Views: 76

Un nou 15 septembrie, un nou început. Pentru mine întotdeauna 15 septembrie înseamnă renaştere. Renasc din letargia care mă cuprinde peste vară, renasc pentru Ei, pentru copiii mei. Sunt nevoită să mă precipit, sunt nevoită să aranjez, sunt nevoită să improvizez, sunt nevoită să pun la cale o surpriză de proporţii maiestuoase, pentru că în fiecare an trebuie mai mult şi mai impresionant decât anul anterior; pentru că şi ei sunt mai mari, mai severi, mai greu de impresionat, mai maturi aşa că lovitura mea trebuie să-i lase paf! Şi reuşeşc de fiecare dată să strâng ‘uau’-uri, emoţii, bucurie, veselie. Tot ce strâng de la ei se traduce în energie pentru mine, implicit pentru cei din jurul meu.

Am făcut toată săptămâna trecută curăţenie, am mutat, am rearanjat, am lipit, am colorat, am aruncat, am sortat, am suspendat, am făcut clasa să strălucească. Apoi, am hotărât să nu mai chem părinţi în ajutor deoarece mă pot descurca doar cu Mihai şi colega mea, am vrut să fie surpriza totală. În data de 14 septembrie, sacrificând ziua lui Mihai, am ornat clasa mai ceva ca la nuntă. Eu iubesc culorile, culori peste tot, multicolor până la epuizare. Şi… seara, pregătirea mea psihologică ‘Sunt prea bine pregătită să am emoţii că nu va fi un 15 septembrie demenţial!’ Trezirea la ora 6! Fumat pe grabă, machiat uşor tremurat, haine ce nu mă mai încap ca urmare a leneviei din vară, o plasă cu flacoane goale de care fetele se bucură teribil, sub umbrelă mers mult prea rapid, nepăsare că mă stropesc pe pantaloni, vreau doar să ajung să fumez o ţigară înainte să intru la clasă, o să mă liniştească…

E ora 8. Începe zumzăială pe holuri. Educatoare mai mult sau mai puţin aranjate, mai mult sau mai puţin bucuroase, mai mult sau mai puţin relaxate… Am trei fetiţe care au sosit deja… sunt clientele pe care le-am văzut şi vineri deci dorul este mai puţin apăsător. ‘Uau! Ce frumos ai aranjat! Cred că ai muncit pe rupte!’ spune Livi plină de încântare. Mă bucur, sigur că mă bucur, le fac nişte poze. Stau puţin cu ele de poveşti, trag ocheadă pe hol, mulţi părinţi îşi grăbesc copiii să dea flori educatoarelor. Zâmbete, mulţumiri, lacrimi- pentru că cei mici plâng- nu vor să plece mămicile lor. Ai mei sunt mari, nu mai plâng dar aşa au plâns şi acum doi ani, erau atât de neajutoraţi… Mai fac nişte poze la clasă. Cum am putut să o împopoţonez aşa?! E mai ceva decât la nuntă că un botez cu siguranţă nu e aşa dichisit…

