Femei prea hotărâte

Views: 61

Am avut perioada mea de emotivitate şi tresăltare în faţa oamenilor. Am trăit frustrări că cine ştie ce ciumpalac nu mă place. Schimbarea mea a venit când adunasem mult prea multă umilinţă, când am realizat că stau în genunchi şi plâng în urma cuiva. Am hotărât încă de pe atunci că nimeni vreodată nu-mi va mai rupe mie inima. N-am crezut că transformarea mea va fi radicală, că dintr-o copilă grăsuţă pot ajunge ceea ce sunt acum. O femeie hotărâtă. Că toate complexele mele mi le voi transforma în atuuri, că prezenţa mea într-o cameră va inhiba, că bărbaţii se vor simţi ameninţaţi în faţa mea, aşişderea femeilor. N-aş fi crezut că oameni maturi îşi vor ascunde mâinile pentru a nu le vedea tremurul sau emoţia. Asta se întâmpla în orice fel de relaţie. 

Pe vremea când făceam meditaţii, îi vedeam pe cei mici că se pierd foarte uşor în prezenţa mea. Pe cât era de relaxată atmosfera, pe cât de liber le desluşeam nişte taine, exista întotdeauna un moment în care copilul mărturisea că nu şi-a făcut tema sau că n-a ştiut ceva sau te miri ce motiv ce ar fi tulburat liniştea orei. Probabil instinctual îmi schimbam mutra, ridicam o sprânceană şi întrebam: ‘Poftim???’. Iată punctul mort din care reuşeam să ieşim cu destulă dificultate. Nu puteam să-i explic că supărarea mea este superficială, că o temă făcută sau nu, nu-i va scădea valoarea, că alte lucruri contează, nu un comentariu învăţat superficial. Şi totuşi… De-atunci am învăţat să nu mă mai tem la examene, arar se-ntâmplă să îmi mai tremure mâinile, stomacul sau orice altceva, când mă aflu în faţa cuiva. În plus, examenele orale au devenit o pasiune pentru mine, o provocare de a-mi impresiona interlocutorul, de a-l pune pe el în dificultate, de a depăşi limitele. Nu contează că ştiu sau nu, am suficientă prezenţă de spirit şi inteligenţă pentru a răspunde la orice soi de întrebare. În plus, limbajul de lemn întotdeauna funcţionează cu persoanele slabe de înger şi slab pregătite. Ei adresează o întrebare la care eu evident nu ştiu răspunsul şi eu aplic tertipuri, vorbesc continuu, sar de la un subiect la altul, în timp ce-i studiez cu atenţie mimica feţei (asta ca să ştiu cât pot întinde coarda), sunt sigură e mine… concluzia… aproape întotdeauna persoana va rămâne surprinsă de răspunsul meu, nu va ştii niciodată dacă a fost bluff sau prea multă informaţie, va aplica o notă sau o apreciere pe măsură. ‘Felicitări domnişoară, v-aţi descurcat minunat.’ ‘Întotdeauna, domnule, întodeauna.’ Am uitat să precizez că asta funcţionează doar la bărbaţi.

Îmi amintesc cu drag de un examen la care eu nu zisesem absolut nimic corect, doar bălării, ba mai mult, mă şi contrasem cu profesorul în singura oră când fusesem prezentă, pentru că el mă provocase la răspuns apelându-mă cu ‘domnişoara în galben’, eu am refuzat să răspund ‘ăsta-i portocaliu toată ziua, până şi copiii mei de la grădi ar ştii asta’. Revenind la examen, oral evident, în faţa colegilor mei: ‘Cât să vă dau domnişoară, cât să vă dau?’ ‘Cât merit domnule profesor, cât merit.’ ‘Hai să ne lămurim, cum stăm la prezenţă’ ‘Mai bine, nu, dom’ profesor. Dacă mai aveţi o urmă de părere de bine despre mine, eu zic să nu deschidem caietul sfânt.’ ‘Ooo, dar nu aţi fost decât o dată la seminarii.’ ‘Eu v-am spus…’ ‘Of, of, ce să zic eu domnişoară, 8 e bine?!’ ‘Bine?! Sunteţi prea darnic, domnule profesor. Vă promit solemn că semestrul viitor voi fi în primul rând la cursurile şi seminariile d-voastră.’ ‘Este ultimul an, domnişoară, ultimul semestru.’ ‘Nu-i timpul pierdut, poate o să vin de plăcere…’ Colegii au aruncat injurii spre mine, cică-s culmea nesimţirii. În condiţiile în care 10 nu a existat şi 9 au luat ăia pregătiţi şi cu prezenţa în regulă.

