Defectele mele

Views: 88

Obişnuit nu execut lepşe, în mod excepţional preiau una de la Tomata, nu de alta dar oricum putea să facă subiectul vreunui post de-al meu. Iată cu ce defecte mă laud, ordinea fiind aleatorie:

Nu ştiu să ţin un secret în sensul că vorbesc prea mult. Dacă acel cineva care se hotărăşte să împărtăşească ceva cu mine insistă cu ‘să nu cumva să spui nici dacă te picură cu ceară’, ‘să nu zici la nimeni că te sparg’, ‘să nu-ţi deschizi gura aia slobodă că dacă se află oricum numai de la tine putea să se afle’... lista ameninţărilor fiind dechisă… poate sunt şanse să-mi intre la tărtăcuţă că e secret. Acum important este cât de secret este secretul, că dacă este vorba despre ceva ce a făcut cineva, pentru mine devine bârfă secretă. De asta majoritatea apropiaţilor mei încep aşa discuţia: ‘Ţi-aş zice ceva dar tu eşti gură spartă’… urmând ca în final oricum să mi se spună. Întru apărarea mea pot spune sincer că ştiu să ţin un secret, ca de exemplu cum nu spun la nimeni că prietena mea nu era în medical ci doar vrea să meargă câteva zile la munte. Glumeaaaammmmm!!!

Am o ironie de te ustură. O fostă colegă, sătulă probabil, mă întreba într-o zi: ‘Tu dormi cu Caragiale sub pernă?’ ‘Măi… dar ce vorbe mari pentru tine. Aş lua-o drept un compliment deşi cred sincer că Ion Luca nu ar aprecia gratuitatea vorbelor tale. Mai am şi o ironie simpatică, o folosesc doar întru amuzamentul meu şi al interlocutorului, sper: ‘Dai şi autografe?’ sau ‘De unde zici că moşteneşti simţul umorului, că ai tăi nu păreau genul?’ Sarcasmul ăsta nu-mi poate atrage decât antipatii, asta-i clar, de asta de cele mai multe ori tre’ să stau în gardă. Când mă prinde careva, când nu mă iartă. Riscul meseriei…

Privirea mea ucide. Asta e fără ştiinţă, e legată pur de fizionomia proprie şi personală. Mai ales când sunt obosită am o mutră oribilă; curajoşii vin tiptil să mă întrebe cine m-a supărat, cine?! TU!!! Dar când mă aflu într-o situaţie afurisită, ooo, ce satisfacţie am când îmi pun mutra asta agresivă. Ce plăcere sadică mă încearcă atunci când îl văd pe interlocutor cum se pierde cu firea. Mami îmi zice: ‘Ai o mutră de împunge!’ Eeee, ce compliment, ce compliment!

Nu ştiu să lucrez în echipă. N-am vrut niciodată, nu mi-a plăcut niciodată, nu-i văd rostul. De ce să mă chinui să-i conving pe cei din jur, când pot să fac singură. Evident că sunt multe chestii în orice proiect aş intreprinde la care nu mă pricep, atunci apelez la alţii pentru ajutor. Dar nu mă bag în treaba lor, dacă tu ştii să faci aia, fă-o, că eu îmi fac treaba mea. De asta mă stresează oamenii care stau în dreapta şoferului şi dau indicaţii; dacă vrei tu să conduci, fă-o, nu-i freca nervii la ăla care chiar o face. Şofatul nu este muncă în echipă să trebuiască să facem un brainstorming dacă s-o luăm la dreapta sau la stânga.

Nu ştiu să pierd. Asta-i dureroasă rău. Nu ştiu, frate, nu ştiu. Nu ştiu să pierd în general în viaţă dar cu atât mai puţin la jocuri. De asta nici măcar nu prea mă joc, mai bine citesc o carte. Există două şanse când pierd, fie adversarul mă lasă în pace în suferinţa mea şi atunci parcă trec mai uşor, fie mă sâcâie cu tâmpenii de genul ‘da cum să pierzi taman tu?!’ bla bla şi atunci nu mai sunt responsabilă pentru faptele mele. Deseori am aruncat tablele prin casă, am dat cu piciorul în jetoanele de Monopoly sau chiar am trântit piesele de remi. Asta e…

Vorbesc prea tare şi mult prea afectat. Oriunde ar avea loc discuţia există cel puţin un gură cască ce savurează actul meu artistic. Apogeul l-am atins într-o seară, acum câţiva ani, la o pizzerie. Mă aflam cu nişte prieteni şi le povesteam aventurile mele intime, ajunsesem la partea în care individul nu reuşea să presteze nişte treburi, socoteli. Tanti cu pizza a venit, i-am făcut loc, am sistat conversaţia, linişte de mormânt în toată sala. Un individ, undeva la 40 de ani, se ridică uşor de la masă şi priveşte cu ochi mari spre mine: ‘Şi termină povestea, aţi făcut ceva sau nu până la urmă…’

