Ce bine-i la gradinita!

Views: 58

Ieri, 17 septembrie 2007, s-au deschis oficial portile gradinitei! Duminica seara, am contactat de urgenta 2 parinti constiinciosi si ne-am pus pe impodobit clasa. Chiar se mirau colegele cum de mi-am lasat clasa atat de neprimitoare, eu, tata petrecerilor. Toate la timpul lor. Asadar, ne mobilizam si in 2 ore se transforma clasa intr-o adevarata sala de nunti, botezuri si alte cumetrii. Baloane prinse pe fiecare pat, baloane pe pereti, baloane pe usa, baloane pe jos, all over baloane. Pe langa baloane, alte 100 de mii de chestii foarte stralucitoare, afise de „bun venit” atat pentru copii cat si pentru noua colega, de care va povesteam ca sunt super-incantata, intr-un post anterior. Dupa ce am colorat clasa pana la epuizare, declar multumita „si totusi aici ma simt in largul meu, culori, baloane, nebunie”. Noaptea de dinainte de marele eveniment adorm instantaneu inainte de ora 10 seara (am doua reactii la emotie, ori nu pot dormi, ori adorm instantaneu). Ma trezesc fresh la 6 jumate, ma aranjez, imi dichisesc mai ales ochii cu proaspetele gene false si la 7 jumate sunt in gradinita. Freamat, nebunie, agitatie, fastaceli… specific primei zile. Flori, flori, plin de flori. Innebuniti parinti si copii isi cauta locul prin clase. Eu ii stiu deja pe ai mei, trebuie doar sa-i astept. Stiu ca ora lor de sosire este undeva in jurul orei 8 si jumatate, asa ca nu ma panichez prea tare ca inca nu are cine sa-mi aprecieze ornamentele. Ma foiesc, mai fumez o tigara, mai astept. Primii 4 copii veniti raman cu gura cascata cand intra in clasa: „Uau, Rebe, ce faina e clasa noastra.” Yes! tip in mine, am stiut eu. Fac niste poze rapid, ca de inceput. Ma mai plimb, mai astept, unde-mi sunt copiii??? N-am stare, nimeni nu-mi lauda sala. Ma duc sa deranjez alte colege si sa trag cu ochiul daca mai are cineva atata culoare prin clasele lor. Zambesc satisfacuta, doar eu puteam sa transform o sala de clasa intr-un artificiu de culoare (atat de colorat, peste limita normalului si a bunului gust, hihihi). De ce nu ma lauda nimeni? Stiu ca e mult chici insa asta sunt eu. „Nu conteaza”, ma gandesc, „daca nu ma lauda nimeni, smulg eu complimente.” Ma indrept victorioasa spre cele 3 persoane (or sa se identifice singure, nu la mai numesc eu) pe care le stresez tot timpul si de la care stiu ca exista sanse mari de reusita. „Ai vazut cum am impodobit clasa?” „Foarte frumos!” vin prompt raspunsurile. Ce dragute sunt ele cu mine! Stiu ca asa sunt eu, ma bag in sufletul omului. „Chiar m-am mirat, cum de nu ai impodobit tu clasa, dar dimineata cand am venit si am vazut plin de baloane mi-am zis, clar Rebe trebuia s-o faca pe asta” zice- stie ea cine- draguta. 🙂 Buuun! Stau mai linistita, am primit (ma rog am smuls) confirmarea ca e clasa asa cum trebuie, ma pun iar pe asteptat. Hiiiiiiii! „Ai venit, dragul de tine!” sar pe primul meu copil iesit in cale. Somnoros, bolboroseste ceva, si ma stange in brate. Doamne cat e de bine la gradinita! Pupaturi, admirari, galagie, nebunie „Hai sa vezi clasa!” evident incep eu stressul. „Uau! Ce frumoasa e clasa mea!” Imi creste inima… Stiam eu… Iaca vine si altul, si altul, si altul… incep sa vina copiii mei. Nu gasesc suficiente cuvinte pentru a descrie intregile senzatii pe care le-am trait, atat ca ii revad cat si ca poate locul meu chiar e aici. Intre copii eu sunt magicianul si zana si idolul si … Lebe, pardon, acum suntem mari, sunt Rebe. Primesc si copii noi, simpaticuti, or sa se muleze perfect pe ceea ce suntem noi deja, pentru ca au spus a doua zi acasa „ce frumos a fost la gradi. Mai merg si maine!” Bine, Rebe. I-am castigat si pe ei. Toti copiii mei sunt frumosi, le-am si spus-o, ei mi-au spus inapoi ca sunt frumoasa, cam asa sta treaba la noi. Ne iubim si ne dulcegarim… Ce frumos! Si eu mai vreau sa merg maine la gradi, si mie mi-a placut, m-am gandit eu cand am pus seara capul pe perna, extenuata si multumita. E tare bine la gradi!

