult sau mai puţin în glumă, mai mult sau mai puţin plăcut, mai mult pragmatic. Eu lucrez în învăţământ deci sunt remunerată insuficient pentru a trăi decent, îmi iubesc meseria şi nu doresc să lucrez deocamdată altundeva pe bani mai mulţi deci… concluzia- eu nu acced la egalitatea sexelor, femeile să fie femei, să facă mâncare, să se îngrijească, să ţină curăţenia, să fie senzuale şi sexuale, să facă şi să crească copii, să aducă bucurie în viaţa bărbatului pe care îl iubeşte. Partenerii mei au fost înţelegători şi cooperanţi, ba mai mult, cu cât eşti mai mult aproape de ceea ce se numeşte femeie cu atât te va preţui şi respecta mai mult. E reciprocitate, bărbatul face banii, femeia face altele. 😉 Nu dezvolt aici subiectul femeilor independento-corporatisto-inteligento-puternice bla bla că nu despre asta intenţionam să povestesc. Despre bani e vorba…

Niciodată nu mi s-au refuzat favoruri dar întotdeauna am fost cu limită, niciodată nu am sărit calul sau nu am fost absurdă. De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că bărbaţii trebuie să câştige mai mult decât femeile într-un cuplu. Cum altfel ai putea fi ‘bărbat’ dacă nu dovedind că îţi poţi întreţine partenera? N-am avut dorinţa de a accede în posturi înalte, în ciuda faptului că mă simt capabilă de mult mai mult. Am avut motive subiective dar perfect justificate. Nu am avut nici plângeri până acum, nu am dorit să intru în competiţii financiare cu nimeni, nu am invidiat cu adevărat pe cele care câştigă enorm. Fiecare îşi face propriile priorităţi, fiecare face propriile sacrificii. Eu vreau să fiu femeie, femeia unui bărbat, cel puţin deocamdată.

Am considerat că bărbatul trebuie să plătească consumaţia damei. De când mă ştiu, nu-mi amintesc să fi avut încercări de a plăti fifty-fifty sau mai mult de a achita eu nota de plată. Exclud acum situaţiile în care aveam o relaţie de foarte lungă durată şi ocazional mai achitam şi eu diverse. Dar limitate ca timp şi ca valoare! Nu mi-au plăcut situaţiile în care el cu ea se ceartă în faţa ospătarului cine să achite cât. Eu chiar mi-am impulsionat partenerii să achite, nici măcar nu m-am obosit să comit falsul gest de a întinde mâna după portofel, ba mai mult am fost darnică şi cu alţii- ‘să nu uiţi să laşi şi bacşiş că aşa e civilizat’. Nu cred că o notă achitată mă obligă la ceva, cred că este o dovadă de manifestare a masculinităţii. Dacă am fost invitată la restaurant, am comandat, înseamnă că şi-a permis, dacă am mers la terasă am servit suc, dacă am fost invitată la fast-food am halit o şaorma. Nu am făcut excese dar nici nu m-am înghesuit să fac pe mimoza. Falsitatea se simte! Dar întotdeauna am avut bani la mine pentru că mi-am pus şi situaţia în care el va face pe nebunul şi atunci eu îmi voi plăti partea mea şi voi ieşi din local cu fruntea sus. Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva dar cei 50 de lei pe care îi aveam în portofel îmi asigurau confortul psihic.

Ajunsă într-o relaţia serioasă, problema banilor stă puţin altfel. Acum avem banii noştri. Nu pot pricepe în ruptul capului familiile în care fiecare are banii săi, cum vine asta? Eu am fost crescută ca banii să fie într-un sertar şi fiecare să-şi ia de acolo cât are nevoie. Niciodată nu au fost discuţii! Aşa că, atunci când am hotărât că mă mut împreună cu Mihai toate au devenit comune ‘ale noastre’. Banii, pozele, problemele, bucuriile. Doar parte din prieteni nu, parte din libertate nu, parte din timp liber nu, parte din independenţă nu. Prietenul meu cel mai bun nu poate fi decât un bun amic pentru Mihai, libertatea mea individuală rămâne aşa- în limitele pe care eu le simt-, timpul meu cu mine nu poate fi atacat, înlănţuit sau încorsetat. Reciproca este valabilă, am respectat ca să fiu respectată.

