Views: 93
Se dă o relaţie frumoasă, normală. Doi tineri ce s-au cunoscut fie la film, fie într-un club, fie le-a făcut lipeala vreun prieten cu simţul umorului care nu ar fi intuit o relaţie de durată, fie au fost colegi de facultate, fie sunt colegi de muncă. Cei doi se plac, întâlniri tot mai dese, el renunţă la a mai vagabonda (ostentativ, zic), ea nu-şi mai hăituie foştii prieteni (decât ocazional). Relaţia curge frumos, probleme mai mari sau mai mici, se mută chiar împreună, irelevant în casa cui sau chiar cu chirie. Până într-o zi când: în urma unui lung brainstorming cu colegele, Ea, vine acasă un pachet de nervi- ‘Ştii ce, m-am mai gândit’ (da, aţi observat corect similitudinea cu vaca Fulga). ‘Noi nu avem de gând să ne căsătorim?’. Şi cu asta liniştea şi tihna căminului au luat sfârşit. De la întrebarea fatală nimic din ce a fost nu va mai fi, nimic din ce se va-ntâmpla nu va mai fi ‘frumos’.
El, cu puteri, va explica cum ‘ba da, mami, sigur că ne luăm, dar nu acum. Ne trebe… şi n-avem…’. Lista e lungă pentru că El chiar crede că va reuşi. Dar monstrul e strârnit. Durează cam trei zile, maxim o săptămână ca Ea să caute soluţia pentru fiecare din argumentele lui. Evident că prietenele proaspăt măritate au un aport major. Cine să ştie lucrurile astea dacă nu chiar ele. Cu forţe proaspete, o uşă se trânteşte de perete, preferabil când El încearcă să urmărească emisiunea cu caracter economic: ‘Gata, am găsit. Pentru aia o să… pentru aia o să…’ El, umil, dă sonorul mai încet, la cererea ei, evident. ‘Nu ştiu… ar trebui să ne mai gândim, asta nu-i o decizie s-o iei în pripă.’ ‘În pripă???’ monstrul renaşte. ‘Zii mai bine că nu vrei, măcar o dată în viaţă fi şi tu cinstit. (apar lacrimi în ochi, bărbie tremurândă) Că de 4 ani stăm tot aşa, eu ce să-i mai explic familiei mele?! M-am săturat să trăiesc aşa! Toţi colegii mei mă întreabă, toate fostele mele colege au deja copii şi eu… ŞI EU???’ Pe ton umil, El încearcă să mai salveze ce oricum nu se mai poate salva. ‘Oricum un act nu schimbă nimic.’ ‘UN ACT??? Asta-i căsnicia pentru tine?! Un act?! Nu e vorba de un act, e vorba de mult mai mult. Dar mă rog, pentru tine oricum nu am contat vreodată. Las’ că contează prietenii tăi ăia împuţiţi pe care trebuie eu să-i suport’ .’Ce au prietenii mei acum?’ De la discuţia asta avem cutremur în apartament. Se invocă toate ‘curvele tale’, ‘mă-ta aia care numa’ să comenteze ştie că oricum niciodată nu m-a iubit’, ‘nespălaţii ăia cu care mergi la bere’ şi nu în ultimul rând, incapacitatea lui de a fi bărbat (în serile de duminică pentru cunoscători), meciurile de fotbal care-s mai importante decât Ea, puturoşenia lui şi sfidarea. Da, sfidarea adusă în faţa prietenilor prin faptul că ei nu sunt ‘uniţi’ în faţa lui Dumnezeu.
