Views: 59

Mă gândesc zi de zi la blog, e propria mea creaţie în care am investit multe. Mi-a rămas în gânduri şi-n exprimare ‘o să scriu pe blog despre asta’. Dar niciodată nu am mai apucat… şi-mi pare rău. Devine similar cu a-mi trăda amintirile. Chiar şi aşa, El- Blogul e aici, aici e scrisul meu, aici e timpul meu, aici sunt trăirile mele. Poate şi lui i-a fost dor de mine întocmai cum mi-a fost mie, poate… Sper să pot reveni în adevăratul sens al cuvântului dar am mai spus-o de atâtea ori încât afirmaţia a devenit neverosimilă chiar şi pentru mine.

Simt nevoia justificării şi a retrospectivei. Nu mi-a cerut nimeni aşa ceva şi nici măcar nu o fac pentru alţii, e acelaşi egoism cu care, acum doi ani porneam ceva ce se anunţa a fi la fel de instabil precum mi-e firea. Sunt Vărsător dar mă tratez.

Lăsam povestea trăitului meu undeva pe la lăsatul de ţigări… chiar mi-am dorit dar nu suficient de mult. Povestea continuă cu ceea ce eu îmi amintesc; probabil multe le-am uitat pentru moment dar încerc un sincer răspuns dat unui prieten (de ce nu chiar şi imaginar) la întrebarea ‘cu ce te mai lauzi, ce-ai mai făcut?’. Dacă ai timp şi nervi să mă asculţi dau drumul la poveste, am rămas aceeaşi fire explozivă, comunicativă şi cuceritoare prin tot ceea ce trăiesc şi da, trăiesc din plin. Dacă ai adresat întrebarea doar din politeţe şi nu-ţi pasă cu adevărat ce mai fac, nu-i nimic, o să povestesc oricum, pentru mine şi pentru mine. Mi-e caracterul de tip isteroid într-atât de pe plac încât o fac oricum, publicul îl adun pe parcurs- dacă e să fie- dacă nu, să nu uităm că narcisismul, egoismul sau lauda de sine nu-mi sunt străine atribute.