Stau călare pe centrul atenţiei. Exemple în acest sens am în kilometri. Tre’ să mă bag în seamă, cam aşa s-ar traduce. Serviciul meu este picat la ţanc, unde anume dacă nu între copii pot să fiu EU. Cu ei râd, cu ei mă dau mare, lor le recunosc neputinţele mele, cu ei dansez, cu ei mă cert, de la ei îmi iau cele mai reuşite poveşti.

Intru până sub pielea omului şi rămân acolo. Cei din jur cred că-i o calitate, aş! De obicei fac treaba asta doar cu cei care îmi trezesc mie interesul, nu credeţi cumva că eu de fapt cu asta mă ocup sau aş fi vreo prietenoasă. Chestia asta cu ‘intratul pe sub piele’ o practic de câţiva ani, încă de pe vremea când eram pe departe un sex-simbol; nu că aş fi acum sau că mi-aş dori dar era singura şansă să am şi eu barem o relaţie. Să folosesc alte arme…

Sunt foarte curioasă. Mă roade grija de numa-numa. Grija popii de tămâie, câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia… listă deschisă. Partea cea mai proastă în asta este că nu mă ajută auzul, dacă aş putea mi-aş lua un aparat din ăla auditiv să fiu la curent cu drama fiecărei gospodine din mijloacele de transport. E inutil să mai precizez că folosesc adeseori expresia ‘zi-mi că şi mor dacă nu’. Curiozitatea asta o am din copilărie, de când mergeam cu mami în vizite şi tot drumul primeam ameninţări de genul ‘dacă mai stai gură cască să studiezi prin casa oamenilor ai cuvântul meu că tu cu mine nu mai vii vreodată undeva’ iar la plecare discuţia era ‘eşti culmea, dar eu aşa o nesimţită ca tine n-am mai văzut, tot timpul mă faci de râs.’ Acum m-am maturizat, sunt mai discretă…

Intuiesc viitorul. Dacă ceva îi scoate din minţi pe cei din jurul meu este expresia mea preferată ‘parcă văd că…’ şi ‘ţi-am zis eu’. Îmi fug gândurile cu o rapiditate ameţitoare, fac conexiuni rapide şi-mi iasă porumbelul. Plus că mai am şi o doză ridicată de intuiţie şi uite aşa îi exasperez pe cei din jur. Nu vreau să spun câte necazuri am avut în relaţii cu chestia asta, noroc acum că Mihai este de-un calm exagerat plus numele lui este Fidelitate, altfel nu vreau să ştiu cum ar fi evoluat relaţia. Dar aria mea se extinde şi la vieţile şi acţiunile celor din jur. Îmi pare rău dar chiar nu mă pot abţine. Parcă văd câţi dintre cei care mă cunosc au rostit o uşoară înjurătură citind rândurile astea, hihi!

Sunt tipicară şi nimeni nu face mai bine ca mine. Paharele din dulap să stea cu coada în exterior, toate cărţile aliniate frumos, sortate în funcţie de editură, colecţie şi dimensiune, ornamentele stau mai mişto în diagonală, hainele pe culori, pe umeraş nu mai mult de două bluze… Mă opresc aici. Vasele doar eu pot să le spăl perfect, de aspirat doar eu reuşesc să nu las nicio scamă, hainele proaspăt spălate trebuie cumva anume întinse pe uscător, nu alandala… Offf! Partea bună este că apelez foarte rar la ajutorul lui Mihai în treburile casnice iar atunci când o fac, încerc să mă abţin de la comentarii pline de zeflemea. Măcar atât!

Eu am dreptate de cele mai multe ori. De la o vreme, când se dovedeşte că am avut dreptate mă abţin de la a flutura victoria în faţa cuiva, mi-ajunge mie să ştiu că I was damn right! Pe asta o ştiu de la un psiholog! Când nu am dreptate, accept asta doar cu argumente, îmi recunosc eşecul. De la copii am învăţat că a-ţi cere scuze nu este la îndemâna orişicui şi că cel ce o face din tot sufletul se simte mult mai împăcat cu sine.

Presupun că mai am altele multe- defecte, că despre ele era vorba, pe astea mi le-am amintit acum în regim de streso-urgenţă. Important este că sunt ale mele şi mi-s dragi aşa cum sunt!