Finalul explicaţiei…

Views: 42

Ca să putem trece mai departe, ca să putem evolua, ca să pot naibii să scriu şi eu finally ce-mi place, doresc a lămuri rapid treaba cu comentariile închise, nu de alta dar o promisiune e o promisiune (aşa mă toacă şi copiii la grădi). În urmă cu vreo cinci zile chiar simţeam nevoia să explic de unde saturaţia mea privind libertatea exprimării prin cometarii aici pe blog, acum doresc mai degrabă să rămână notat pentru posteritate şi pentru atunci când bătrâneţea şi senilitatea mă vor însoţi. Aşadar, la foc rapid prezint motive pentru care am decis să opresc comentariile, apoi explic rapiditatea explicaţiei: 

1. Niciodată nu m-am identificat cu ‘blogosfera’, niciodată nu am simţit a fi blogger (fie cu un ‘g’, fie cu doi), în ciuda faptului că… ironic şi posibil stupid… aveam blog.

2. Termenii uzitaţi în legătură cu tot ceea ce implica blogăreala au fost străini de mine, m-am încăpăţânat a mă simţi limitată pentru a nu fi priceput decât minimum de informaţie: cine-i blog-roll, care-i trafic,  cum îi spam, câţi pe link exchange… the rest is ceaţă!

3. Am refuzat să adaug în blog-roll oameni pe principiul aducerii de trafic, de fapt cam orice alt principiu. Ba că ăla s-a prostituat, ba că ălalalt scrie bălării, ba câr, ba mâr, doar mofturi am făcut. Am avut în lista recomandărilor 3 (trei, da miră-te blogăre) persoane pe care le cunosc (personal, adică) şi pe care m-am şi bucurat că le am de altfel ca să mă laud şi eu că ‘am blog-roll, băi, am cu ce!’

4. Nu stă în caracterul meu să cenzurez, nu am putut accepta ideea moderărării comentariilor, nici măcar parţial. I just can’t! Mă simt capabilă a mă apăra şi consider că în faţa oricăror acuze aduse-mi mă pot justifica dacă e nevoie, îmi pot recunoaşte greşelile şi îmi pot asuma consecinţele. Arar am făcut greşeli gramaticale în scris, cel puţin nu-mi amintesc să mă fi corectat cineva până acum (pe blog, zic), la partea logică am fost atacată şi uneori am convins interlocutorul, alteori am acceptat pur şi simplu că gândim diferit. O singură dată am închis comentariile la un post, o experienţă sumbră şi ‘de haită’ după cum am şi numit-o, subiectul este în continuare închis pentru că, pentru mine, persoanele respective sunt nevaloroase la momentul prezent. Rest… nu mi se poate imputa nimic sau oricum în cantităţi neglijabile.

5. Lăsând liber la comentarii, trecând printr-o perioadă bizaro-stupido-maturizantă, nemaiscriind ceva nou pe blog iată că Domnul Google iubindu-mă mi-a trimis o serie de imbecili cu păreri stupide şi agramate privind părerile sau experienţele mele de-a lungul timpului (mi-e lene să dau link în arhive să vedeţi da’ în principiu la secţiunea cu carţi). M-am apărat în faţa lor deşi trebuia să-i trec direct la gunoi. Ei au continuat să mă onoreze cu augusta lor prezenţă, posibil considerându-mă un partener distinct cu care poţi polemiza. Şi de aici blogul, site-ul, viaţa mea au devenit piaţă. Eu am spus şi repet: scriu targetat! Scriu pentru oameni inteligenţi şi deştepţi, nu pentru semi-analfabeţi. Nu mai puteam să-mi calc în picioare cititorii (da, cititorii, tu ăla de te mirai că-mi permit aroganţa de a-i numi aşa pe cei care citesc ce scriu eu, uite, continui să te sfidez, şi pe tine şi natura) cu ţaţisme doar pentru că eu cred în libertatea exprimării şi oprimarea cenzurii. Era prea mult de îndurat!

