Posted on ianuarie 27, 2008
Incep sa se piarda prietenii…
Views: 62
Cand mi-am ales prietenii, am facut-o rational, nu conjunctural. De asta nu pot sa spun acum ca mi-au plecat in Spania la cules capsuni. Cateodata, mi-as fi dorit sa o faca, poate asa plangeam dupa ei pe vreo manea si vara ne-am fi intalnit la mare sa spargem paraii. Atat am reusit sa scornesc, cat de cat amuzant. Pentru mine macar, ca altii poa’ sa-mi conteste imediat afirmatia cu capsunile. Imi pasa mai mult nu.
Si revenind la prieteni, am un gust mult prea amar sa mai pot scrie, insa stiu ca daca o voi face voi fi mai linistita. Nu mi-a placut sa pierd niciodata, cu atat mai mult, doua prietenii intr-o zi. Poate nici macar nu le-am pierdut… sunt prea dezamagita ca sa ma amagesc. Mi-e cu atat mai greu cu cat nu pricep foarte clar, eu trebuie sa ma modelez dupa altii, sa nu supar, sa nu deranjez, sa nu provoc, sa nu instig si altii cum se modeleaza dupa mine?! Eu pana unde ma pot intinde sa nu deranjez?! Ei ma protejeaza pe mine sau si ei simt acelasi lucru?!
Mi se reproseaza timpul petrecut impreuna… eu nu pot avea timpul meu si nu pot alege cat de des sa fie cineva prezent in viata mea? Trebuie sa sun zilnic sau cat de des pentru a fi clar ca tin la prietenie? Daca sun de doua ori pe zi sau o data la doua luni si reiau conversatia ca si cand ne-am vazut acum 5 minute, asta nu-i semn de prietenie? Daca am o problema eu sun, nu transmit telepatic ca am nevoie de ajutor. Daca ai nevoie de mine, suni si-mi spui ca ai nevoie de ajutor ca eu telepatic n-am primit mesajul. Daca e orice ora din zi sau din noapte, nu ma deranjezi, si eu am sunat la ore tarzii si nu te-ai suparat. Si nici eu n-am simtit ca deranjez. Daca te-am jignit si eu nu am realizat, nu intri in carapace si ma blagoslovesti la toata lumea ca eu cand tu m-ai jignit ti-am spus frumos ca sari calul. Tu nu te-ai suparat si ti-ai cerut iertare. Iar azi, daca ne-am mai vorbi, am rade de cat de sensibili suntem. Daca ai vrut sa-mi spui ca viata ta nu valoreaza nimic si vrei sa-i pui capat, da-mi argumente si poate te ajut si eu sa te duci pe lumea de apoi dar daca eu am argumente pe care sa ti le dau, de ce provoci Divinitatea? Daca eu ti-am marturisit ca sunt in punctul in care ma doare-n cur de tot, tu m-ai strans in brate si mi-ai zambit. Am inteles de aici ca tu mi-esti alaturi. As fi putut sa fac si eu asta pentru tine, pentru ca as fi simtit sa o fac. Daca tu ai fost suparat si ti-ai varsat nervii pe mine, eu n-am inteles ca ai nevoie de o pauza, te-am sacait cu glume crezand ca te amuzi si tu. Daca n-ai facut-o, nu era mai simplu sa-mi spui ce simti?!
De fiecare data zic „am pierdut mai mult la viata mea”… Oare in ce zi am pierdut cel mai mult? Ca zilnic pierd cate ceva si nu mai stau sa cantaresc… era doar o curiozitate. Intr-o zi ma intrebam cum stii ca esti prieten sau coleg cu cineva, azi ma intreb cum stii ca ai pierdut sau nu pe cineva… Raspunsul la prima intrebare l-am gasit, printre lacrimi, adevarat, raspunsul la a doua… tot pe pielea si ceasul meu o sa-l aflu… Nu va ingrijorati si nu-mi plangeti de mila, le duc pe toate asa cum sunt. Simt doar multe dezamagire dar asta vine si pleaca atat de des incat am inceput sa ma calesc…
Stiu ca atunci cand am avut simtamantul ca m-au lasat singura stiam ca incep sa-i pierd……timpul o variabila indefinita pt toata lumea,
Iar daca ajungeam sa ii incomodez daca ma interesez de ei,realizam ca numar nu mai era al prietenilor mei
Cei care au plecat lasand urme au ramas de neinlocuit,ei sunt prietenii adevarati si constanta distanta nu conteaza…….pastram legatura
Rebe,sa nu te mai leze indiferenta,ea se combate cu indiferenta.:)
