Views: 452

Stii de ce scriu atat de rar pe aici? Pentru ca ma tem. Ma tem de mine. Ma tem de cuvintele mele. Ma tem de cate ori scriu ceva ca s-ar putea sa placa oamenilor atat de tare incat, printr-o conjunctura, propriul meu text ma va scoate din anonimat. Ca cineva o sa plateasca bani de-adevarat sa-mi cumpere cartile. Ca o sa esuez atat de rau reusind. Sau ca o sa reusesc sa ma pierd reusind.

Stii ce fac de cel putin trei ani incoace? Ma lupt, ma stradui, dau maxim din mine sa urmez o cale. Calea linistii, a pacii si a fericirii. Ma stragalui. Da, l-am inventat eu sau l-am adaptat din englezescul ‘struggle’. Mi se pare ca exprima mai mult in engleza decat in romana, ca urmare, uite-l pe stragalui. Nu-i corect sau incorect decat daca vrem noi sa fie asa. Mie imi place sa inventez. De asta iti zic ca ma tem de mine. Ca simt ca am mult in mine si tu vezi asta. Tu crezi in mine. Si eu in general cred dar in particular, uite ca nu. 🙂 Mi-e greu sa scriu tocmai pentru ca o fac bine. Imi place si mie ce-mi iasa din taste, din vorbe. O fac autentic atunci cand o fac, iar tu vezi asta. Pe tine nu reusesc sa te pacalesc. Tu spui sa scot o carte, ca pot. Ca de ce nu am scos-o pana acum. Mie mi se pare ca vorbesti prostii. Eu nu pot asta, nu inteleg ce vezi tu si-mi scapa mie. Pentru ca ma tem. Am multa frica in mine.

Stii de ce scriu acum, aici? Pentru ca-i timpul sa-mi inving fricile. Azi i-a venit asteia timpul. Stiu ca sunt multe de zis si nu o fac, stiu ca ma risipesc, cel mai dureros este ca stiu ca imi voi pierde darul. Pentru ca darul nu-i al meu, nu-i posesia mea, e un dar primit. L-am primit sa-l dau, sa fiu a giver. Apartine energiei superioare, universului, divinitatii, umanitatii, iti apartine tie. Ce s-ar fi intamplat daca Tesla avea fricile mai mari decat actiunile?  Noi azi am fi fost privati de atatea. Dar daca Freud le avea?! Dar daca Einstein? Van Gogh? Iisus? Dalai Lama? 🙂 Habar nu am. N-aveam mentori, n-aveam repere, n-aveam ghidaje, n-aveam capodopere, n-aveam valori. Dar daca le aveau si ei si le-au invins? 🙂 Ca sigur le-au invins daca azi le zicem numele cu admiratie. Sigur le-aveau. Ca daca ne uitam putin la vietilor lor, fiecare din ei s-a stragaluit. Cum a stiut, cum a putut. Fereasca bunul si sfantul, nu intru in comparatie cu mai sus numitii… nu asta vreau sa spun. :)) Vreau sa spun ca toti erau si sunt oameni. Oameni. Dar erau Treziti. Sunt milioane ca ei pe intreaga lume. Sunt eu, esti tu, suntem noi. Unii sunteti mari, altii suntem mici. Fiecare din noi e o mica parte din energia asta, suntem toti interconectati. Iar darul meu e scrisul. Nu sa fac istorie, nu sa raman in manualele scolare. I don’t care. O sa fac asta pentru ca atunci vad o foaie alba, nu vad decat un loc potrivit sa pun litere pe ea. O vad plina de continut. Stiu ce am de scris pe fiecare foaie alba care-mi apare in cale. Iar daca tu o sa citesti si-o sa intre in tine mesajele mele, e minunat. Inseamna ca treaba mea e plina de insemnatate. Iar daca nu o sa citeasca nimeni, nu-i nimic. Mesajul tot acolo trebuie sa ramana. Candva, cuiva, va folosi. Iar daca se intampla sa citesti si sa arunci cu pietre in mesajul meu, e si mai bine. Inseamna ca autenticitatea e acolo, notata, scrijelita ca un tatuaj pe piele.

Nu sunt cu nimic mai speciala fata de oricare dintre oamenii ce ma-nconjoara, ba din contra. Am atat de multe de invatat de la ei. Sunt un mesager, ca fiecare din noi de altfel. Dar azi, 30 septembrie 2015, e timpul sa accept ca iubesc scrisul, sa fiu multumitoare pentru binecuvantarea asta. A sosit timpul sa ma tem din ce in ce mai putin de propriile mele cuvinte. Asa in rom-engleza cum le-ai citit mai sus. Cu greseli de scriere, de tastare, de gramatica. Cu idei incepute si neincheiate. Cu fraze prea lungi, cu litere amestecate si cu cuvinte inventate. Fara diacritice pentru moment, ca lipsa tastatura in limba romana. Stii de ce? Ca nu mai caut scuze, ma iert pe mine pentru toate care mi le-am spus incat aproape m-am crezut. Ca nu pot, ca e prea greu, ca nu am timp, ca n-are sens, ca e o porcarie, ca nu foloseste la nimic. Ei bine… E timpul… 😉

Sunt un om care a plecat intr-o calatorie initiatica acum 3-4 ani. Nu din India. Nu din Nepal. Nu din Africa. Nu de la Polul Nord. Desi in mod evident, as fi fost incantata sa o fac. Am senzatia ca ar fi fost chiar mai usor decat este asa. Pentru ca I’m a fast learner. Am plecat pe drumul cunoasterii, la fix mine acasa. Am avut un acces de furie asupra propriului meu copil, m-am transfigurat de ura si nebunie, am racnit, am facut spume, am injurat, am amenintat, am rostit vorbe grele si atunci… atunci ATUNCI am inteles ca ceva trebuie sa se schimbe. Ca asta NU sunt eu si ca atata vreme cat propriul meu copil se teme de mine, cat eu ma tem de mine, traiesc de pomana. Asta nu e viata, e bataie de joc de viata. Asa ca, seara, in sufrageria noastra de mandarda, sufragerie cu chirie, am plans, am pus capul in palme si am zis: ‘Ceva trebuie sa se schimbe! Eu trebuie sa ma schimb!’ Asa a inceput calatoria mea initiatica…. toate s-au schimbat si inca se mai schimba.