Urmează perioada de aparentă linişte, e chiar liniştea dinaintea furtunii. Nu degeaba a inventat cineva expresia asta. Dar pressing-ul continuă pe multiple flancuri. Mama ei va deveni sfătoasă ‘de ce nu vă luaţi măi mamă, că om mai găsi şi noi cu ce să vă ajutăm’, tatăl ei prevăzător ‘eu nu ştiu băiete ce ai de gând dar aşa nu se mai poate’, prietenele ei sceptice ‘eu cred că tu n-o mai iubeşti’, prietenii lui spălaţi pe creier ‘lasă, bă, că nu-i dracu aşa negru cum pare’, colegii de servici încurajatori ‘la toţi ne vine rândul, la toţi’. Conglomerat de sentimente… şi… când se hotărăşte El că parcă totuşi…
‘Am găsit verighetele! Mă rog, asta în caz că vrei, că după aia o să zici că te-am silit!’, în general, la momentul ăsta intervin micile ironii care fac savuroasă viaţa. La butic, tanti o apelează pe Ea cu Domnişoară ‘sigur, că doar nu-s măritată, să-mi zică Doamnă’– la suc, între toţi prietenii ‘Doamne fereşte să-l stresez cu căsnicia, că dacă vrea să fie holtei la 40 de ani, cine îl împiedică?!’– de faţă cu familia, duminică la masă ‘am vrea să facem un copil da’ cum să aibă pe certificat numele diferite de părinţi’– prin casă, într-o oarecare zi ‘las’ că strâng eu ca sluga după tine, că doar suntem o familie’… and so on.
Dar lucrurile intră într-o oarecare familiaritate, El începe să guste ironiile, ba chiar ocazional să le dea şi replică, subiectul începe să piardă din interes, totul pare să intre pe un făgaş normal, până în ziua în care Ea, mai hotărâtă ca niciodată, pune piciorul în prag: ‘ORI NE CĂSĂTORIM, ORI EU TE PĂRĂSESC!’ Cu lista ameninţărilor deschisă întru completare… Iar El, chiar crede. Arar replica va fi ‘da’ ia vezi modelul uşii pe exterior’.
El, umil, se uită la Ea ‘asta chiar mă iubeşte, oricum alta mai bună nu găsesc, aşa cum e Ea, cu bune şi rele. Nici eu nu sunt perfect sau pe departe un Don Juan. Viaţa de bine de rău mi-am cam trăit-o, ea pare harnică şi gospodină bună. Ce mai aştept?! Că alţii au copil la vârsta mea. Atâta bucurie să-i fac şi ei, că îşi doreşte să poarte rochie de mireasă de când am cunoscut-o. Dacă şi ai mei gândeau aşa egoist ca mine probabil că eu nu mai eram acum. Asta e… la toţi ne vine rândul…’
Şi El o ia! Şi Ea acceptă! Şi povestesc tuturor ce poveste frumoasă de dragoste au ei. Şi la nunta lor, chiar ei, strânşi în braţele amorului întreabă următorul cuplu de concubini ‘Voi… pe când nunta?’ Iar Ea tresaltă şi se pierde în ochii Lui, în timp ce El înghite în sec ‘Acuşi, acuşi’ răspunde Ea prompt. ‘Că doar am prins buchetul!’ Hăhăhă, râde gloata!
Povestea merge mai departe şi totul e bine când se termină cu bine! La toţi ne vine rândul… la fericire şi-mplinire!
©Copyright imagine: sofa83
si dupa ce s-au „luatara”, ea incepe sa-l faca cap patrat, nesimtit, tantalau, ca doar sunt cu acte in regula, si cu „drepturi”, si, dupa nici o luna, ajung la divort, si atunci Ea isi promite ca nu -si va mai pune niciodata pirostriile…
de unde ti-ai dat tu seama de toate astea ?
@Mia: Corect! Inca o femeie ca lumea! Cand ma speriasem ca doar eu le vad pe defectele astea!
@Oceanograful: Pentru ca sunt un fin si atent observator a ceor ce se petrec in jurul meu. Nu-i nevoie de prea mare istetime, trebuie doar atentie! Am facut un colaj de povesti, trecute prin filtrul personal bineinteles, a multor „destainuiri”. Cand imi povesteste cate una despre „cum s-au luat ei”, eu zambesc delicat si ascult. Atata tot ca de la o vreme mi s-a cam umplut paharul cu totalitarismul lor de doi lei. :-/
Care este probabilitatea ca femeile descrise de tine sa reprezinte majoritatea? Imi poti da o estimare? Multumesc 🙂
Ne mai auzim.