Uite, ma iau cu astea siropoase si cat p-aci sa uit esentialul. Am facut petrecere, am cantat „Gasca mea”, am batut din palme, am dansat, am papat chestii si am servit sucusor „din ala de petrecere”. Pentru ca petrecerea am tinut-o destul de tarziu (adica la ora 11.30, in conditiile in care la ora 12.00 se serveste masa si tehnic ei nu au voie sa manance „porcarii” inainte de masa) asta a reusit sa-mi aduca prima perla de gradinita: parintii unui copil nou au vrut sa-l ia acasa la ora 11.30 dar eu si copilul am insistat sa-l lase la petrecere, zis si facut. Dupa petrecere am mers la masa si dupa masa au revenit parintii sa-si recupereze odorul. Tata razand vine si ma intreaba: „Ce s-a intamplat la petrecere ca Maruan- respectivul baietel nou- a zis ca nu mai participa niciodata la vreo petrecere?” Semi-ingrijorata, amintindu-mi ca pe tot parcursul petrecerii a fost cu gura la urechi, ma aplec spre Maruan si intreb: „Ce s-a intamplat? De ce nu ti-a placut?” „Cum sa-mi placa, ce petrecere e asta unde trebuie sa mananci atata supa?!” (pentru cei care nu au gustat poanta, desi nu-mi sta in gen sa traduc glumele, o fac pentru ca e putin mai dificil poate de inteles; pentru ca petrecerea a inceput tarziu si de acolo ne-am pus direct la masa, copilul a asociat si masa de pranz tot cu petrecerea 😀 ) A doua zi, adica azi, primesc vesti cu noua perla a lui Maruan. Acasa, vine si ii zice mamei: „Eu nu stiu de ce ai zis tu ca toate educatoarele muncesc pentru ca educatoarea mea azi la servici a facut numai poze si petrecere…” Interesanta perspectiva… Cert este ca Maruan cu siguranta este viitoarea sursa de perle. Si inca o perla scurta, tot un baietel nou, care statea pe langa mine (asa-i pana se acomodeaza); la un moment dat merg pana nu stiu unde si cand vin, il gasesc plangand: „De ce plangi?” il intreb evident. „M-am si speriat ca te-am pierdut.” Iar acasa, ii povesteste incantat mamei despre noua noastra relatie: „Si stii, am plans putin, dar nu dupa tine, dupa Rebe”. Cum sa nu-i iubesti pe piscotii astia???

Ca pentru un nou an scolar, urez cadrelor didactice sa simta macar jumatate din bucuria pe care o port eu in suflet zi de zi cand ma indrept spre servici. Pentru cei care au ales sa faca bani, in detrimentul meseriei de dascal, va spun ca banii nu pot cumpara optimismul, cheful de viata si clipele astea pe care eu le traiesc intre copii. Pentru cei care nu au nici in clin, nici in maneca, virgula, cu domeniul educatiei, am sa impartasesc cu voi aici macar o parte din energia pozitiva pe care eu o iau de la copii si pe care o dau mai departe, pentru ca asta ma umple de si mai multa energie si imi pune in miscare fiecare bucatica din suflet. E minunat sa alegi sa lucrezi cu copiii, nu sa o faci fara sa intelegi cate suflete poti modela, chiar fara voia ta.