În relaţiile cu sexul identic… sunt deficitară, nu prea iubesc femeile dar nici ele pe mine. Aşa că mi-am restructurat atitudinea. Cu femeile stă atfel treaba, aşa că atitudinea abordată trebuie să fie politicoasă, uşor admirativă, cu limite, fără apropieri sentimentale, discuţii de interes general. Cu toate astea, nu mă pot abţine de a aborda subiecte ‘dificile’ pentru ele, urăsc pudibondismul lor, falsa lor pudoare. De exemplu, întt-o zi venind spre lucru, un băiat răcneşte pe stradă după mine: ‘Băi ţâţoaso, ce tâţe mari ai!!!’ ‘Mersi, mersi’ răspund zâmbind sincer. Povestesc faza unei colege: ‘Ă vai, dar ce te-a făcut de râs…’ ‘Ce???? De ce m-a făcut de râs, mi-a făcut un sincer compliment. Care-i şmecheria? Dacă am ţâţe mari şi omu’ a observat, asta-i ca şi faza cu claxoanele, ne simţim jignite dar ne place. Mie-mi creşte inima când mă claxonează cineva (asta nu înseamnă că mă şi întorc să felicit claxonatorul pentru alegerea făcută), înseamnă că mă remarc din mulţime, îmi creşte încrederea ceva teribil. Zii sincer că pe tine dacă te claxonează unul nu te bucuri în sinea ta.’ ‘Da, ce-i drept, dar nu ţipă după mine ţâţoaso.’ Bine, pentru că nu are… a fost concluzia colectivă. Femeile, unele, au o părere foarte proastă despre ele şi asta se reflectă în tot ceea ce fac. Gelozii inutile, variante cu final tragic ‘ori mă iei, ori mă ia altul’, ‘ori facem un copil, ori fac cu altul’, ‘ori vii cu mine la mama, ori nu ma mai intorc’, ‘ori te uiti in farfuria ta, ori ti-o torn in cap’… Aşa că, dacă majoritar femeile sunt ‘femei’ cum pot ele să se pupe cu atitudinea mea plină de încredere, determinare, narcisism. Nu se pupă, în concluzie, păstrăm distanţa şi aplicăm legea bunului simţ.

Despre relaţia cu sexul opus care poate fi concluzia decât că inhib. La prima vedere par neajutorată (asta-i datorită staturii, presupun) după care induc complexe. De ce n-aş induce dacă abordez subiectul dimensiunii la bărbaţi încă de la prima întâlnire… Păi ce, nu de la ţâte suntem noi acum la masă?! Hai să discutăm puţin şi despre dotările tale! Îmi imaginez ce poamă rea pot fi… 

Cât despre relaţiile mele cu oamenii în general, de ce aş fi un partener de vis din moment ce habar n-am cum e să ascult părerea cuiva?! Când mi se pune pata devine ‘my way or no way’.  Realizez adeseori că sunt mult prea hotărâtă dar din fericire pentru mine, nimeni nu mi-a mai rupt inima. Nimeni nu a mai putut să mă dezamăgească. Nimeni nu m-a mai umilit. Nimeni nu mi-a mai întors spatele. Pentru că prea hotărârea duce la dependenţă. Şi totuşi sunt om… şi totuşi sunt femeie… şi totuşi încă tresalt, uneori, de emoţie…