6. Am încercat să banez (să-i opresc pe aceştia să mai intre pe pagina mea de blog) şi unde s-a ajuns?! La banarea tuturor ip-urilor de Romtelecom din ţară! Îmi cer scuze pe această cale tuturor celor sinceri care nu au mai înţeles de ce anume le este restricţionat accesul pe pagina Rebeccăi Punct Eu. Nu m-am gândit că se poate ajunge până aici, nu am ştiut că restricţia a fost atât de ‘cuprinzătoare’. 🙁

7. Din statistici vedeam că pe aici intră cam 200 de oameni zilnic. Mulţi, după umila mea părere… Cine erau ei nu ştiam, ce doreau de la mine nici atât. Dar am un cap şi gândesc: ei intră constant, citesc şi răsfoiesc multe pagini, petrec ceva timp pe aici, ocazional primesc şi mailuri sau comment-uri în care sunt felicitată… deci… obiectivul meu, deşi părea stupid şi de luat în râs de către cei din jur, a fost atins, scriu targetat, scriu pentru oameni de calitate. E clar, oamenii mă citesc dar nu simt nevoia să se expună, e suficient să fiu încântată şi mulţumită pe deplin.

8. Poveştile mele sunt părţi din ceea ce trăiesc, atât cât îmi permite memoria să pun în scris. Dacă nu s-a observat, nu am prea încurajat păreri de genul ‘da, şi mie mi s-a întâmplat asta’ sau ‘da, ai dreptate’ mai puţin în situaţiile în care eu am cerut părerea sau confirmarea altora (sau atunci când era nevoie de ele cu adevărat dar pentru asta era nevoie de inteligenţă nativă, intuitivă, chestii) dar într-o cu totul altă manieră, mai rafinată, mai cizelată. Deci… egoist şi narcisist… aşa cum probabil sună, experienţele mele sunt trăite deja, consecinţele asumate, expuse public cu bună ştiinţă. Încă învăţ să învăţ de la cei din jur dar… de la cei care şi au ceva de spus!

9. Trecând prin stările tembele prin care am trecut, am învăţat prima lecţie de valoare: că eu pot alege ceea ce e bine pentru mine! Şi am ales…

10. Cu cât traficul mi-a crescut cu atât m-am simţit… copleşită în faţa complimentelor… suspicioasă la vorbe de bine… iritată de părerile imbecile şi nejustificate… incapabilă să mă apăr în faţa unei afirmaţii retardate de genul ‘ai trebui belită şi tu şi pisica’… arogantă pentru că oameni maturi m-au admirat… mult prea sensibilă, aşa cum am uitat că sunt uneori… datoare să scriu cât mai des, oamenii aşteptau… comercială în încercarea de a folosi un limbaj simplist să priceapă toţi… falsă, povestind exact ceea ce unii trebuiau să audă… ieftină, la gândul că poate ar trebui să fac compromisuri… contradictorie în stări sau afirmaţii… permanent stând în gardă… obosită… dezamăgită de mine!!! Asta a pus capac! Eu, care cu pumnii rupeam pieptu-mi ‘eu n-am să mă mai dezamăgesc niciodată’ am simţit, pentru prima dată după mult mult prea mult timp, amarul gust! Oooooo, nu doresc nimănui otrava…  să doreşti să te uiţi la tine dar să-ţi întorci privirea… e prea mult! Ştiu aşa despre mine: că nu am încredere în mine, în imprevizibilitatea mea dar dezamăgirea… STOP!

Eu am ales să mă expun. Eu mă expun exact atât cât mă simt confortabil. Eu stau aici cât timp mă simt bine chiar dacă o fac pentru unicul meu cititor, Tisa pisica. Eu aleg să spun stop la comentarii pentru moment. Mă simt minunat!!!

Schimbând uşor registru doresc să Mulţumesc din suflet cu cea mai deschisă sinceritate tuturor celor care de la aplicarea ‘sadicei cenzuri’ 😀 au înţeles şi respectat rebeccamohl.eu adică pe mine, cei care au pus în cuvintele din Contact nişte vorbe prea frumoase!!! Am ştiut eu că sunteţi de-a-de-vă-ra-te-lea, am ştiut eu că ştiţi că nici eu nu sunt bloger, doar iubesc să scriu!!! Vă sincer mulţumesc şi iată cum povestea are hepi hepi end! 🙂

Concluzie: Normal, doar n-aţi crezut că lapidar sau frugal îmi sunt adjective familiare, aiurea, le cunosc din auzite… dacă eu zic ‘pe scurt’ mai stăm o noapte la poveşti. Ce mai abureală la mine, auzi cum încep postul ‘la foc rapid’… şi nu mai ‘ajungă-mi de-amu herghelie’…

Aaaa, să nu uit! Andrei Birman este rugat să treacă pe la casierie să facă plata! 😀 Dragă Andrei, ai răspunsul pregătit doar că nu o să-l afli prea curând dacă nu eşti atent când îţi scrii adresa de mail, eu conştiincios am dat riplai, mi-a dat retur, nimic important, decât că-i eronată! So…