@FlpMihai: Din motive personale as fi putut sa nu raspund la cele doua intrebari. Si totusi… „Se dă o relaţie frumoasă”… asa incepe postul. Cine a vorbit de majoritate? Am prezentat o realitate, unii se vor regasii in ea, altii nu. Insist sa-mi sustin afirmatia referitoare la tine, cred ca fie nu citesti atent ceea ce am scris eu, deci pierzi mesajul, fie ai o cu totul alta problema pe care probabil n-o vom afla niciodata!
sa inteleg ca tu nu vrei sa te mariti ? 🙂
@Oceanograf: Nu neaparat. Nu fac din asta un scop in sine, nu susur la ideea de ziua nuntii, nu-mi haitui partenerul cu „ma iei, ma iei?”. Eu chiar am primit cereri de casatorie de-a lungul vietii (sic) si probabil de asta. M-au calit! 😀
🙂 de unde-i poza asta ?
Cunosc o persoana apropiata mie care a stat 20 de ani cu partenerul sau, fara a fi cu acte in regula, si avea o relatie perfecta-cat poate fi ea intre doua persoane de sex opus-, si abia dupa 20 de ani, au incheiat o casatorie, cand a venit pe lume un copil, de, sa nu fie din „flori” cum se spune…
@Oceanograful: De la o nunta! 😀
@Mia: Casatoria ar trebui sa fie doar un simbol, nu o conditie. Asta e parerea mea. Copilul meu oricum va purta numele meu, indiferent. Numele meu chiar este unul deosebit ce va merge mai departe, cine ma „ia” trebuie sa accepte chestia asta… 🙂
ai fost sa te documentezi ? :mrgreen_wp:
suna urgent
Cred ca femeile viseaza de cand sunt mici la ziua nuntii, se viseaza imbracate in printese intr-un basm fara sfarsit…
Dupa un timp de „convietuire” cu cel iubit simtim ca avem nevoie de o pecetluire a relatiei si poate unele dintre noi nu isi exprima aceasta dorinta, dar cu siguranta ea exista.
Femeile sunt „orientate” nativ catre intemeierea unei familii si acest aspect nu face din noi niste „disperate sa puna mana pe el”, ci este o calitate as spune eu.
Binenteles, tact trebuie sa existe de ambele parti- femeile sa stie „sa puna problema” altfel decat ca pe o constrangere si barbatii sa o ia in calcul fara a lasa sa treaca ani…
Cum stau la şosea, văd deseori cohortele de autoturisme ce conduc tinerii decişi să se nenorocească. Uneori, le strig:
– N-o faceţi! Sunteţi tineri…
Dar, ei nu vor să mă asculte. Când îmi dau dreptate, este prea târziu!
femee ! din ce vaz eu , asta e OMU TAU ! doar daca nu-l calca fro masina sau nu-l loveste frun meteorit … eu zic sa-l iei ! pe cine vrei tu sa iei de om ? daca te iei dupa labarelile alea cu sufletu pereche , pula mea , ala s-ar
putea sa fie unu din brazilia sau islanda , cine stie ? da sigur , asta nu inseamna ca tre sa va loati si pa acte acu ! … adica e omu tau , da mai stati o tura … ca poate totusi apare brazilianu …
Esti „istet” rau, Andiiiiii, da’ rauuuuuuuuuuuu
@Oceanograful: Da… si pentru documentare si pentru a ne primi intrebarea „Voi cand urmati?” 😀
@Georgiana: Asta fiind valabil in cultura noastra, sunt atatea natiuni care nu pretuiesc nunta la modul asta. Nu vad nunta ca pe o pecetluire a relatiei, in schimb vad un copil ca o pecetluire, ca o dovada a iubirii. Nu cred ca toate fetele isi doresc asta, cred ca societatea in care traim te determina sa-ti doresti „sa fi in rand cu lumea”. E mai degraba o presiune la care unele dintre femei sunt supuse. Eu, de exemplu, nu mai suport deja sa primesc intrebarea „tu cand te mariri?” Cu ce as fi diferita avand un alt statut, cu ce m-ar iubi mai mult daca ne-am da peste cap sa investim niste bani intr-o seara, cu ce as fi mai implinita sa organizez mai bine de jumatate de an o chestie numita generic „nunta”? E o diferenta de perceptie. Certificatul de casatorie si o rochie alba nu constituie o garantie a iubirii, a respectului, a fidelitatii, a pretuirii. N-am vrut niciodata „sa pun problema” si am fost intotdeauna stresata de propuneri anterioare de genul „eu zic sa ne luam ca deja suntem de atata timp impreuna, ar fi timpul”. Observ ca odata cu inaintarea in varsta devine o chestiune de must sa „te iei” nu conteaza cu cine, nu conteaza cum. Important este statutul. Insist sa o tin pe a mea, o chestiune de presiune a societatii.