Dar ‘ale noastre’ reprezintă identitatea comună, ceea ce sunt eu cu el deopotrivă. Acum, ele nu pot fi separate pentru că ne-am clădit relaţia pe iubire. Între altele vreau să mă refer aici la bani. Sunt ai noştri, asta e clar, dar cine-i gestionează? Cel care simte, cred eu. Cel care e ordonat, cel care face lista priorităţilor, cel care e mai cumpătat, cel care doreşte până la urmă şi face dovada că poate. Cred că există cupluri în care banii sunt gestionaţi deopotrivă de ambii parteneri însă e mai dificil. Cel care manageriază nu are niciun fel de legătură cu apartenenţa la gen, nu are legătură cu cel care câştigă mai mult. Urăsc situaţiile în care el deţine controlul pentru a-şi dovedi superioritatea, urăsc situaţiile în care ea este un tartor care nu permite cheltuieli de niciun fel pe principiul ‘punerii la ciorap’. Viaţa trebuie trăită, banii se fac şi se strică.

Există o sumă care intră în casă, suma este deopotrivă a ambilor parteneri, indiferent de cât aduce fiecare. Există o listă de necesităţi, există o listă de priorităţi, există o sumă de cheltuit pentru fiecare. Poate unul dintre parteneri cheltuie mai mult pentru că este nevoit să o facă, poate unul are mai multe mofturi care consideră că trebuie satisfăcute. Importantă este comunicarea, echitatea, bunul simţ şi respectul. Cum pot eu să-mi cumpăr o a treia pereche de blugi dacă ştiu că Mihai nu şi-a mai luat un tricou de jumătate de an? Cam aşa văd eu lucrurile… nu mă interesează dacă e bine sau rău, trăiesc după propriile male valori care sper, că sunt şi ale lui Mihai.

Eu cheltui mai mult decât Mihai- unghiile costă, epilatul costă, bronzatul costă, hainele costă… prea multe mofturi ce-mi sunt satisfăcute costă. Dar niciodată, niciodată Mihai nu mi-a reproşat, nici măcar nu a insinuat că aş fi vreo cheltuitoare. Niciodată nu am făcut excese. Banii au fost şi sunt la mine… pentru simplu motiv că ştiu să am grijă de ei. Când nu am avut însă bani, când nu s-a putut, ne-am limitat. Nu mi s-au refuzat mofturile pe motiv că nu câştig suficient, Mihai nu a abuzat de faptul că mare parte a banilor sunt aduşi de el. Am fost într-un permanent echilibru. Orice decizie majoră privind cheltuielile a fost discutată, lista cu cheltuielile a scos adevărul la iveală (ghici cine face paguba!!!), bani împrumut am evitat să dăm sau să luăm, banii trebuiesc cheltuiţi pe lucruri care ne fac plăcere, nu strânşi cu disperare.

Postul ăsta vine ca urmare a discuţiilor cu varia persoane care susţin fie că ‘e treaba lor să gestioneze’, fie că s-au ‘săturat să gestioneze’, fie ca răspuns la întrebarea mea ‘la cine sunt banii voştri?’ Ca o concluzie, împrumutul între parteneri mi se pare cea mai mare tâmpenie, cei care sunt cu banii separat în cuplu dar promit că în căsnicie o să fie altfel n-or să fie niciodată o familie, restricţiile impuse de cel care aduce banii cei mai mulţi îl fac pe acesta despot şi tiran, nu partener. Dar ‘fiecare pentru sine croitor de pâne’…

© copyright imagine: orange-grey