Updated on iunie 23, 2010
Respect pentru toate mamele de peste tot!
Views: 87
Respect şi supremă consideraţie! Nu, nu este noua melodie BUG Mafia şi nicio ironie, este starea mea de spirit. Respect tuturor mamelor de oriunde s-ar afla ele şi indiferent câţi copii s-ar afla prin preajma lor. Poate unul, poate mulţi. Poate unul încă nenăscut sau poate unul pierdut. Sunt mame deopotrivă, toate. Celor care au primit măcar o dată vestea că sunt însărcinate şi care au bănuit că viaţa lor se va schimba complet le ofer sincera mea închinăciune. Pentru că nu e uşor să fi mamă şi pentru că nu sunt manuale care să te înveţe cum se ia decizia bună sau care este drumul de urmat. Pentru că, nu ştiu de ce, femeile au primit cea mai grozavă binecuvântare şi sunt sortite blestemului în acelaşi timp. Un oximoron- cuvântul mamă! Pentru că lacrimile lor sunt ascund sânge şi suferinţă atunci când energia lor s-a epuizat. Tuturor mamelor le scriu…
Astăzi am clacat. Am ajuns la capătul puterilor şi nu am mai găsit forţa de a mai face orice, ceva. Am putut doar să arunc nişte haine pe mine şi să plec. Am aruncat plină de ură ‘să-i dai să sugă lapte praf, să-i pui picăturile, să-i dai calciu cu ceai că ieri nu l-a luat, să sterilizezi aparatul şi să-i faci aerosoli.’ A spus umil ‘bine’. Iar eu am ieşit pe uşă aruncând furiosul ‘o să mă întorc atunci când o să mă simt apreciată’. N-am luat telefonul cu mine… am refuzat să fiu găsită. Am luat în grabă 20 de lei şi pachetul de ţigări. N-am ştiut unde să mă duc şi nici măcar nu mi-a păsat. Am refuzat să mă simt vinovată şi îmi repet chiar şi acum, până la epuizare, că nici nu o s-o fac. Am clacat! Îmi explodează capul şi mi se sfâşâie sufletul în interior. Aş vrea să plâng dar deocamdată nu am lacrimi. Am nervi, frustrare, oboseală şi nenorocita aia de vinovăţie. Aş sparge ceva iar dacă aş fi de sticlă m-aş sparge pe mine. M-aş face milioane de bucăţi, într-atât de mult mi-aş dori să mă împart. Sunt doar un om şi totuşi mamă. Iar bag de seamă că cele două cuvinte, deseori, nu sunt sinonime. Ieri mergeam pe stradă aplecată cu totul peste căruţ şi mă maimuţăream de parcă nu eram decât eu şi ea. Mă opream când trecea cineva pe lângă noi de teamă să nu o ia la sănătoasa. Nebună oricum mă credeau toţi dar nici măcar nu mi-a păsat. Conta doar că fetiţa mea îmi zâmbea. Ayanna nu merge cu căruciorul, nu-i place. N-am obişnuit-o aşa. Am purtat-o doar la pieptul meu şi uite că nu-i mai place să stea în căruţ; vrea să vadă lumea pe care eu i-am arătat-o atunci când mă simţeam în putere. Niciodată nu mi-a păsat că am operaţia de cezariană şi că doare. Am ridicat-o la pieptul meu şi am plecat prin oraş să rezolvăm diverse. Faptul că eşti mamă şi că ai un bebeluş nu te scuteşte de probleme, ba dimpotrivă. Sunt mai multe parcă ‘de rezolvat’. Ba un drum la Poliţie, ba o adeverinţă de completat, ba un vaccin de făcut. Toate sunt drumuri şi trebuiesc făcute. Iar ieri m-am simţit puternică. Alaltăieri nu.