Iarna, anotimpul iubit şi venerat, mi-a adus nenumărate suferinţe. La momentul ăla mi se părea un blestem, acum înţeleg mai bine de ce trebuia să se întâmple. Credeam că plătesc poliţe, poate aşa şi era, acum nu-mi mai pasă, mi se pare că am trecut printr-un program de detoxifiere- psihică, fizică, mentală, spirituală-. Încercam să înţeleg şi nu prea reuşeam… acum am făcut-o pe deplin că toate se petrec la timpul lor. Un stomac făcut praf- acolo s-au dus nervii şi stresul acumulat- pe care am avut răbdarea să-l tratez cu respect. Întotdeauna a dat semnale când exageram cu absolut orice, am un corp inteligent. Un helicobacter pe care nu-mi mai pasă dacă îl am- mi se pare că e doar o invenţie- toţi îl avem iar tratamentul cu antibiotice este oribil. Mă preocupă hrana pe care i-o trimit stomacului şi care am grijă să nu fie batjocoritoare pentru ritmul lui de lucru dar mai ales îi trimit gânduri frumoase, nu-l mai alerg prin nervi şi draci, nu, nu-l mai implic în conflicte şi lupte permanente cu orice, oricine, oricât. NU! Nu-i mai hrănesc pereţii cu medicamente, nu, îl mângâi cu palmele mele permanent reci şi-i mulţumesc că e al meu, am grijă de el. Un maxilar prea mult încercat de probleme şi nervi şi stres- doar pentru că mi se părea cool să scrâşnesc din dinţi şi să pulsez presiune pe măsele ca interlocutorul să vadă că sunt nervoasă. Nu, nu e cool deloc. Interlocutorului nu-i păsa, maxilarului da. Nu-mi amintesc să-mi fi zis cineva vreodată ‘se vedea că eşti nervoasă după cum presai măselele în gură’, în schimb îşi aminteşte stomatologul meu ‘plescăiai tot timpul gumă de mestecat înainte să intri la mine’– un alt factor cu caracter negativ în distrugerea cu bună ştiinţă a danturii. Guma de mestecat sucks! Distruge egal maxilar egal stomac. Daţi gogle dacă nu credeţi! Acum ştiu… am grijă de el, îmi port cu conştiinciozitate religioasă gutiera, fac exerciţii ori de câte ori pocneşte anunţându-mă că am exagerat în vreo privinţă. Oricum am dinţi puţin dotaţi, sunt bieţii plini de plombe şi permanent încercaţi. Dar să mai las conflicte şi nervi şi stres să domine cavitatea mea bucală, nu, îmi pare rău dar nu se poate. Apoi a fost inima care sărea din piept şi pe care am sacrificat-o pe altarul greutăţii. Am vrut să am dimensiuni de top model dar m-am făcut că plouă când a venit vorba de viaţă sănătoasă, am ales ‘capsula de slăbit’ în loc de a-mi pune căşti în urechi şi a savura o alergătură energizantă. Greşit! Am plătit cu vârf şi îndesat! O să povestesc tuturor despre magica întâlnire cu capsula de slăbit dar când o să fiu pregătită să-mi asum eşecul, pentru că am ales cu bună ştiinţă să distrug un corp (poate nu neapărat plin de sănătate dar cu siguranţă ticsit cu energie) pentru 6 kilograme amărâte pe care oricum le-am câştigat înapoi. Am ales cu bună ştiinţă să introduc în corp substanţe interzise în toată Europa, cunoscute drept droguri doar ca să simt pe propria piele o traumă care s-a finalizat fericit doar pentru că am avut în jur oameni competenţi şi răbdători. Aş vorbi în detaliu despre mizeria chinezăriei capsulei de slăbit dar mi-e ruşine că am fost într-atât de stupidă încât să ignor toate avertismentele. Fetelor, aruncaţi la wc restul capsulelor pe care vi le-aţi pregătit pline de tact pentru restul zilelor, sunt doar urme uşoare de amfetamină- nimic deosebit- poate veţi slăbi dar preţul plătit e mult prea mare, implică doar lezarea a două organe, poate dispensabile pentru voi- inima şi creierul. Daţi gogle pentru detalii, aşa cum şi preşedintele şi oamenii lui îndrumă. Apoi au fost şi altele mărunte care nu ar fi fost deloc îngrijorătoare dacă nu ar fi venit în contextul unor permamente nelinişti şi frustrări- un colesterol ce depăşeşte cu mult limitele normalului, un streptococ beta-hemolitic de tip G care nu trecea în urma tratamentului cu antibiotice, două măsele de minte cu câte patru rădăcini plus o perlă de smalţ, dureri oribile de spate şi coloană, dureri infernale în urechi… nu le mai ştiu, nici nu mai vreau să le ştiu.

Pe lângă toate durerile fizice au fost şi cele psihice, mult mai profunde şi mult mai greu de îndurat. Prieteni care dezamăgesc, oameni care lovesc fără scrupule, invidie şi mult prea multă răutate. Dar am descoperit familia! Nimic nu se întâmplă fără vreo raţiune şi cred cu tărie că lumea din jurul nostru este propria noastră oglindă. Deseori mă gândesc dacă eu am alimentat mare parte a conflictelor din jur, cred că aş fi putut deseori să le evit dar nu am făcut-o pentru că mi-am aşezat orgoliul mai presus de orice. Nu aş da timpul înapoi, niciun caz, a fost o lecţie pe care mă bucur că mi-am asumat-o. Prea rănită să mă mai pot apăra, m-am retras… şi uite aşa am descoperit că atunci când oferi bunătate primeşti bunătate. Chiar aşa îmi place să cred că la bunătate nimeni nu poate răspunde cu altceva decât cu bunătate. Şi chiar dacă ar fi altfel, încerc să zâmbesc şi să nu mă mai las angrenată în situaţii tensionate, nu merită efortul.