Din punctul meu de vedere acesta este unul din comentariile cele mai ancorate in realitate, desi nu este un subiect prea placut. Mi se pare mai dificila totusi dilema: oare s-a ajuns sub pragul de prietenie, sau se mai poate salva aceasta relatie? Cum stii unde te situezi? Sau oare daca se reia aceasta prietenie, cine-mi garanteaza ca precedentul nu se va repeta … etc. De aici si tristetea ta. Eu am o singura explicatie in situatii de genul acesta. Nu merita. Cumva, ceva sau cineva le-a schimbat conceptiile, gandirile, si incep sa emita pretentii din cele mai bizare, si reprosuri pe masura. Partea dureroasa insa este ca nu-ti poti da seama de la inceput ce fel de oameni vor fi acesti „prieteni”, doar timpul e capabil sa contureze cu adevarat caracterul unui om. Si naivii suntem noi, care de la bun inceput luam o anumita relatie „by default” si o numim prietenie. Asta e modul de invatare la care ne pricepem cel mai bine: din greseli. Hai ca nu o mai lungesc, si, desi stiu ca nu ai nici un interes, cad si eu in patima oferirii de sfaturi, ca orice cititor de blog: Nu-ti masura fericirea in functie de ceilalti, masoara-ti-o in functie de ce ai fost tu capabila sa oferi pana acum, de cat bine ai fost dispusa sa faci, de cat de linistita te-i simtit in sufletul tau ajutandu-i pe acestia. Exteriorul este un mediu mult prea imprevizibil, pentru a-ti conditiona fericirea sa depinda de acesta. Supararea ar trebui sa fie a lor, pentru ca nu vor mai avea sansa prea curand sa intalneasca ceaa ce ai fi putut fi tu : un prieten adevarat, si mai important …. sincer. Ne mai auzim …
@Sheella: Am pierdut suficienti prieteni sa stiu cat de tare doare. Si totusi gustul e la fel de amar si dezamagirea e si mai mare pentru ca ma bantuie „de ce naiba m-am lasat lovita iar?”. De trecut stiu la nivel de teorie ca trece insa ma tem de aici ca-mi pierd treptat increderea in oameni si nu ca n-as putea suporta insa… de ce fara cand s-ar putea cu?!
@FlpMihai: Adevarat, ca-ntotdeauna. Nu stiu cat de tare o sa-i doara pe ei prietenia lipsa sau cat de tare or sa-mi simta lipsa. Vreau sa cred ca eu am invatat de la copiii ca o cearta poate fi o noua posibilitate de a recunoaste ca ai gresit si de a o lua de la capat. Din pacate, macar atata lucru am invatat, ca nu are rost sa ma inversunez si sa fac rau, ca pot pastra o relatie de bun simt doar din respect pentru tot ce a fost. Cat despre a o lua de la capat… asta doar copiii o pot face dezinteresat si natural. 🙂
Stii ce? Da-i in ************ … adica unde le e locul, caci te asteapta inca 1 miliard de oameni carora li se pare o onoare si o placere deosebita sa cunoasca oameni ca tine. Si sa stii ca nu prietenii te dezamagesc, si asteptarile pe care le ai TU cu privire la niste a caror vina nu este alta decat ca sunt … persoane obisnuite, care nu au nimic special de oferit.
Tu trebuie sa te bucuri ca ai ramas cu „the one and only” Rebecca :)Hai, ne mai auzim noi
Am auzit o data pe cineva spunand ” Ma consider norocos pentru familia pe care o am, pentru cariera mea, dar sunt cu adevarat binecuvantat pentru prietenul pe care-l am”.
Rebe,fi fericita ca poti spune asa despre cineva si acel cineva spune la fel despre tine :hug:
@FlpMihai: E incurajator mesajul tau si are atata pozitivism in el incat atunci cand l-am citit, m-am simtit mult mai bine. E atat de zen(!) sa stii ca totusi exista oameni rationali in jur, deja am inceput sa ma panichez. Iti multumesc! 🙂
@Sheella: Nice… Good to remember… 🙂
Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el ESTE e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi – pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fata la ce i se intampla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori – , invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim PANA LA CAPAT.
… Sau cel putin asa ar trebui sa fie!
@Teo: Nu prea savurez teoria ta, sunt oameni slabi care au nevoie sa fie incurajati de cei din jur si sunt oameni puternici care nu au nevoie de sprijinul afectiv al altora, pentru ca se au pe siesi, le este suficient. Ca fiecare are nevoie de comunicare, asta-i adevarat, insa nu pentru asta sunt prietenii neaparat, poti sa comunici foarte bine si cu prieteni „de ocazie”… Fiecare om trebuie sa faca fata la orice prin el… pentru ca altfel este calcat in picioare, chiar si de prieteni. Ura celorlalti va fi neputincioasa atat timp cat fiecare dintre noi se iubeste atat de mult incat nu lasa pe nimeni sa-i faca rau. Asa cred eu ca ar trebui sa fie!