Alaltăieri am avut cea mai cumplită durere de cap de vreo un an încoace. Nu am suferit niciodată de migrene şi am considerat că ele aparţin femeilor slabe; duminică mi-a explodat capul. Am luat un algocalmin în ciuda faptului că pe prospect scria că nu, dacă alăptezi. Nu am făcut niciodată de când sunt cu Ayanna la purtător chestii inconştiente. Dar a trebuit să iau o fiolă. Am crezut că o să clachez dar când medicamentul şi-a făcut efectul am crezut că sunt iar puternică. Şi luni am fost… şi am să povestesc puţin nu ca să mă laud ci pentru că totul va avea sens până la sfârşit: trezirea la 8, dat să sugă, îmbrăcat Ay în hăinuţe frumoase, uitat la mine în oglindă- confirmat că sunt extrem de grasă (nu e chiar uşor de acceptat ce face sarcina din corpul unei femei), mers la grădiniţă- completat adeverinţă, adormit Ay pe fotoliul din biroul directoarei, incident neplăcut în drum spre Centru Bugetar, obţinut ştampila 2 pe adeverinţă, dorit plătit RDS nu reuşit… s-a desfiinţat agenţia, vorbit cu cosmeticiana pentru o posibilă pedichiură în cine ştie ce viitor îndepărtat, luat facturi de la mami de la servici, control Ay la doctoriţă- secreţiile încep să se rupă, recomandat aerosoli, sunat la o prietenă să ne împrumute aparatul, luat 2 cornuri- pentru că nu mâncasem nimic încă, discuţii cu o mămică pe stradă- mă abordase pentru că eram cu slingul şi dorea şi ea să-şi cumpere. Ora 13 şi Ay încă doarme la pieptul meu. Urcat, schimbat scutecul, pus picături, dat să mănânce, mâncat şi eu primul corn. Mult prea obosită pentru a mai face ceva dar analizat o listă mult prea lungă ‘de rezolvat’. Luat decizia… un nou drum împreună cu Ay- coborât căruciorul cu o mână peste scări, cu o mână ţinut copila, poşeta, port-bebele şi păturica; ieşit pe poartă… pornit ploaia… tras husa de ploaie peste căruţ, lăsat copila în faţa casei, urcat 2 etaje în superviteză, luat umbrela; fericită- pornit la drum. Ajuns la colţ- oprit ploaie, strâns husa, închis umbrela. Ay nu doarme în căruţ, ţipă şi plânge. Oprit în mijlocul străzii, pus mâna pe făţuca ei- doar aşa adoarme- stat 5 min şi şâşâit, adormit. Ajuns la Primărie, luat fata cu o mână, completat acte cu cealaltă mână, strâns laude despre cât de frumoasă e. Stat de vorbă 5-10 minute cu o prietenă în stradă. Ayanna admiră peisajul de la mine din braţe. Pornit spre casă; Ay nu doarme, nu vrea să stea în căruţ. Oprit în parc şi stat cu ea pe bancă, simţit că plenesc picioarele şi spatele. Pus din nou în căruţ- prăpăd! Inventat smecherie de stat Ay cu capul ridicat să mă poată vedea, măcar pe mine- succes! Ay râde! Întors spre casă, oprit la Braserie luat o cafea la pachet, alte laude despre fetiţa mea, ajuns acasă în curte, lăsat singură fata, urcat 2 etaje dus parte din bagaje sus. Venit vecină luat Ay în braţe, urcat 2 etaje dus alte bagaje sus, Ay urlă că-i e foame, schimbat scutece, pus picături, dat să mănânce, joacă cu omiduţa, plimbat prin casă să nu mai plîngă, mâncat în viteză cornul 2, pregătit bagaj pentru ora ei de înot de la ora 19; venit Mihai acasă, pornit la drum… oprit la prietenă- luat aparatul de aerosoli, pornit furtună; plecat prin ploaie… trafic bocat, inundaţii imposibil de trecut! Simţit că mor de nervi… Şi-acum sentimentele şi gândurile… în timpul orei de înot, în care s-ar fi dus Mihai cu ea, aveam şi eu 30 de minute de relaxare la cafenea. 30!!! Aşa stabilisem cu Mihai. Am trăit toată ziua cu speranţa că seara de la 7 şi 5 cel târziu, mă voi putea bucura de puţină relaxare. 30 de minute, atât trebuia!!! Atât aveam nevoie să-mi încarc bateriile, 30 de minute nenorocite! Apoi puteam intra şi eu la bazin să-i văd- aşa prevede regulamentul- şi puteam să-i filmez fetiţei mele prima ei oră de înot alături de tatăl ei. Doar 30 de minute aş fi vrut pentru mine! Nenorocita de furtună mi-a stricat toate planurile. Doream să fac o magie, doream să zburăm până la piscină, aş fi dat orice să ajungem la timp, nu să stîm parcaţi în maşină aşteptând; verdictul e final ‘nu putem trece de apăraia asta, tre să ne întoarcem’. Simţeam că mor! Aş fi cerşit cele 30 de minute, cui?! Captivă în maşină cu benzina pe gătate că nu reuşise să facă aprovizionarea, cu o copilă ce plângea în încercarea de a-mi spune că e obosită. Doar 30 de minute!!! Atât am vrut… şi am tras toată ziua de mine să rezolv atâtea pentru că doream să mi le merit. Niciodată nu am cerut nimic de pomană de la nimeni. Acum am vrut doar 30 de minute nenorocite… mi se părea că le merit, le-am muncit, am rezolvat atâtea de dimineaţă, nu le cer pe degeaba. 