@Vania: Si nimeni evident nu are urechi de auzit. Ca de aia le-am primit in fond… Probabil ca ar trebui sa dai o raita pe la Tribunal si sa le zambesti delicat „na, unde v-a dus incapatanarea asta.”
@Andi Vate: O sa fac presiuni, pai el ce crede ca poate sa-mi manance asa tineretea fara sa-mi puna pirostriile?! El ce-a crezut, ca eu am timp de pierdut?! Cum, eu nu-mi doresc sa topai pe picioarele lui ca acum o fi el seful dar daca apuc sa-l calc la biserica, sigur se-nvarte treaba in favoarea mea!
Poate ai dreptate Rebecca, nu actele tin uniti niste tineri. Totusi, pana nu se legalizeaza relatia lor, de mai toata lumea este considerata asta, „o casatorie de proba”. Un prieten al meu, mai hatru, imi spunea ca acum, la treizeci de ani de casnicie i-a crescut valoarea. Mi-a vazut mutra nedumerita si m-a lamurit: inainte si doi-trei ani dupa casatorie, sotia il alinta numai cu „ingeras” si mai ales
„puisor”. Acum, era foarte suparat ca l-a facut „porc’ si ‘magar”.A stat putin, s-a luminat la fata si a zis:”mai, dar fraier sunt, de fapt, mi-a crescut valoarea!” Pai cum?, i-am zis eu. „Pai cat costa un pui- o nimica toata dar un porc sau chiar un magar costa, frate. Vezi ca mi-a crescut valoarea?” Poanta probabil a preluat-o din folclor dar se poate sa fi avut si dreptate.
Dupa mine, si casatoria i-un pas ce trebuie facut in viata.Un tanar (tanara)ce nu se casatoreste la timpul sau in viata, peste 30 de ani deja devine excesiv de pretentios, doreste partenerul ideal, se prea „coace „la cap, se obisnuieste cu legaturi pasagere care nu duc nicaieri. Ideal este ca si fata si baiatul sa se casatoreasca pana-n 30 de ani, chiar 25. Poate-i mai bine sa fie mai naivi, dragostea-i mai pura,mai instantanee. Mai tarziu e o dragoste excesiv de „chibzuita”, de „planificata”, e prea „cu cap”, ca-i mai bine sa fie asa si nu asa, e trecuta prin prea multe filtre.Va urez tot binele din lume.
@Nea Costache: Era şi in banc similar. Doi tineri, probabil proaspăt căsătoriţi, vizitează un cuplu cu vechime în cariera căsniciei. Pe tot parcursul discuţiilor, el o apelează pe ea cu apelative gen ‘îngeraş, bombonica, sufleţel…’ Tânărul uimit peste măsură: ‘Dar după atâta timp şi încă vă mai apelaţi aşa romantic!’ Bătrânul, se uită senin şi zâmbeşte ‘Da ne apelăm , că eu cel puţin habar nu mai am cum o cheamă pe nevastă-mea.’
Revenind la postul meu, cred că mesajul principal s-a pierdut pe drum. Eu nu susţin neapărat concubinajul sau traiul fără verighetă. Doar că mi se pare foarte hilar modul în care anumite femei pun problema căsniciei. Îmi plac cuplurile care au o poveste a lor, a cererii în căsătorie, şi nu pricep de ce trebuie să se ajungă la şantaje ieftine. Iar astea nu au vârstă, pregătire profesională, logică sau urmă de respect. Despre presiunea căsătoriei… despre asta vorbeam eu. 🙂