Views: 39

Sunt putin contrariata privind cartea asta. Imi pare rau sa o spun dar mi s-a parut un roman superfluu. De la o vreme citesc recenziile de pe Amazon sa vad daca exista o similitudine intre ceea ce mi-a produs mie ca impresie si ceea ce cred altii, poate mai priceputi ca mine (recenziile de acolo sunt foarte bune). Si… dezamagire in cazul Pasiunii. Majoritatea recenziilor nominalizeaza cartea ca fiind una din cele mai bune ale vremii. Din cate am inteles, se studiaza si in facultate, dar in ciuda caracterului de obligativitate a cucerit inima cititorilor sai. Nu acelasi lucru s-a intamplat si in cazul meu. Intr-adevar, foloseste cateva metafore si alegorii (cum ar fi scoaterea inimii din piept a celui care ti-a ranit inima ta atat de tare incat nu mai poti sa-ti continui viata, sau iubirea pana la pierderea sinelui) insa nu mi s-a parut de exceptie. Intr-un final, multe opere de valoare au acest laitmotiv.

Personajele in jurul carora se construieste povestea de iubire sunt Henri, bucatarul personal al lui Napoleon Bonaparte si Villanelle, vivandiera, un soi de prostituata pentru baietii din trupele franceze. Henri este un individ simplu, incorsetat in propriile complexe dar cu o pasiune inflacarata pentru Napoleon. Acesta e motivul pentru care se inroleaza in armata franceza si crede cu tarie in megalonomia imparatului, pe care el o ia drept patriotism si devotiune. Prima parte „Imparatul” este dedicata exclusiv prezentarii lui Henri si este de fapt un pretext pentru a da istoriei napoleoniene o subtila romantare. Laitmotivul partii intai este „Va spun povesti. Credeti-ma.” Asadar existenta personajului Henri nu e umbrita de odioasele crime si masacrele ce-l inconjoara, pana in ziua in care o cunoaste pe Villanelle. Partea a doua „Dama de pica” o introduce in peisaj pe fiica unui gondolier, Villanelle, o ciudata care poate merge pe apa datorita unei malformatii (degetele de la picioare sunt lipite printr-o membrana) pe care le are ca urmare a incalcarii unui ritual. Lucreaza la cazinou si una dintre placerile sale este sa se deghizeze in barbat. E un personaj controversat prin natura a tot ceea ce este ea dar si datorita aventurii pe care o are cu o alta femeie. Totusi viata nu e asa cum ne-o imaginam noi si datorita unei erori in decizia alegerii viitorului sot ajunge vivandiera. Dar tot raul spre bine, asa il cunoaste pe Henri. Laitmotivul partii este „Joci, castigi. Joci, pierzi. Joci.” Ultimele doua capitole „Iarna cea geroasa” si „Stanca” trateaza peripetiile celor doi amorezi, ca urmare a deciziei luate de Henri, de a dezerta din armata lui Napoleon. Pe mine personal nu m-au miscat toate acrobatiile lor, le-am gasit previzibile si demne de telenovele. Cred in intamplare, cred in coincidenta, cred in destin, dar cand cineva forteaza si sfideaza toate legile lui „pur si simplu” mi se pare deja cazut in desuet. „Care sunt sansele?” cam asta m-am intrebat timp de 50 de pagini.

Imi pare rau ca nu am reusit sa inteleg de ce romanul s-a ales cu un premiu in 1987 (poate pe atunci avea sa contrarieze scrisul autoarei), de ce toate recenziile sunt pozitive, de ce a impresionat criticii, de ce publicul a cazut la picioarele autoarei si mai ales de ce autoarea ar fi conform unor critici literari „cea mai valoroasa tanara voce literara din ultimii douazeci de ani”. Mi se pare putin fortat si nu e vorba ca romanul nu ar fi genul meu… Una peste alta, raman la parerea mea ca toata povestea e superflua… si ca pare desprinsa din ciclul „ramai cu mai nimic”…