30 de nenorocite!!! M-aş fi mulţumit şi cu 25 dar să fie ale mele, la dracu! Am devenit uşor umilă dar pentru că după înot era ‘de rezolvat’ aerul condiţionat la Auchan am devenit aproape isterică încercând să-l conving pe Mihai să ajungem la Mall. Mi se explica frumos că nu se poate şi eu insistam. Nu mai puteam să-mi controlez ieşirea, trebuia să ajungem la Mall cu orice preţ. Nu ştiu de ce, auzeam, vedeam că era aproape imposibil de ajuns, maşini blocate, semafoare oprite, claxoane, nervi, înjurături, şmecheri cărora totul li se cuvine, apă apă apă… şi cele 30 de minute ale mele pierdute… După jumătate de oră în care am înaintat 50 de metri m-am lăsat pradă resemnării… ‘să mergem acasă’. Nu mi-am meritat cele 30 de minute, e clar! Deci ziua se încheia: ajuns acasă, dat să sugă Ayanna, citit câteva rânduri din Pivniţele Vaticanului ca un semn de protrest faţă de cele ce mi s-ar fi cuvenit. Adică simţit vinovată că citesc în loc să fac treburi gospodăreşti; Mihai strîns lucrurile aruncate prin casă, făcut pui pe sticlă, făcut pireu, spălat vasele… probabil a mai făcut multe altelele pe care eu nu le-am mai văzut şi de care nici măcar nu mi-a mai păsat. Am vrut doar o jumătate de oră pentru mine în care să nu mă simt vinovată că nu am pus tură la spălat sau nu am tăiat tifon pentru curaţat păsărica lui Ay. Erau 30 de minute în care şi ei s-ar fi relaxat şi eu. Fără vinovăţii de nicio parte…. Dar n-a fost să fie aşa că am clacat, azi…
E ora 22.34 şi sunt într-un club de net… scriu continuu de vreo oră, habar n-am. Şi poate că mai durează o oră să termin. Mi-am luat mai mult de 30 de minute liber pentru că undeva pe la ora 7 seara am ieşit pe uşă plină de durere şi de ajuns. Sătulă că nu am putut să mai stau cu mine de 4 luni încoace. Dorindu-mi să pot să fac ceva doar pentru mine… nu mai pot fi puternică, mă las bătută. Cu o zi înainte să nasc stăteam pe un taburet în baie şi frecam dulăpiorul cu soluţii… doream să fie totul perfect pentru atunci când Ay va veni acasă. Şi din ziua în care s-a născut m-am dedicat doar ei. Nu mai sunt femeie, nu mai sunt nimic din ceea ce am fost. Nici nu regret măcar, iubesc să fiu ceea ce sunt acum- mamă– şi ştiu că Mihai mă iubeşte şi mă va aştepta să fiu femeia de lângă el aşa cum am fost dar oare când pot să mă reîntâlnesc cu mine?! Doar aşa?! Fugind… şi nepăsându-mi ce las în urmă?!
De asta am vrut să intru şi să scriu… pentru că blogul ăsta reprezintă parte din ceea ce sunt eu ca persoană; pentru că nu am mai putut să scriu în el cât timp am fost însărcinată pentru că nu am mai putut. Apoi am putut şi nu am mai avut timp… deşi am visat în fiecare noapte posturi. Astăzi îmi propusesem să scriu despre cum o mamă face lucruri doar în jumătaţi de minut şi că maxim de timp- pe la 6 minute aşa- ce-l poate consuma este ‘spălatul pe păr’. Restul… spălat pe dinţi, machiat, îmbrăcat, tăiat unghii… sunt pe fast-forward făcute. Şi uite că nu am mai scris despre asta ci despre altceva… Oare câte dintre voi mamelor şi-au permis luxul de a fugi de-acasă ca mine?! Puţine probabil… dar sigur toate dintre voi simţiţi ce simt şi eu… vreţi uneori, foarte rar, doar 30 de nenorocite de minute, pentru voi. Sigur că multe dintre voi aţi apucat un minut jumătate să vă închideţi în baie şi să plângeţi în palme. Unele poate că aţi înjurat în gând, altele poate că aţi cerut îndurare. Toate am cerut răbdare să nu ne pierdem minţile. Apoi au trecut cele 90 de secunde, v-aţi şters cu podul palmei în fugă, v-aţi aruncat nişte apă în ochi, aţi pus zâmbetul de mamă pe faţă şi pe un ton uşor sfârşit, cu colţul gurii uşor coborât spre stânga, aţi murmurat ‘n-am nimic, plâng doar de fericire!’
