Views: 68

Nu poţi ştii ce este ea până când nu ai un copil. În asta cred cu tărie. Vine un punct în viaţa fiecăruia, punct de cotitură. E punctul în care spui, poate cu jumătate de glas- pentru că te temi- ‘mi-aş dori şi eu un copil’. Aşa spun cei care au apucat cât de cât să se maturizeze. Altora li se dă pur şi simplu vestea ‘sunteţi însărcinată’ înainte de a apuca să realizeze ce i-a lovit. Poate că sunt prea necopţi şi s-au jucat cu focul. Alţii încearcă ani la rândul să le apară două liniuţe pe un plastic numit ‘test barza’. Indiferent de cum şi când şi unde, cred cu putere că toţi ne dorim ‘să rămânem însărcinaţi’. Unii nu o recunoaştem şi ne ascundem sub false afirmaţii gen ‘eu sunt prea egoist’ dar cred cu tărie că ăsta ne e destinul… să ne dorim copii, sub orice formă şi în orice condiţie pentru că doar aşa ştim sigur că lăsăm în urma noastră ceva viu. Dar nu vreau azi să polologhez despre dorinţa sau non-dorinţa de a procrea ci despre cum eu mi-am găsit împlinirea. Nu mai caut altceva acolo unde nu este. Îmi privesc copila şi-mi e de ajuns… cunosc şi trăiesc împlinirea supremă.

Unii ar crede că în ultimul post scris m-am văicărit… dar le-aş preciza că nici nu se poate să se înşele mai amarnic. Mamele au înţeles perfect ce am vrut să spun. Asta mă şi interesa pentru că despre asta era vorba. Doar dacă ai trăit ceea ce am scris eu acolo ai fi înţeles deplin sensul cuvintelor mele. Dar pentru că ori de câte ori deschis propriul jurnal şi-mi recitesc frânturi de gânduri îmi promit că nu pot lăsa totul în coadă de peşte. E timpul să mai găsesc 30 de minute libere în care să-mi strig în gura mare împlinirea!!!

Nici nu ştiu cu ce să încep pentru că sunt nişte sentimente copleşitoare. Nu am trăit aşa ceva şi nici n-o să mai trăiesc, ştiu sigur. Pentru că acum simt ce nu simţeam acum o săptămână. Cu fiecare secundă ce trece totul se schimbă şi primeşte conotaţii apoteotice, deseori. O iubesc cu fiecare clipă ce trece mai mult decât am iubit-o când mi-am început gândul. Nu credeam că fiinţa umană e capabilă de atâta intensitate în sentimente. Alaltăieri îi mărturiseam lui Mihai: ‘Mi-aş da viaţa pentru ea fără să mă gândesc o clipă’. Mi-aş dona organe, m-aş scurge de sânge… aş face absolut orice pentru ca zâmbetul ei să nu se şteargă niciodată. Pentru că atunci când zâmbeşte nimic nu mai contează. Dumnezeu mă priveşte prin ochii ei şi Dumnezeul meu e Ayanna. Repet: nu ştiu ce anume am făcut să merit aşa ceva, şi chiar cu tărie spun că nu m-am considerat niciodată un om bun dar mulţumesc Cerului pentru darul primit.

De asta nici măcar nu mă pot gândi să fac un alt copil. Nu contează suferinţa naşterii, nu contează dificultatea purtării sarcinii, nu contează că sunt grasă grasă şi că slăbesc dureros de greu, nu contează toate tarele de trecut… nu asta mă sperie ci gândul că aş trăda-o pe ea. Am discutat şi cu Mihai şi el simte acelaşi lucru, ceea ce nu poate decât să-mi confirme faptul că suntem pereche. Deşi este ciudat… pentru că la cât de frumoasă e şi la cum văd că reacţionează oamenii, gen ‘puteţi să mai faceţi copii că vă iasă frumoşi’ ar trebui să ne pună pe gânduri să-i oferim ‘o pereche’. Nu aşa gândesc. Mi se pare că aş trăda-o şi atât. Mi se pare că mi-aş rupe din tot ceea ce aş putea trăi cu ea, simt că aş înjumătăţi iubirea. Mai mult ca sigur că nu e aşa de-adevăratelea dar acum sunt pur şi simplu copleşită de sentimentele pe care le am pentru micuţica noastră. Citeam undeva că mamele înainte de a naşte îşi creează mental portretul ‘copilului perfect’ iar atunci când îl aduc pe lume, imaginea mentală nu se suprapune realităţii, ca atare un al doilea copil reprezintă o nouă încercare de a ajunge la imaginarul respectiv. Ştiind asta, încă din perioada gravidităţii, am refuzat să mi-o imaginez (prietena mea psiholog zice că n-aveam cum, bine, poate am refuzat să mi-o imaginez ca fiind perfectă, poate mi-am creat o imagine în care ea era plină de cusururi, nu ştiu…). Ştiu sigur însă că atunci când am văzut-o, în luna a 6-a la 4D am rămas marcată vreo 2 săptămâni. Era frumoasă!!! Nu-mi venea să cred cât de frumoasă putea fi. Iar apoi s-a născut şi iar am avut un şoc. Nu se suprapunea imaginea realităţii pe (cea) una imaginată pentru că pe aceasta din urmă nu o aveam aşa. Era ‘copilul perfect’ la mine-n braţe şi mai mult decât atât- era copilul meu şi-al lui Mihai. Incredibil!!!

