Frați în devenire

Views: 3144

M-a intrigat mereu legătura dintre frați. Cum sunt familii în care frații sau surorile parcă-s suflete pereche sau familii în care par dușmani de moarte. Nu de acum, de ieri, de azi ci dintotdeauna. De ce unii sunt atât de puternic conectați și alții n-au nicio legătură unul cu celălalt?! Frați din aceeași mamă și același tată. Sau frați proveniți din familii diferite care nu pot trece ziua fără a știi unul de altul și alții care trăiesc întreaga viață considerându-l pe celălalt/ceilalți intruși. Doi frați sau mai mulți frați. Egal. Am analizat mult subiectul. Am văzut că sunt tratați diferit. Că aceiași doi părinți fac diferențe între copii. Mi-am promis mie, mi-am jurat chiar- tânără fiind, că dacă vreodată voi avea doi copii… nu voi repeta greșeala evidentă pe care consideram, în mod evident, că o fac aceștia. Că voi fi cu atât de multă băgare de seamă să nu fiu pentru unul mumă, pentru altul ciumă.

Una dintre poveștile mele preferate este aceea a unei doamne respectabile care avea două fete (povestea poate fi adevărată sau fictivă, în egală măsură. Scopul nu-i nici bârfa, nici judecata).
– Măi, Marcela e doctoriță. Dar … Măriuca, Măriuca e ASISTENTĂ, mă! zicea și se umplea de mândrie începând cu propoziția doi.
– Marcela e cam timidă așa, își vede de treaba ei, parcă studiază mult prea mult, e prea serioasă. Dar Măriuca, Măriuca tocmai și-a făcut un tatuaj!!!!
Anii treceau.
– Marcela se descurcă bine, e măritată și a plecat din țară. Ce i-o fi trebuind ei străinătățuri, nu știu. DAR MĂRIUCAAAA. Măriuca acum a divorțat, a vândut apartamentul și se mută cu mine, mă! Cu tot cu nepotul. Îi ajut eu de acum încolo, au scăpat de idiotul dracului, asta e important.
Mai niște ani….
– Am fost plecată la Marcela în vizită. Ce să mai?! Are o viață de poveste. Acolo medicii sunt respectați, nu ca aici. Nu muncește de se spetește, dar are de toate. Sunt bine, sunt foarte bine. Studiază, călătoresc, n-au copii, ce le pasă?! Copiii sunt numai belele. Uită-te la Măriuca. Vai și amar! Că nu mai are leac! Nici ea, nici pramatia aia mică de fii-su!

Când am întrebat-o pe doamna respectivă, cu tot respectul, înainte ca fiica doctor să plece din țară, dacă simte că face diferențe între ele a răcnit:
– Ce mă?! Nu fac nicio diferență! Sunt amândouă ale mele. Doar că Marcela e mai mare iar Măriuca e mai mică.

Mai apoi, auzind de vizita transfrontalieră făcută de draga mea doamnă și evidența schimbării perspectivei, am înțeles un lucru. Că, în funcție de context, ne sucim empatiile și suținerea. În funcție de ceea ce primim înapoi de la persoană. Eu te ajut, sunt aici lângă tine… dar tu ce-mi dai la schimb?! 

Mai apoi… înaintând în viață, în experiențe, în trăiri, în povești… mi-am schimbat total perspectiva. Nu ne iubim copiii diferit, îi tratăm diferit. Povestind recent cu o mamă doctor, mamă de trei copii a cărei familii o admir foarte mult, de altfel- spunea ceva similar: Este imposibil să îi tratez pe toți egal. Adică la fel. Sunt diferiți, îi tratez diferit! N-ai cum să îi tratezi la fel din moment ce într-o anume situație ei reacționează fiecare altfel, în felul său. Am învățat să respect asta și să mă port cu ei în consecință. Unul e rațional, altul e sensibil, altul e emoțional. Iar teoria mea s-a surpat în câteva secunde. Nu am auzit ceva mai adevărat vreodată. Corect! Noi înșine tratăm diferit oamenii din jurul nostru, noi suntem tratați diferit de cei cu care intrăm în contact. Noi pe noi ne tratăm diferit de-a lungul zilei. În funcție de mulți factori, neimportant acum de dezbătut, dar fix așa. Suntem diferiți. Egalitatea e o noțiune atât de relativă…

Ayanna și-a dorit un frate sau o surioară nespus de tare. La 6 ani ai ei, uite că dorința realitate se făcu. La scurt timp după ce am rămas însărcinată, mi-a apărut în cale o graviduță ce citea o carte: Rivalitatea între frați. Mi s-a ridicat părul pe mine. M-a lovit brusc și iremediabil cuvântul rivalitate. Nu am parcurs conținutul ei, nu îi contest conținutul, nu sunt în delir că am judecat o carte după coperta ei- la propriu doar că rivalitate între frați mi-a produs un declick. Evident că sunt recunoscătoare întâmplării trăite, altfel nu putea avea loc resetarea și înțelepciunizarea. Am realizat că deseori plecăm de la premisa că între frați TREBUIE să existe rivalitate, ca urmare, e drobul de sare de-l punem deasupra relației lor. Dar dacă am trata altfel venirea unui nou membru?! Ca pe-o normalitate, nimic altceva. Ca pe o completare. Acolo unde-s doi, al treilea vine sa aduca un plus valoare. Acolo unde-s trei, al patrulea aduce puțin mai mult. O familie e-un cerc ce se lărgește. Un lanț compus din zale care mereu poate accepta o zală nouă. Mai mare, mai puternic. Cu cât mai multe verigi, cu atât mai rotund cercul, cu atât mai stabil. Un câine adoptat de o familie e un nou membru. Nimic competitiv în venirea sa. O nouă vibrație, un nou personaj, o nouă personalitate, mai multă responsabilitate, mai multe amintiri plăcute.  

Iar oameni sunt suprinși că Ay e în delir de viitorul ei frate. Frățioară sau surior. Iar până acum, 16 săptămâni, n-am cunoscut noțiunea rivalității. Așa că zâmbim trist celor care, poate din nepricepere, simt nevoia să-i zică, sadic, de-a dreptul: Acum tre să împarți jucăriile. Dar Ay nu sesizează nuanța: Nu mă deranjează, am destule! Am și jucării de fete, și de băiat.
Ce-o să faci când ăștia nu te bagă în seamă când se naște bebe? Păi eu o să fiu acolo lângă mami, să o ajut.
Acum tu ești cea mare, tre sa ai grijă de el. ABIA AȘTEPT!
Poate pare incredibil dar așa e. Sarmaua nouă nu vine în competiție ci în completare. Dragostea se face-n minim doi la fel și conflictul- necesită doi oameni. Nu uitați asta niciodată!

Aseară, la culcare, cu vestea proaspăt primită, că e băiat… a venit, ca-n fiecare altă seară să-l pupe pe bebe pe burtică. A cincea oară, de altfel, ca și cum de fiecare dată era prima oară.
– Am venit să-l pup pe bebe de noapte bună. E frățiorul meu preferat!