Tuturor celor care aţi fost binecuvântate să purtaţi numele mamă ‘fiţi mame, deci fiţi puternice!’. Iubiţi-vă şi pe voi 30 de minute măcar din când în când pentru că doar aşa puteţi să plângeţi cu adevărat de fericire. Şi tuturor celor care au avut răbdarea de a citi postul meu până la capăt… mă voi întoarce acasă, staţi fără grijă… nu chiar acum… mai stau 30 de minute şi apoi încă 30 şi apoi…
Şi soţului meu… nu din cauza ta am plecat, chiar dacă aşa am lăsat să se înţeleagă. Ştiu că sută la sută al tău e chiar atât şi peste… şi-ţi mulţumesc şi te iubesc!
Şi copilei mele care poate va citi asta într-o zi… nu te-am abandonat, te-am lăsat cu tatule care ştiu că va avea grijă de tine. Ştiu că laptele praf e naşpa dar aveam nevoie disperată de nişte 30 de minute pentru mine, apoi pentru noi… Te iubeşte mama ta de 30 de minute mai mult!
7 Comments on “Respect pentru toate mamele de peste tot!”
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
sunt sigura ca meritai macar 30 de minute de liniste, si pace, bucuri pentru tine insuti. Iti doresc multa putere si rabdare . E bine cand ai speranta. 🙂 Speranta pentru ceva te mai tine in picioare mai mult decat credeai vreodata ca poti sa induri. Pusi voua. 🙂
Mare dreptate ai in tot ce ai scris Rebecca. Si eu ma simt cam la fel numai ca Rares al meu are aproape 9 luni… si eu speram ca odata cu trecerea timpului si cu cat va creste va fi mai simplu… din pacate cel putin la noi nu a fost asa…
Din fericire pe cat creste pe atat e mai frumos… rade gangureste, vrea sa se ridice si reusesc sa mai adun forte din progresele lui…. oricum frustrarea de partea mea e mare… insa sper sa treaca…..
iti doresc putere pentru mai departe si sunt sigura ca atat Mihai cat si Ay (cand va putea) vor intelege gestul tau.
Bestial post!
Am trecut si eu prin ceea ce ai descris tu aici, dar nu am avut cele 30 de minute si a trebuit sa gandesc „zen” si sa ma calmez pentru ca baiatul meu avea nevoie de mine. Toata lumea te intelege, dar nimeni nu face nimic sa te ajute sau daca face, nu respecta indicatiile tale, deci mai bine ma lipsesc de ajutor.
Robert mai are cateva zile si face 9 luni, rade, se rostogoleste, incearca sa se ridice de pe spate in fundulet, gangureste, ieri chiar striga la mine in stilul lui propriu sa imi arate ca se tinea de marginea patutului si statea in picioare (chiar daca doar cateva secunde). Si toate astea ma bucura atat de tare si imi dau putere sa trec peste toate frustrarile si problemele.
Gandeste pozitiv, chiar si atunci cand ti se pare imposibil si ai sa vezi ca devii din ce in ce mai puternica! (Ma uimesc uneori cum reusesc sa trec peste toate probelemele si zambesc cand imi dau seama ca unele de fapt nu erau probleme, dar in graba de a rezolva orice, asa pareau.)