Cam tot prin perioada asta m-au lovit brusc şi dintr-o dată sentimente materne, nu ştiu, m-au copleşit. Subit mi-am dorit să lărgesc familia, să aparţin cuiva, să adaug numelui meu şi numele celui pe care-l iubesc şi alături de care am creat un mic imperiu, o oază de linişte şi pace, până acum. M-am panicat şi m-am urât pentru dorinţele mele ascunse, mi se părea că ‘acum’ trebuie să se-ntâmple ceva, altceva. Nu mi-a venit să cred că eu, taman eu, reduta independenţei şi duşmanul gospodinelor acre aş putea cerşi o familie, propria mea familie. Ştiu şi de ce, doar am căutat raţiunea… m-am săturat să caut în alte părţi ceea ce nu vedeam că era sub ochii mei, acasă. Dar am iniţiat atâtea etape ale relaţiei mele de la începuturi până acum încât am considerat că de data asta nu stă în puterea mea să presez lucrurile ca ele să se petreacă. În plus, ori de câte ori mi-am dorit ceva, Cineva acolo Sus m-a iubit şi a avut grijă să se întâmple. Pentru că subiectele- copil şi statut- nu erau uşor de abordat, întocmai ca-ntr-o poveste, Mihai a visat că eu aş fi însărcinată şi… de-aici hotărârea comună de a renunţa la pastilele anticoncepţionale. Nu eram foarte pregătiţi dar cu siguranţă ştiam că ne doream să fim părinţi, pe cât de nebunească sau inconştientă ar suna pentru noi expresia. Apoi era statutul! A durat ceva până când am reuşit să-mi explic că nu e nicio tragedie că acum îmi doresc să aparţin cuiva, m-am răzgândit! Pe când mi-am făcut curaj să abordez subiectul, Îngerul meu din nou a avut grijă ca răsfăţata de mine să fie câştigătoare… Mihai a zis cu pumnii încordaţi ‘Întotdeauna ai stricat surprizele!’. Am tăcut şi am zâmbit, de unde să ştiu că ne iubim atât de tare încât ne-am dorit aceleaşi lucruri în acelaşi timp? Care erau şansele?! Timpul le va aşeza pe toate la locul lor, nu ştim când şi cum dar o să aşteptăm cu zâmbetul pe buze şi speranţă să depăşim încă o provocare împreună.

Apoi a fost serbarea de sfârşit de an şi copiii mei care sunt excepţionali! Apoi am descoperit cine e frustratul care stă în spatele unui pseudonim. Apoi am aflat că pot lucra în echipă şi că o respect pe colega mea Luci cu toată puterea fiinţei mele; că Luci este un om atât de special de la care pot învăţa atât de multe încât nu voi putea să-i mulţumesc vreodată; o să îi zâmbesc cu căldură ori de câte ori ochii ni se vor întâlni iar ea va ştii că ţin la ea ca la o mamă. Apoi am descoperit alţi oameni plini de căldură, le-am dat un loc în viaţa mea, sunt oameni care au adus plus de voie bună şi ajutor exact atunci când aveam nevoie. Apoi am primit o propunere de colaborare, o asociere legată de un club de copii, nu ştiam ce să fac, ştiam de ce anume n-ar trebui să o fac căci intuiţia mea n-a dat greş vreodată, ştiam de ce anume ar trebui să accept dar nu părea că drumul va fi pavazat cu intenţii bune. Apoi am trăit dezamăgirea că orice relaţie este supusă provocării despărţirii şi că un prieten bun a dorit să se sacrifice pe sine pe altarul iubirii; mi-am văzut prietenul înşelat redefinindu-se şi renăscând; am înţeles că cei ce jură fidelitate sunt mincinoşi, se mint pe ei apoi pe restul. Apoi am acceptat să intru în afacerea cu clubul şi de aici a început o adevărată nebunie şi aventură. Apoi am primit multe semne că ar trebui să mă las de fumat. Apoi o viespe şi-a făcut patru cocoane la noi în dulap şi am acceptat-o ca pe un nou membru al familiei. Apoi mi-am dat seama că Mihai şi Tisa şi familiile noastre sunt nişte realităţi ce ating perfecţiunea, perfecţiunea mea. Apoi afacerea Clubul a suferit prima criză şi am mers pe o carte mult prea riscantă dar finalul a fost unul fericit- cel puţin pentru moment. Apoi am avut o criză de rinichi şi m-am speriat că iar o iau de la capăt cu bolitul dar nu mi-a mai fost frică, ştiam că am persoane dragi pe lângă mine. Apoi am primit semne magice şi cu mâna dreaptă tremurând am tras protecţia plasticului testului de sarcină, erau două linii, adică pozitiv. Apoi am zis că ‘n-are cum’, mai ales că una dintre linii- a doua deci cea mai importantă- era estompată dar apoi o prietenă mi-a zis ‘Înseamnă că eşti însărcinată doar puţin!’. Apoi am fost la doctor şi am primit acid folic… apoi l-am văzut pe Mihai lăcrimând şi sărutând burta… apoi am acceptat că sunt însărcinată cu-o minune pentru mine sau cu un vis frumos de vară pentru Mihai…