Final de luna august

Views: 56

Cand am gandit blogul asta nu aveam prea multe puse cap la cap. Mi-am scris pe foaie ceea ce credeam pe atunci ca voi avea de spus, ceea ce am crezut ca ma reprezinta. Acum cand recitesc rosesc (e o metafora) si ma simt putin caraghios. Nu va redau aici randurile mele pentru ca mi-e rusine. Am scris la suparare si mi-a trecut. Ma bucur ca mi-a trecut :-). Ma uit prin blog la ceea ce am avut de spus timp de o luna si sunt mandra. Nu mi-e rusine cu niciun post. Imi plac toate la fel de mult. Toate sunt creatiile mele si pe toate le gasesc perfectibile, dar peste asteptari. Raman surprinsa doar ca abordez stiluri diferite. Asta mi s-a si spus de altfel, cu exceptia posturilor din diverse, imi vine cate un val de inspiratie pe care nu-l regasesc in mine, dar daca eu l-am scris, inseamna ca e al meu. E buna logica mea? Ha ha! Iar am luat-o pe ulei. Asta clar e stilul meu!

Asadar, am hotarat sa dedic blogului meu o categorie speciala, ca merita. Si el e parte din mine si cum eu iubesc tot ce tine de persoana mea, nu pot sa-l neglijez nici pe el. In categoria blogului voi scrie cum am simtit ca am evoluat sau involuat, voi trage linie la fiecare final de luna si ma voi bucura sau dimpotriva imi voi reprosa. Nu stiu daca are legatura cu traficul sau cu numarul de pagini citite. As prefera calitatea in detrimentul cantitatii. Dar om sunt si eu si ma bucur cand si altii ma citesc. De aceea scriu, pentru mine si pentru altii.

Am pornit cu 9 categorii si am ajuns la 12. Pe cea cu politica o desfiintez (temporar) deoarece sunt atat de preocupata de lucrarea mea de dizertatie incat nu mai am timp sa urmaresc ce se prea intampla prin lume si nu vreau sa scriu neargumentat sau sa fac speculatii. Am o categorie creata datorita cautarilor stupide cu care s-a ajuns la mine si am considerat ca sunt pline de potential; nu puteam sa le las asa… neanalizate. Am pus o noua categorie cu dracii care-mi vin ca om sunt si eu si ma mai pierd cu firea… 🙁 Nu in cele din urma am adaugat categoria unde Bobo poate sa-si faca de cap pentru ca mi-au placut commenturile sale la posturile mele, dar am simtit ca nu aveau prea mare legatura cu ceea ce scriam eu. Am simtit ca are ceva de spus si pentru asta i-am dat libertatea de a se exprima. Ma bucur ca a ales sa o faca la mine pe blog si nu altundeva… 😉 Despre celelalte ce sa va spun, sunt targetate diferit, spun lucruri diferite, toate insa concura la intregirea mea de Rebecca!

Cand am dat drumul la blog nu stiam prea multe. Adica, mai nimic. Stiam ca vreau sa scriu. Stiam ca am ceva de spus. Nici acum nu stiu mai multe, stati linistiti. Stiu doar sa intru in StatPress sa vad daca imi cresc dreptunghiurile de audienta (sic) si sa ma minunez la noile cautari ce-mi intra pe blog. Imi ajunge atata, in fond. Discutam cu Mihai ce asteptari ar trebui sa am de la ceea ce voi scrie. Mi-a raspuns ca vor intra idioti si vor scrie chestii tampite doar ca sa se afle in treaba. Uite ca nu a fost asa. Am avut un singur incident cu niste persoane constipate (inca mai cred asa) si m-am bucurat teribil ca am putut sa spun tot ceea ce am avut de spus, chiar daca asta a presupus ca unii (fara sa aiba argumente) sa sara de cur in sus. Oricum ideea era ca nu erau prosti, doar incorsetati in propriile limite.

Asa ca, revenind la discutia cu Mihai, i-am spus atunci si inca mai cred in cuvintele mele: „Daca un singur om o sa ma citeasca o sa ma declar multumita. Voi scrie pentru el, pentru mine, pentru tine, pentru Tisa, pentru ca asa simt eu.” Mai apoi, pe la mijlocul lunii, am observat ca oamenii ma citesc dar nu prea comenteaza. Nu ma deranjeaza. Si atunci mi-am crescut asteptarile. Am estimat la 600 de persoane (noi veniti, recidivisti, prieteni, straini, curiosi, interesati, nu are importanta) in cel mai optimist scenariu. Iata ca au fost in jur de 900. Exceptional! Multumesc tuturor care s-au regasit in ideile mele, tuturor care au avut rabdare ca parcurga pagini intregi cu ceea ce altcineva a avut de spus, fara a avea vreun castig material (sper ca a fost unul spiritual) intr-o lume in care suntem prea ocupati sa ne sunam mama sa-i spunem ca ne e dor de ea. Imi multumesc mie ca mi-am depasit orice asteptari si ca am scos din mine lucruri pe care eram constienta ca le am, insa nu am gasit momentul si locul de a le exprima. Evident Mihai a avut cel mai ridicat aport aici, el stie, o sa-i spun personal, e mai cinstit asa.

Am 62 de posturi si 125 de comentarii (niciunul cenzurat sau moderat). Toate de bun simt. Sunt atat de multumita de tine blog! Ma mai gandesc daca fac public sau nu postul asta. Totusi, e parte din sufletul meu pus pe tava!