Multa sanatate si un mare zambet pe fata!
buna:)am citit pana la sfarsit postul tau, si te-am inteles pe deplin.am un baiat de 9 luni, e frumos sa fii mama, dar cateoadata ne-ar veni bine o vacanta de cateva minute..sau ore…:)ma bucur ca nu numai eu sunt asa cu aceste ganduri, si apreciez faptul ca ai avut puterea sa „il publici”noua, altor mame:D sa cresteti mari si sa fiti sanatosi…iti doresc multa putere, fericire si RESPECT!din partea celor care te cunosc 😀
Klari mi-a trimis acest link…..cam atunci cand aveam si eu nevoie de minutele mele si nu leam primit:D:D:Dpa.o zi frumoasa
@Klari: Între ‘a merita’ şi ‘a obţine’ este o foarte mare prăpastie atunci când ai un copil. Ai să vezi tu. Te sfătuiesc să te bucuri acum de libertatea pe care o ai, atunci când vine un bebe în viaţa voastră o să aveţi un alt soi de libertate de care să vă bucuraţi. E un soi de ‘libertate prin constrângere’… adică tre’ să-ţi constrângi soţul să-ţi acorde nişte 30 de minute. Glumeam… dar nu la partea cu bucură-te acum de libertate!
@Anca: Ştiu… văd… simt… Într-adevăr cu cât creşte cu atât e mai frumos. Suntem oameni deci supuşi greşelii; încerc să greşesc cât mai puţin, şi cred că multe dintre noi mamele, pentru că la final vreau să spun ‘am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca şi copilul meu să fie OM’. Pentru asta lupt cu fiecare frustrare ce încearcă a mă domina. Nu trebuie să ne lăsăm învinse pentru că nici mamele noastre nu au făcut-o, cel puţin a mea sigur nu. Vom învăţa alături de copiii noştri şi de soţii noştri să fim ‘mame’ aşa cum probabil că ne-am imaginat. Hai să-ţi mărturisesc ceva- ştii ce a făcut fiica mea în perioada în care eu am fost plecată? A stat 140 de minute şi s-a uitat pe geam. Ceea ce ea nu a făcut în viaţa ei. Stătea în pat şi se uita pe geam, în gol, sec. Am plâns de m-am stins când am văzut filmuleţul… l-aş posta dar e mult prea dramatic de vizionat… Să nu mai îmi spună mie nimeni că între copil şi mamă nu este o legătură de neexplicat. Există!!! Trebuie doar să clădeşti mai departe ceea ce ai primit ca bază atunci când ai rămas însărcinată. E simplu ca bună ziua… trebuie să simţi şi atât, restul vine de la sine.
Te îmbrăţişez şi pe tine şi pe Rareş! Hai să ne promitem că vom încerca să depăşim toate frustrările ca mai apoi să le povestim copiilor noştri doar cele bune! Cu drag…
@Alina: Îţi mulţumesc pentru cele (cel puţin) 10 minute de ‘liber’ pe care le-ai consumat citind cele scrise de mine. Sper să-ţi mai fi rămas măcar 20 pentru a prinde puterea suflului pozitiv de care avem nevoie cu disperare atunci când răbdarea se cam consumă. Înţeleg perfect treaba cu ‘nimeni nu le face ca mine’ pentru că şi eu am aceeaşi meteahnă. Deseori mă urăsc pentru incapacitatea de a putea accepta că un praf poate fi şters cu aceeaşi precizie cu care o fac eu… Se numeşte tipicăreală şi din păcate, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât e mai rău. Asta e… ai dreptate, dacă încerci să atingi perfecţiunea personală suporţi consecinţele. Mă bucur nespus să pot dialoga cu mame care nu se văicăresc la modul ‘nu mai pot, să ai un copil e o corvoadă’ ci care învaţă să fie ‘cele mai bune pentru copiii lor’. Eu nu m-am văicărit în postul meu- dar asta tu ştiu sigur că ai înţeles, fac precizarea pentru neavizaţi- ci am expus o stare de fapt. Care într-adevăr era mai puţin zen, să o numesc elegant. Sunt convinsă că Robert e în culmea fericirii ştiind că visele lui sunt vegheate şi orice ridicare pe propriile picioare smulge valuri de admiraţie de la cel mai sincer fan al lui- tu, mama sa. Vă pupăm cu drag şi… am zâmbit!
