De Înviere…

Views: 49

Dacă ceva îmi place la nebunie la Înviere sunt ouăle vopsite. Au un gust cu totul altfel decât în restul anului. An de an, le povestesc copiilor despre Iisus şi cântăm împreună ‘Hristos a înviat din morţi’. Anul ăsta n-a fost să fie, am avut de luat o lecţie de viaţă. Poate la anul…

Tot ca în fiecare an, m-am dus cu familia la biserică. Pentru prima data am înconjurat alături de mulţime biserica. M-a relaxat teribil plimbarea. Anul ăsta spre deosebire de ceilalţi, fie lumea era mult mai calmă, fie eu am fost bântuită de sentimente noi pentru că toată seara am avut un calm nefiresc, nefiresc pentru agresiviatea cu care încep să devin celebră :-). Să mă fi maturizat, să fi îmbătrânit, să fi fost consecinţa unei zi relaxante petrecute doar cu mine, să mă fi atins uşor spiritualitatea… Nu ştiu, ciudat oricum. Dar calmul de care vorbeam mă bântuie de o vreme încoace, joi a fost o piatră de încercare pentru mine. Eu zic că am trecut ziua cu calificativul ‘foarte bine’, sunt mândră că uneori, în situaţii limită, reacţionez cu atâta răbdare, maturitate, nu ştiu precis care-i starea dar încep să mă simt confortabil în ea.

Uitându-mă în jur, împrejurul bisericii, am revăzut multe feţe cunoscute, feţe ale copilăriei mele, mulţi băieţi după care oftam în taină, multe fete pe care le invidiam pentru silueta sau culoarea părului, mulţi copii pe care i-am meditat, mulţi părinţi cu care am petrecut ore la poveşti. Nu m-am salutat cu nimeni… Poate că şi eu m-am schimbat şi nu m-au recunoscut, poate şi eu m-am făcut că nu-i observ. Nici măcar nu mă interesează. Am trecut cu lumânarea aprinsă, nepăsătoare şi arogantă în exterior. În interior mă măcinau gânduri, gânduri frumoase. Nu ştiu precis să le spun, nici nu aş vrea în fond, ştiu doar că simţeam valuri de linişte. Exact ăsta este cuvântul. Linişte! Priveam tinerii care aveau grijă să se facă remarcaţi, fie prin limbaj, fie prin ţinută, fie prin orice. Mi-am amintit de mine. În noaptea asta i-am văzut pe toţi frumoşi, nu ştiu de ce, parcă îmi insuflau inocenţă, în ciuda a tot ceea ce doreau ei de fapt să transmită. În ciuda bluzelor mult prea scurte, în ciuda şepcilor de pe cap, în ciuda glumelor de prost gust, în ciuda tonului ridicat, în ciuda a tot ceea ce-i deranja pe bunici şi-i făcea să-şi iasă din pepeni. Nici pe bunici nu i-am privit cu ciudă ca până acum, ei, cei care tre’ să fie primii, tre’ să mormăie la orice mişcare greşită, la orice potenţială acţiune pe care ei o intuiesc înainte să apuci să o faci. Azi parcă erau simpatici foc. Mi-a fost drag şi de cei care m-au îmbătat. Duceau cu ei iz de alcool, i-am depăşit şi am zâmbit. Măcar ei s-au sinchisit să facă tura (adică ocolirea bisericii). Ca o ironie, plecând de la mami, am văzut un tip undeva la 40 de ani ce căra o sticlă de suc (se prea poate ca sticla să-l fi dus pe el), nimerea cu greu calea cea dreaptă dar avea un zâmbet atât de larg pe faţă încât m-a incitat. Acum stau şi eu, singură, cu paharul de whiskey&redbull (plus una bucată pisică ce se-ngrămădeşte în mine şi mă muşcă delicat de bărbiţă) şi aştept să-mi apară un rânjet la fel de inocent ca al domnului. Deja zâmbesc… mişto! 

Mai vroiam să zic ceva şi-mi văd imediat de ale mele. De băut, dacă nu fusăi destul de clară. Na, că iar reuşesc să mă amuz singură :-). Băieţii ăia, după care suspinam eu în adolescenţă sunt bătrâni acum. La fel şi fetele alea pe care le invidiam, sunt grase şi resemnate. Nu toate, doar cele pe care le-am văzut eu. Aşa i-am văzut pe toţi, îmbătrâniţi. Oare aşa sunt şi eu?! Probabil e prea mult să-i numesc bătrâni dar aşa-mi vine. Aveau riduri multe şi păreau obosiţi. Obosiţi nu de prea multe cumpărături sau de curăţenie, obosiţi de viaţă. Nu râdeau, nu zâmbeau, nu păreau liniştiţi. Nu păreau să se bucure de ceva, de orice. Eu nu vreau să îmbătrânesc aşa, vreau să îmbătrânesc frumos. Am citit eu undeva că există un secret în a şti să îmbătrâneşti. Poate că doar fizicul se ridează dar sufletul poate rămâne tânăr. Cine-l împiedică să fie plin de viaţă?! Cine-l împiedică să râdă la un copil?! Cine-l împiedică să fie tânăr?! Cine-l împiedică să trăiască?!

Când eram mică aveam senzaţia că sunt foarte matură, confirmarea o primeam de la adulţii din jurul meu. Acum am deseori senzaţia că sunt un copil, poate pentru că petrec atât de mult timp în jurul lor. Mi-e atât de bine să fiu aşa. Uneori viaţa asta chiar trebuie luată în glumă, uneori trebuie să te duci cu valul, uneori trebuie să-ţi permiţi luxul de a bea un pahar de alcool singur şi de a te distra de minune doar cu tine, uneori trebuie să uiţi de raţiune, uneori trebuie să faci exact ceea ce simţi că este bine. Fără regrete, fără calcule, fără întrebări, fără răspunsuri… Eu chiar acum fac asta şi mă simt minunat. Nu dau nicio explicaţie nimănui, n-am remuşcări… Sunt doar eu cu mine de vorbă la un pahar, rămân surprinsă de ceea ce am să-mi mărturisesc. Doar eu pot să mă ascult, doar eu pot să mă înţeleg, doar eu pot să nu mă judec, doar eu ştiu ce-i mai bine pentru mine. Restul… vedem mâine când apelăm la partea cerebrală. Sau cum îi zice de fapt, hihi! 😀 Că doar precizai că-s un copil…

De Învierea asta, parte a sufletului meu s-a ridicat spre cer. Mi-a adus pace în suflet deşi nu m-am gândit niciodată să cer asta. Parte din mine a mai crescut şi s-a maturizat. Parte din mine doreşte să mai simtă ce a simţit azi măcar la Paştele viitor (şi asta-i fără ironie), dacă un minut pe zi ar fi prea mult. ‘Tot’ din mine mulţumeşte pentru înţelepciunea de o zi. Mă mulţumesc şi cu atât, abia acum înţeleg de ce-mi ziceau adulţii stând de poveşti ‘Când îmbătrâneşti devii mai înţelept’. Cred că am îmbătrânit şi eu întocmai ca aceia pe care i-am privit zeflemitor.

Hristos a înviat tuturor! Sărbători frumoase celor care au nevoie! Un Paşte plin de lumină celor care nu-şi găsesc liniştea! Multă iubire în suflet celor care sunt dispuşi să o primească! Multă înţelepciune celor nestatornici! Multă dragoste celor cu sufletul împietrit! Multă înţelepciune, ţie Rebecca!