Views: 78

A fost primul spectacol de balet la care ne-am incumentat sa mergem. In ultima vreme, am fost la tot felul de spectacole cu artisti mari, spectacole care au si preturi putin ridicate. Nu discut aici despre echitatea calitate/cantitate incerc sa ajung la „cum” am ajuns la un spectacol de balet. O mamica de la gradinita este balerina in corpul de balet al Operei din Timisoara si ea este cea care imi cumpara intotdeauna biletele. O rog sa se intereseze despre un urmator spectacol si ea are o replica de bun simt: „Bine ca mergeti intotdeauna la spectacole scumpe dar la cele ieftine, care si ele sunt grozave, niciodata. Uite, acum va fi un balet cu ocazia sarbatorii a 50 de ani de activitate artistica a lui Francisc Valkay. Costa doar 10 lei”. Good point! Plus, ca stiam destul de multe despre punerea in scena a spectacolului tot de la ea, plus ca auzisem de la varia persoane ca spectacolul chiar este bun. Doar ca era balet…

Biletele le-am avut in sala. Comparativ cu balconul este mult mai rau. Este mai mult murmur si rumoare, sunt capete frezate peste care vezi destul de greu, sunt telefoane care ticaie continuu pentru ca oamenii trebuie sa trimita mesaje „sunt la opera, ba, nu ma deranja ca ma cultivez”…, te sperii cand apare cate un personaj care-si face intrarea prin sala, esti jos si te uiti in sus… Asadar, balconul ramane mai confortabil, mai impunator si chiar mai ieftin.

Specatacolul a avut mai multe momente, scene a caror inteles ne-am batut capsoarele sa le pricepem. Scena de debut ne-a dezvaluit modul in care se face incalzirea balerinilor, o repetitie la care asistam curiosi. Prima faza este chiar sursa de umor pentru cei nepriceputi pentru ca eram fascinati de costumele barbatilor. Este un impact destul de mare sa-i vezi pe „domni” cu iegari, intuind partea intima a acestora. Socant a fost sa observam ca doua dintre balerine aveau un bust generos, ne imaginam ca ele vor fi „femei snur, fara tate, fara cur”… Una dintre ele era chiar tampoasa… N-as fi crezut ca balerinele pot sparge niste tipare. Cu bust sau fara bust, toate erau pline de gratie si evident, cu o mobilitate de invidiat. Despre conditie fizica nu mai vorbesc…

Asadar, in scena initiala ne-am familiarizat cu repetitia balerinilor. Apoi a urmat scena violului, este uimitor cum bruscarea fizica si traumarea psihica au fost puse atat de real in scena. Sufeream alaturi de personajul feminin care participa involuntar la un „gang bang”… cinci barbati au „violat” fara scrupule o biata fiinta, au incercuit-o ca lupii si nu i-au lasat trupul sa se odihneasca nici macar atunci cand parea ca nu mai rezista prea mult in aceasta situatie dizgratioasa. Fara scrupule… Au abandonat-o ca pe un caine ranit si asteptam cu sufletul la gura sa vad cum anume ar putea un astfel de personaj sa renasca. Dar in scena trei a aparut „un inger”. Ingerul a stat alaturi de ea si i-a redat viata si speranta, a motivat-o sa renasca, i-a reamintit miscarile de balet care inainte ii faceau atata placere, i-a redat credinta in pasiunea pentru care fusese daruita, baletul. Cu miscari nesigure si stangace, alaturi de inger, a renascut.

Urmeaza o scena a corpului de balet al Operei din Timisoara, un dans al anilor ’80 cu miscari tenace, pline de elan, voie buna si care furnizau energie pozitiva. Pe alocuri caraghioase, pentru ca regaseam cancan-ul si clasicul dans al rusilor. Nu ma pricep prea bine insa stiu sigur ca melodia a fost bine aleasa, in sincron total cu miscarile.

In scena se prezinta o poveste de dragoste intre doi tineri, amandoi inocenti, imbracati in culori calde, tandri si suavi in miscari. Multa inocenta, un contrast al scenei cu violul. Imi imaginam ca este exact antiteza la toata mizeria sufleteasca ce reiesea din scena brutala, o sansa data iubirii si sentimentelor curate. Si totusi… ea pare nehotarata si dispare din scena. Baiatul ramane singur si dezolat. Consolarea vine de la alte fete care sunt dornice sa-i ofere mai mult. Accepta dar nu pare fericit, cu siguranta tot ceea ce a trait alaturi de angelica disparuta nu poate fi compensat sau inlocuit.

Scena marii este o alta dovada a maiestriei domnului Valkay. Din mare apare „regina apelor” si ea mobilizeaza toate fiintele subacvatice, e un dans al metaforelor. Mi-a placut teribil. Costumele au fost foarte bine alese, muzica la fel. Nimic de comentat. Marea trezeste la viata pe tanara disparuta si cuplul se reuneste.

In scena intra „luptatorii”. Sunt doua tabere care se razboiesc, sunt oameni care racnesc ca pe campul de lupta. Imi trec ganduri nefaste prin cap. „Adica totul e o lupta? Asa se incheie tot, cu o lupta permanenta”. Si nimeni nu pare sa castige, e o lupta continua si fara finalitate. Dar un copil este trezit de tipetele lor, o inocenta fiinta care se plimba printre ei, ii studiaza, ii impresioneaza atat de tare cu nevinovatia incat renasc sentimente mai bune in ei. Se joaca cu copila, o protejeaza; copilul le restructureaza prioritatile, nu se mai lupta nimeni, toti incearca sa-i castige micutei increderea. E o joaca, e o speranta ca lucruri bune pot sa incheie orice. Trebuie doar sa stii sa vezi ca finalurile fericite sunt mai dificil de „intamplat” dar nu imposibil. Apar toate personajele in scena, aplauze la scena deschisa…

Prelungi aplauze, meritul este al balerinilor care au pus multa pasiune in tot ceea ce au facut. Meritul este al maestrului Francisc Valkay care a inchegat o mare de metafore, simboluri si realism. Muzica apartinand lui Vanghelis a suplinit perfect toate partile dansului. Costumele bine alese si in sincron perfect. Un pret derizoriu pentru o relaxare de vis, intr-o duminica seara… Baletul inseamna ceva si e greu sa afli asta daca nu mergi sa te convingi. Cu ochii mintii revad scenele si intreaga pasiune emanata de niste oameni prea putin celebri… macar atat putem face si noi pentru ei, sa mergem la spectacol si sa-i aplaudam pana cand palmele dor… „Aplauze la scena deschisa…”