Ieri mă uitam la ea în timp ce dormea- aşa cum fac ore şi zile şi nopţi- şi mi-am amintit cât de tare seamănă cu imaginea din luna a 6-a din burtică. Nu s-a schimbat mai deloc… e acelaşi chip care zâmbeşte în timp ce doarme… aşa cum făcea încă de pe-atunci. Şi iar am lăcrimat…

Plâng atât de des de fericire încât mi-e teamă să nu devin una din mamele alea căcăcioase pe care încercam să le încurajez când îşi lăsau pentru prima dată copilul la grădiniţă. Sunt una dintre ele- raţional vorbind, ştiu- pentru că abia acum înţeleg complexitatea sentimentului şi vag noţiunea de ‘mamă’. Am plâns când fiica mea a spus ‘uuuuuu’ chemându-mă din camera alăturată că se trezise, am plâns când şi-a coborât colţul gurii săptămâna trecută într-o încercare de a plânge la prima sa lecţie de înot, am plâns alături de ea atunci când avea dureri de burtică iar eu mă simţeam neputincioasă, am plâns când tati şi-a pus baloanele în cap şi făcea ca indianul prin casă lovind cu putere omiduţa- în încercarea de a o linişti, am plâns… am lăcrimat… plâng şi acuma!

Doamne!!! Nimic nu poate fi pentru mine mai emoţionant decât a o avea pe ea. Nimic nu mai contează acum. E atât de mult ce simt încât chiar nu-mi pot ordona ideile. Ele fug prin mintea mea şi abia reuşesc să mai prind câte una pe care s-o descriu. Să povestesc cum şi ce face? Să spun cum ne petrecem noi ziua? Să mă laud cum mi-o laudă toată lumea? Să pun poze? Să să să… încerc să respir şi să mă calmez în încercarea de a scrie aici ceva concret. Ufff… mă duc s-o mai privesc o dată cum doarme şi între timp caut ideea de final potrivită.

Îmi ador fiica! Punct! Până în punctul în care viaţa mea nu mai e a mea, ci a noastră. Pentru că îmi ador soţul şi-i mulţumesc că datorită lui am cunoscut cea mai binecuvântată stare. O ador şi pe Tisa pentru că e atât de inteligentă încât ştie exact să-şi joace rolul de ‘surioară mai mare înţelegătoare’. Îmi ador familia şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit ceea ce bănuiam eu că este perfecţiunea dar despre care îmi era teamă să sper că mi se poate întâmpla. Supremul există, perfecţiunea aşişderea. La mine-n gând ele se numesc ‘familia noastră’!

În final, vă iubesc pe voi, dragii mei, pe cei ce meritaţi şi vă mulţumesc că aveţi timp şi stare să mă citiţi, chiar şi aşa incoerentă cum sunt azi. Pentru că statisticile îmi spun că 200 de oameni intră zilnic pe aici iar credinţa mea este că dacă pe 10 i-am motivat să trăiască mai frumos măcar o zi datorită gândurilor mele ‘trântite’ atât de franc pe-aici înseamnă că… poate totuşi pot îndrăzni a crede că mi-am meritat copila. O-i fi un om, poate bun. Iar uite că dacă îţi pui pe tavă sufletul, merită! Mulţumesc persoanelor ca Julia că mă fac să fiu o mamă mai bună şi o persoană mai caldă. Privesc în urma mea… nu mi-e ruşine de nimic din trecutul meu dar văd cu ochii minţii că am călcat pe lângă. Ştiu ce am fost, n-am să uit niciodată. Şi tot ceea ce sunt acum are la bază trecutul meu, n-ar putea fi altfel. Ayanna e perfecţiunea noastră acum şi desăvârşirea acceptă atributul suprem!

Chiar îmi pare rău că nu-mi pot ordona ideile. Mesajul meu învăluit în cuvinte multe şi alambicate e următorul: viaţa mea este copila mea şi… nimic n-o să schimbe faptul că eu cu Mihai am atins îngerii. Sunt fericită, asta am vrut de fapt să spun!