Views: 83

Mi-a venit cheful să vă povestesc de pruncia mea. Am iniţiat o categorie nouă pentru asta, am intitulat-o Povestiri din copilărie, asta ca să nu-l plagiez pe Creangă. Am mult prea multe de povestit, poate interesant, poate nu. O fac mai mult pentru mine, va fi un soi de jurnal pe care nu l-am ţinut niciodată. Jurnalul copilăriei mele.

Astăzi încep cu o povestire puţin mai… serioasă. Am un motiv anume, mi-am găsit o rochiţă de când aveam trei ani jumătate. E pitică, pitică. Povestea rochiţei pe scurt ar fi ‘cu ea am căzut în fântână’. Ca să nu vă introduc în subiect prea… dintr-o dată (!) o iau cătinel cu începuturile identificării sarcasmului meu.

Începuturile copilăriei mele: nu am vorbit aproape deloc până la doi ani jumate. Aproape deloc semnificând că bolboreseam un soi de ‘papa, caca’ dar cam atât. Îngrijorare mare în familie că e mută fata. Merge mami cu mine la doctor, acesta o linişteşte că unii copii îşi dau drumul mai greu, că bla bla bla. Eu sunt unul dintre ei, dintre copiii ăia muţi!!! Plânsete, văicăreli. Biata fată o să fie mută… Într-o zi, asta o ştiu de la mami şi nu o suspectez că ar minţi sau exagera, stând cu mami pe-acasă, iaca o voce din mine zice clar, tare şi răspicat (presupun cu eventualele cuvinte peltice, dar nu asta e ideea): ‘Dani, adu-mi te rog un pahar cu apă.’ Îmi povestea mami despre groaza de pe faţa ei, despre tremuratul picioarelor, despre răsuflarea tăiată… Mă amuză teribil povestea asta conform căreia eu am plesnit-o direct. Apare şi taică-miu acasă într-un final:
– Vezi la fiică-ta! Du-te întreab-o ceva.
– Da… las’ că-s sătul de nevorbitul ei.
– Hai, întreab-o ceva… mami iscusită.
Nu mai contează ce anume a întrebat sau ce i-am răspuns. Ce faţă o fi făcut ditamai omocu’ să asiste la valul limbuţiei fiicei adorate. Cred că n-a fost foarte distractiv. 🙂

De altfel, el a fost şi o victimă directă a umorului meu macabru, umor de copil de trei ani. Mă ia într-o zi pe genunchi aşa drăgăstos şi pentru că el este ungur a considerat că este important să contribui şi eu, prin asimilarea moştenirii lingvistice pe cale paternă, la sporirea numărului vorbitorilor de limbă maghiară întru exasperarea locuitorilor acestei ţării. Îmi zice una, alta, eu nu mai ştiu precis, cert este că am alergat într-un suflet la mami şi pe nerăsuflate i-am prezentat situaţia: ‘Mami hai repede că tati prinde posturi străine!’ Nu mai are rost să vă spun că din momentul ăla a refuzat vreodată în existenţa noastră să mai vorbească ceva cu mine în ungureşte. Nu pricep ce s-a umflat aşa de tare că doar n-a fost cu intenţie…

Eu plecasem de fapt de la fântână. Doamne ce-mi mai place şi mie vorbărela! Aveam trei ani şi ne jucam în curte de-a baba oarba. Eram trei sau patru fete, ele mai mari decât mine. În curte aveam o fântână pe care nu o foloseam, gura ei situată puţin deasupra pământului, acoperită cu un placaj, placaj ros şi îmbibat, de la ploaie. Una dintre fetiţe a pus un picior pe o margine şi a sărit pe cealaltă a fântânii, eu am încercat să fac la fel însă am calculat că şi dacă pun pe mijloc ‘ce poa’ să se-ntâmple’?! Îl aveam şi pe Moatzi în braţe, ursuleţul, nu ştiu însă cum l-am pierdut în picaj. Aţi priceput, da?! Am pus piciorul pe mijlocul placajului şi m-am tot dus în adânc. Apa avea o adâncime de 3-4 metri. Există o superstiţie sau o realitate, nu ştiu ce e, conform căreia apa te duce de trei ori la scufund şi a treia oară nu te mai scoate. Îmi amintesc referitor la asta că prima dată m-am dus la scufund imediat ce am căzut, a doua oară exact când mi-au aruncat scara, scară evident mult mai scurtă şi care ajuta la nimic. Cert este că îmi amintesc destul de clar că am intrat în contact cu broscuţele, erau câteva, nu foarte multe, am pălăvrăgit mai multe dar mi-a rămas în cap: ‘Să asculţi întotdeauna pe mami şi pe tati’. La modul serios, îmi amintesc cum stăteau aplecaţi deasupra fântânii şi îmi spuneau să dau din mâini şi din picioare. Dar cine m-a salvat, vă întrebaţi. Beţivanul satului care, în mod total întâmplător, era treaz trezuţ. Era zidar de meserie. A coborât sprijinindu-se în mâini şi în picioare pe pereţii fântânii şi m-a scos de păr; acum poate părea dureros dar credeţi-mă că nu am simţit mare lucru. Mă bucuram teribil că am ieşit, nu pricepeam de ce mami mă pune să cânt cântece şi să zic poezii, eu îi povesteam de broscuţe, lumea îşi pocnea ceafa cu podul palmei… agitaţie, nebunie… am scăpat, am fost salvată!

Nu mi s-a părut niciodată puţin lucru, am ştiut tot timpul că sunt o binecuvântată. Nu ştiu nimic despre salvatorul meu deşi mi-aş dori teribil să-i mulţumesc acum, crescută, mare şi frumoasă, personal. Nu pricep care erau şansele ca el să nu fi fost sub aburii alcoolului sau poate s-a trezit instantaneu când mi-a văzut faţa disperată în adânc. Am priceput abia acum de ce mă întreba mami de cântecele şi de unde disperarea ei când eu insistam, cu voioşie, despre broscuţele mele. Am priceput că Cineva acolo sus chiar a avut grijă să trăiesc! Îţi mulţumesc, Salvatorule, oriunde te-ai afla!