De ce facem judecati de valoare?

Views: 72

Am observat ca in orice discutie pe care o purtam judecam. Lansam tot felul de opinii in care credem atunci. Suntem atat de subiectivi dar credem ca afirmatiile noastre sunt pline de obiectivitate. Doar pentru ca la momentul X noi credem in ele. Si datorita lor ne facem prieteni sau dusmani. Cand cineva e in sincron cu judecatile noastre avem de partea noastra un aliat. Cand afirmatiile noastre deranjeaza, putem fi siguri ca iscam polemici, ca se fac tabere si daca inversunarea ii caracterizeza pe interlocutori, pariaza intotdeauna pe un castigator si un final apoteotic cu interese stirbite.

Alteori, se intampla ca judecatile noastre de valoare sa fie luate in serios sau si mai grav, drept modele de conduita. Si nefericitul care te ia in serios crede ca tu esti ceea ce spui. Nu s-ar indoi vreodata ca ceea ce ai afirmat tu la un moment dat poate sa fie doar o afirmatie de conjunctura. Sau ca asta crezi tu acum, nu ca asta vei crede si peste doua luni. Si de aici incapacitatea lui de a-ti marturisi vreo confidenta, de teama ca il vei judeca, conform cu cele afirmate de tine intr-un context dat..

Am vaga senzatie ca incep sa lansez o pseudo-judecata de valoare si iar nu am simtul cenzurii, am uitat deja de unde am plecat si ce doream sa spun :-). Eu sunt omul care gandeste in „alb si negru”. Nu vad de ce l-as folosi pe gri. Intotdeauna trebuie sa am o concluzie, intotdeauna lansez afirmatii mult prea valoroase. Cu timpul am invatat sa folosesc argumente, insa asta nu inseamna argumentele nu pot fi adaptate la judecata initiala. Sunt oameni in jurul meu carora calea de mijloc li se pare acceptabila, nu spun ca-i inteleg dar incerc sa accept ca nu sunt ca mine. De ce am fi fost toti diferiti daca nu ca o proba de a ne accepta unii pe altii?

Revenind la judecatile de valoare, as vrea sa vorbesc putin pe concret, sa nu las impresia ca fac filosofie ieftina si de doi bani. Spunem „urasc infidelitatea si daca as avea partenerul pe care mi l-as dori nu l-as insela niciodata”. Si partenerul perfect totusi nu exista, exista intotdeauna ceva de reprosat, ceva lipsa, ca o justificere ulterioara a infidelitatii. M-am convins ca unii nu au curaj sa insele de teama de a nu pierde tot ce au construit cu cineva, dar asta nu inseamna ca in mintea sa nu poate fi cu oricine altcineva decat cu cel din jumatatea cealalta de pat. Oamenii inseala si asta m-a lamurit un studiu de specialitate in care se demonstreaza ca suntem manati de instinct de biologic. Atunci de ce suntem falsi si ne ascundem dupa deget? De ce ii acuzam pe cei care au nenorocul sa fie prinsi? De falsitatea care ne caracterizeaza? De teama de a recunoaste ca suntem ca ei?

Mai spunem „eu n-o sa uit niciodata de unde am plecat”. Adica? Unde esti acum ca sa nu uiti de unde ai plecat? Fiecare dintre noi are posibilitatea de a evolua si de a involua. Te trezesti intr-o zi ca cineva cu care discutai inflacarat in trecut, acum e neschimbat, in sensul ca are tot atata informatie cat avea in liceu, de exemplu. Te simti superior lui si nu e neaparat falsa modestie, ci pur si simplu nu intelegi ce mai ai in comun cu el/ea. Atunci ce iti ramane de facut, daca nu sa te retragi delicat si sa eviti sa mai stai la taclale de doi lei. Dar respectivul se lasa cu una cu doua? Niciodata! Va impinzi satul ca tu ai uitat de unde ai plecat. Aceeasi teorie o am si pentru cei care ajung sa aiba bani prin munca lor. Ajungi la un alt statut.

O alta judecata de mare valoare, pe care o aud mai tot timpul „tre’ sa lasi de la tine, ca nu merita”. Asta ma revolta. Numai la gandul ca as fi fost astfel construita incat sa gandesc asa. Cine anume va iesi cu fruntea sus si va continua sa creada ca ceea ce face e bine, daca nu prostii. De ce sa lasi de la tine daca ai dreptate? Asta nu o inteleg. Poate cineva sa te convinga de faptul ca ceea ce crezi este eronat si sa iti recunosti greseala (aici ma refer clar la lucruri demonstrabile nu la opinii filosofice), cu asta sunt perfect de acord. Insa daca tu ai dreptate, de ce anume ai refuza sa intri in polemici? Doar de dragul de a primi eticheta de pacifist? Nu vreau si refuz cu indarjire sa las de la mine cand o colega idioata de la servici isi pune mintea cu copiii in incercarea de a demonstra ca ea e seful, cand un prieten idiot imi scoate ochii ca nu mai sunt ceea ce am fost, cand la scoala un profesor idiot cerseste respectul studentilor fara a stii cum anume se castiga, cand vanzatoarea de la magazin hotaraste cate bomboane trebuie sa primesc rest, cand un taximetrist estimeaza cat anume ar trebui sa coste cursa si ce manea sa ascult pe drum, cand rude neprecizate stiu mai bine ce trebui sa fac eu cu viitorul meu, cand partenerul de viata crede ca ceea ce e bine pentru el e bine si pentru mine. Vreau libertate si vreau sa-i infrunt pe toti cei care cauta infruntarea. De ce sa las de la mine? De ce sa nu merite sa te manjesti de mizeria nemernicilor? Se spala usor…

Asadar, simt ca nu am destul spatiu sa scriu despre multele judecati de valoare care ma bantuie, in care cred sau nu, dar pe care le fac la randu-mi zilnic. De ce le facem daca ne reprezinta doar acum, doar azi, doar pentru o perioada? E mai usor sa cautam aliati? De ce judecam zilnic si ne suparam cand suntem judecati? De ce ne luam prea in serios si cautam intotdeauna inconstient sa avem dreptate? De ce scriu chiar acum o judecata de valoare pe care maine nu stiu daca o sa mi-o asum?