@Olga: Mă bucur că ai avut răbdare, e un post cam lung, hihihihi! Iată că eşti deja a treia mămică ce are copilaş de 9 luni, ce tare mi se pare că v-aţi întâlnit taman la acelaşi post. 🙂 Asta am şi intenţionat cu postul ăsta, să dau şi eu măcar nişte cuvinte de încurajare mamelor care sunt mame de-adevărat… Poate că-l citesc şi taţii şi bunicile şi multe mame din lumea asta se vor trezi mâine spunându-li-se zâmbind cald ‘ai 2 ore liber, fă ce vrei’. Pentru că eu personal am declarat război frazei ‘vin eu să stau mâine cu fetiţa să-ţi mai faci tu una alta prin casă’. NOT!!! Dacă vii mâine, vii să o vezi că-ţi face plăcere, nu să mă hălădui pe mine la alte munci. Dacă vreau ajutor sun eu după el şi am să te rog să vii mâine să stai cu ea ca eu să fac altele. Cam asta cred eu prin a primi liber. Să poţi să faci ce vrei. Ades alegem să facem tot chestii prin casă dar uneori chiar ne trebuiesc cu disperare cele 30. Mă bucur că postul meu a venit la fix şi sper ca şi acum să mai prinzi nişte minuţele libere în care să şi citeşti ce ţi-am răspuns. Şi poate chiar şi altădată pentru că eu mai am muuuuulte de zis. Îmbrăţişare dublă… şi pentru puiuţ, e clar!
Buna Rebe 🙂
Sper ca esti bine, acum si mereu, pe cat se poate. Am scris mult in alt post si abia acum l-am descoperit pe acesta din 22 iunie, cand mi-ai raspuns tu pentru prima data, am comparat zilele si orele si asa am inteles de ce acele cuvinte nu au fost o coincidenta! Doaaaamne… Acum am o alta viziune asupra a ceea ce s-a „intamplat”, deci tu m-ai pus sa scriu Atunci si nu altcandva… De cand am descoperit cuvantul dar si intelesul lui „serendipity” am parte de astfel de experiente cumva de neinteles si cu cat le intelegem mai putin probabilitatea, cu atat sunt mai frumoase si mai „de dincolo” si cu atat explica ele legaturile subtile dintre noi, oamenii, cunoscuti sau nu.
Cat de uman acest post, se intampla tuturor dar la un nivel mai mult sau mai putin exteriorizat, tu ai luxul de a te exprima ceea ce e „insanatositor”, dar si Zen ala poate fi atat de apreciat, te exprimi si acolo dar in alt mod, merita incercat si sunt sigura ca Ayanna o sa simta efectele doar pozitive si fara sa te cheme pe fereastra, e dramatic atasamentul si nevoia copiilor de a avea parinti si iubire dar nu e la fel cu depresia, deci sa nu te lasi coplesita de filmulet, ca orice puisor mic sanatos doreste indrumare permanenta dar stie ca e iubita, deci data vrei sa ma crezi eu sunt convinsa ca citesti prea mult in ochisorii ei, dorea sa aiba parte de iubire constanta si nu era dramatic trista ca te-a pierdut, asta poate aprea in alte circumstante si se poate dezvolta pe parcurs si sa apara nevroze dar NU e cazul ei! Si apoi daca-i spui ca ai fost cu noi, cu prietenii tai dar mai tarziu poate si ai ei, o sa te certe ca n-ai facut-o mai demult, draga mea, cateva minute aici acum sunt convinsa ca sunt vindecatoare, iti mai raman 25 pentru tine si e totusi bine. Ai spus ca te-ai ingrasat, ce zice doctorul, poate niste exercitii? Si cornurile alea daca ar fi fost fructe sau macar niste biscuiti din cereale integrale, un fruct, sunt trista ca tu esti trista si ca nu te placi dar o sa-ti revii! Tot prin munca si nedormit ufff… Pe la multinationale a dat boala-n toate fetele sa faca copii si le cresc bonele, sunt odihnite ca sa mearga la serviciu si sa-i nevrozeze pe altii, nici o mama nu sta linistita sa aibe bebele cu febra sau sa stie ca altii i-l cresc si aia nu e maternitate, nici un astfel de copil nu se va simti in siguranta inside precum copilul tau, e justificata „fuga” ta, durerea de cap era doar inhibarea unei nevoi de a evada putin, altii o fac cu mai putin fast dar asta nu inseamna ca nu suntem toti la fel, nu? Exprimarea e diferita. Iar Zen e minunat, cateva minute pe zi chiar cand esti cu ea te pot incarca pentru mult