E 8 şi 10 şi sunt tot eu cu fetele mele. Aş fuma o ţigară dar trebuie să vină şi ai mei… Ce fac? ‘Fetele, mă duc să fac poze la alte grupe.’ ‘Bine, Rebeee!’ la unison. Intru prin clase şi văd că nimeni nu şi-a dat atâta osteneală să facă pe cât am făcut eu. Dar e o mare diferenţă între mine şi ele, ele au clasa plină de flori şi de copii. Eu nu am copii, oare unde sunt ai mei că e deja şi 20??? Eu am tone de baloane, eu am prăjituri, eu am coifuri, eu am trompete, eu am ochelari, eu am pahare colorate, eu am coifuri, eu am spray verde de păr, eu am… îmi simt lacrimile în gât, am un nod oribil. EU AM DE TOATE DAR NU AM COPIII MEI!!! Simt cum mă ia invidia, simt cum le urăsc florile alea nasoale pe care nici măcar nu au apucat să le aşeze în vază. Ce-mi bat capul, mie de fapt nici măcar nu-mi plac florile… fac poze, zâmbesc… plec, mă uit în oglindă, sunt raţională, sunt raţională. N-o să mă comport imatur şi n-o să fac o scenă. Pot îndura umilinţa asta cu zâmbetul de buze. Am crezut că suntem o echipă, am crezut că ne e dor unii de alţii dar nu-i nimic… Îmi amintesc că am rugat-o pe mama Liviei să-i aducă tortul de ziua ei, astăzi. I-am spus că or să vină colegii ei, poate că nu trebuia să ofer garanţii, poate nu e aşa cum am presupus. Nu-i nimic, o să mâncăm noi patru un tort! Care e problema? Încerc să coc un plan de răzbunare anti-părinţi dar nu mai am putere; pot, pot, pot îndura o înfrângere. Prima mea înfrângere, primul meu eşec! Mă întorc în clasă, suntem tot noi patru… ‘Unde sunt colegii noştri?’ Mă stăpânesc, zâmbesc ‘sunt pe drum!’ ‘Dar vine azi şi Mihai? Şi Ovi? Şi… ‘Desigur, vin toţi. Cum or să lipsească de la petrecerea de bine aţi venit?’ ‘Sau de la ziua mea’ zice Livi. ‘Clar, n-aucum, n-au cum!’ E ora 8 jumătate, holul e plin de părinţi, copiii se împing, se bucură să se revadă, nu-mi pasă de ei, închid uşa clasei şi stau cu fetele mele la poveşti. ‘Heeeeiiii, uite a venit Clau! Uau! Florile sunt pentru mine???’ ‘Heiiii, Rareş, ce mare a crescut!’ ‘Dar pe cine văd eu aici…’ Se adună încet, încet şmecherii mei. Mai frumoşi, mai înalţi, mai ruşinoşi, mai emoţionaţi, mai serioşi, mai… Doamne ce dor mi-a fost de ei! Nu-mi mai încap în piele de fericire. Mi-au venit aproape toţi. Cei care n-au venit sigur au o explicaţie dar sunt aproape toţi, ca în zilele bune! Băieţii serioşi şi emoţionaţi, fetele lipicioase şi prinţesici, sunt în roz, ca întotdeauna. Sunt eu cu ei şi multe baloane!!! Uitasem că dragii mei apar întotdeauna în jurul orei 8 jumătate, ce toantă şi naivă sunt, cum aş fi putut să mă îndoiesc că părinţii mei ar putea să-mi facă una ca asta? Cum am putut crede că aş petrece un început dezolant? Cum m-am lăsat păcălită de ploaie să cred că ziua nu va fi reuşită? Cum am putut să fiu aşa invidioasă pe nişte flori care oricum nu-mi plac? Cum am crezut că lor nu le-a fost dor? Cum? Cum? Cum? Bine că a trecut, bine că suntem toţi pe aici… ca întotdeauna…

Ce a urmat după? O nebunie, o distracţie, o petrecere pe gustul nostru. Mâncare, suc, caramele, trompete, şerveţele, farfurioare, ochelari, coifuri, baloane, muzica dată la maxim, pupături, îmbrăţişări, poveşti. Niciun conflict, nicio lacrimă, nicio supărare, niciun neajuns. Multă, multă voie bună! Şi flori… Şi râsete neprefăcute… Şi poze… Şi ‘ce dor ne-a fost unii de alţii’... Şi poate totuşi nişte lacrimi, ale mele, de fericire… Toţi banii din lume n-or să poată cumpăra ceea ce simt eu alături de copiii ăştia! Niciun umbră nu poate ştirbi sentimentele mele pentru ei, nicio altă slujbă pe care aş putea şi probabil că o s-o am n-o să mai îmi aducă vreodată atâta puritate, sinceritate, seninătate, bucurie… pentru că fericirea vine din lucrurile mărunte şi ei sunt mărunţei deci eu plesnesc de fericire. Aşa cum le zic şi lor tot timpul ‘Doamne, da ce-i cu atâta iubire pe aici? Ia terminaţi că vă iau eu la îmbrăţişeală’.’

E doar o zi la lucru… Spor la lucru, tutulol! 😉