timp si o sa doarma si ea linistita, timp in care tu poti sa-ti faci unghiile, daca as fi sora ta ti le-as face chiar eu dar nu unghiile sunt problema. Sa se mai mareasca ea putin si o sa ai timp sa redevii femeie, asta daca refuzi sa crezi ca tu nu sti la fel de femeie si na, e un risc cu corpul asta „deviat” dar se revine la normal chiar daca cu efort. N-ai face schimb cu o „fodomodea” si tu stii asta! Dar da, nici sa nu ai grija de tine nu se poate dar mai amana putin asta, un pic, acuma aia mica vrea liniste si poti sa te razvratesti tu peste cateva luni, sa o „ridici” mai mult putin 🙂
Inca un mic amanunt: cand esti atat de prins, chiar praful sters pe jumate de catre o vecina in casa ta si tot este mai bine decat sa il vezi pe tot uniform si tushitor in casa, mamele care-si lasa copiii sa dea un o bata-n balta si sa le curga mucii cateva minute mai tarziu decat cand au observat ele raurile gelatinoase care ameninta sa inece fata copilului, alea sunt si mai detasate si cred ca si copilul mai imunizat 😀 Super-Rebe o sa fie si mai super in timp, chiar daca zambeste cand vine o vecina si din chiuveta iese o tava in care a fost placinta si „fo” 3 cani de cafea cu lapte, un zambet care spune „de ce nu vrei sa le speli mata daca nu-ti plac, bre” si tanti aia NU o mai zica nimic iar tie… de ce ti-ar pasa??? De cate milioane de ori nu ai spalat tu vasele si te-ai bucurat ca sunt ele frumos puse la loc? Si?… Acum a cazut economia mondiala ca sotul tau nu le dezinfecteaza?… Nu! Nevoile din interior le manifestam in afara, asa ca vasele alea tre sa fie curate tot timpul in mintea ta – ptiu ca iar Zen ala! 🙂 Asa ca am toata credinta ca aceasta fuga de acasa este doar un mic semn ca poti sa schimbi ceva si anume atitudinea. Chiar si oboseala e diferita cand zambesti. Sau poti sa tipi, sa plangi, sa fugi! Ce daca? Unii o fac, altii si-o imagineaza, altii nu au curaj pentru nici unele, tu ai curaj sa scoti la vanzare chiar si o martoaga si fara sa ii faci reclama mincinoasa, astepti poate o cumpara cineva, daca nu o aduci acasa si o ingrijesti si zici ca poate data viitoare… 😀 Asa ca cine e mai curajos? Da-i inainte cu orice sinmti nevoie dar poate putina meditatie, chiar cand o hranesti, ajuta pe toti si daca nu ajuta, mai bine sa fugi cateva minute/zi decat o data si bine, aia mica o sa stie ca „mama e cu ea, sa ne fie dor una de alta mai mult si sa radem cand ne revedem”. Kahlil Gibran avea el o poezie de dragoste cu spicele de grau, daca ar sta unite in manunchi atunci nu ar mai simti melodia vantului trecand printre ele, asa ca pastreaza o mica distanta intre ele ca sa se bucure de muzica. Deci Ayanna nu era disperata de depresie ci era o expresie a nevoii de continuitate in iubirie si ea stie ca nu era parasita, datile urmatoare o sa fie chiar sigura! Si tu la fel. Faci cum stii si poti mai bine dar esti o fata tanara, singura acolo, avand dorinta unui urias dar intr-un corp mic ca al tau – care s-a marit dar da el inapoi, o sa vezi!
Va imbratisez si te pup, Super-Robo ar fi un titlu de blog non-romantic si non-uman asa ca Rebe e mult mai potrivit si mamicile superbe cu bebei de 9 luni (tare!) sunt aici sa spuna ca la CV ar trebui adaugat „ianuarie 2008-februarie 2010 am practicat meseria de mamica unde nu am fost tot timpul sefa de proiect dar in final am rezistat pe timp de criza si am inregistrat profit”.
draga Rebe…
Bebita mea are acum 1 an si 1 luna si tot asa am crescut-o ca si tine in marsupiu ea cu sacosile in maini, cu ea facturi, noi doua medici…etc.Acum…nu s-a schimbat nimic doar ca e mai grea si cere singura cand sus cand jos. Nu este delocmai usor si ai mare dreptate in privinta celor 30 min, ne-ar reda puterea de a fi robotei mai departe. Nici nu stii cat ma bucur ca te-am gasit,esti dupa sufletul meu! te pup! as vrea sa mai stiu de voi…