Views: 40

În fiecare an, începând cu luna decembrie trăiesc aproximativ aceleaşi senzaţii. Nu am niciodată sentimentul rutinei, totul pare diferit deşi dacă e să fac rezumat, povestea e cam aceeaşi. Serbarea de Moş Crăciun mă solicită până la epuizare, celelalte serbări de limbă engleză îmi testează limitele şi îmi asigură cel mai aprig feed-back, organizarea întregului eveniment legat de serbare îmi confirmă calităţile de adevărat manager- de la ‘cine va fi anul acesta Moş’ până la ce va conţine cadoul fiecărui copil, de la ce colinde vom asculta până la tolerarea mofturilor unor părinţi imposibili. Dar undeva aproape de 20 decembrie se cam încheie cu grădiniţa şi pot beneficia de clasicul somn (binemeritat) de 12 ore. Apoi urmează renaşterea, conştientizarea că vine, vine, VINEEEEEEE!!!

Iubesc cu toată puterea inimii mele Crăciunul! Îl iubesc curat, dezinteresat. ‘Nimeni şi nimic n-o să-mi strice Crăciunul, Crăciunul meu!’ cu asta mi-am stresat apropiaţii, ca în fiecare an. Nu ştiu ce anume mă transformă, îmi dă energie şi voie bună, îmi păstrează un permanent zâmbet pe mutriţă (apropo, de Crăciun nu se fac mutre ci mutriţe, să ne înţelegem). Alerg prin magazine, fac glume bune bară proaste- cine mai ştie?!, concep planuri minuţioase, creez şi restructurez designul casei, caut cadouri, râd în hohote, aplaud din senin, cânt colinde tare şi cât mai tare, nu simt frigul ba chiar îl iubesc, binedispun morocănoşii, veselesc acrituri de vânzătoare, dorm mult prea puţine ore dar dimineaţa sunt fresh. Nu mai simt nimic din ceea ce altădată mă punea la pământ- nu oboseală, nu ranchiună, nu invidie, nu stomac ce-şi roade pereţii, nu răceală sau gripă, nu! Nimic rău nu m-atinge! Iar pe finalul anului 2008 sufletul meu a atins cote maxime de bunătate. Nu m-aş fi caracterizat niciodată ca fiind un om bun, n-aş fi crezut că dărnicia se ia sau măcar că se învaţă ori că ar putea fi asociată cu pragmatismul ce mă caracterizează. Retrospectiv, am avut un an greu şi deşi ştiam la nivel de teorie că maturizarea sau înţelepciunea vin o dată cu înaintarea în vârstă şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că ‘de Crăciun fi mai bun’ e mai mult decât un fragment melodios (dacă nu obsedant) al unei reclame la bere.

Nu contează cum şi ce am făcut, contează că mă simt mândră de mine. Iar asta nu-i puţin lucru, pentru că tot în anul ce-a trecut am simţit autodezamăgirea… greu de îndurat şi mai greu de depăşit. Am susţinut întotdeauna că eu continui să mă surprind pe mine, că sunt într-atât de imprevizibilă încât mă tem de propria persoană aşa că… încă un lucru pe care l-am descoperit la mine şi nu oricând, ci de Crăciun.

Am realizat că am renunţat la multe dintre persoanele care nu făceau decât să se hrănească cu Rebe fără a oferi nimic în schimb. Adio! Am lăsat în urmă caractere mizere pe care sigur că le voi mai întâlni şi de acum încolo doar că acum nu voi mai permite ca energia lor negativă să mă atingă măcar. Am realizat că am investit prea mult în alte persoane doar pentru că eu am crezut în ele. Adio! Nu mai duc pe nimeni în spate doar de dragul căratului. Să facă şi ele dovada meritului a tot ceea ce eu am dat pur şi simplu şi nu că nu a fost răsplătit dar s-a mai şi întors împotriva mea. Rebe, numele tău va fi precauţie! Am câştigat câteva persoane care nu fac nimic deosebit, doar îmi zâmbesc ori de câte ori mă văd, e ultra suficient, pentru că e un zâmbet sincer. Am realizat că indiferent de cât de greu ţi se arată muntele de urcat există o singură persoană care muşcă din toţi şerpii de pe traseu, se numeşte mamă. O face instinctual, nu-i pasă cât de mari sau veninoşi sunt, vrea doar să te apere. Am realizat că o relaţie în doi e foarte greu de menţinut, că există variante uşoare prin care poţi rezolva problemele dar că există lupta! Iar termenul de ‘luptător’ nu i se dă celui care ridică din umeri şi fuge din faţa responsabilităţii sau a asumării deciziilor, ci i se dă celui care ia decizia perfectă pentru ambii. Că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat o relaţie ca să o şi ai, apoi că trebuie să-ţi doreşti cu adevărat să continui să o ai ca lupta să fie până la sânge, apoi că rănile se pansează reciproc cu plasturi de respect, admiraţie, simţul umorului, sex, prietenie, încurajare, susţinere… multe altele pe lângă iubire, de iubire suntem toţi capabili… restul atributelor sunt însă greu de dat sau primit.

Familia… rămâne singurul stâlp de susţinere gratuită şi cu interesul cel mai puţin evident, pentru mine cel puţin. Prietenii… greu de avut; timpul şi greutăţile întâmpinate, ochii scoşi, reproşurile şi noroiul aruncat… limita în care umilinţa e uşor de trecut… iată măsura perfectă; sinceritatea şi lipsa competiţiei, trezitul în miez de noapte pentru a fi alături, la bine ştim că suntem toţi alături… n-avem nevoie de confirmări, la rău… asta e dovada prieteniei, cel puţin pentru mine. Cunoştinţele– prea multe, greu de separat de prieteni, nu e cu dorinţă de aroganţă dar… cât timp aleg eu să fim alături şi plăcerea e reciprocă, perfect! Cât timp libertatea mea personală devine condiţionată de şantajele celor care nu-şi înţeleg statutul, naşpa, eu voi alege pentru mine ceea ce mi-aduce mie fericire nu altora. E doar instinct de conservare şi/sau supravieţuire, asumat şi recunoscut, asta e diferenţa între mine şi alţii! Duşmanii… mă amuză termenul, parcă suntem într-o manea. Refuz a crede că am duşmani, cred însă că oameni mulţi din jurul meu îmi poartă ranchiună ca o justificare pentru propria lor neputinţă; pentru categoria celor care au limite ale dezvoltării intelectuale- nicio problemă, totul e sub control, pentru cei inteligenţi- până şi o biată viespe a folosit o tarantulă pentru a-şi depune ouăle… fiecare îşi are măsura sa. Ce nu poţi învinge nicio problemă, fie te pseudo-aliezi fie sabotezi, fie te retragi diplomat. Relaţia– fiecare are ceea ce merită! Aşa că invidia şi suspiciunile celor din jur mă lasă rece. Serviciul– e doar o slujbă! Prea puţini oameni speciali sunt acolo dar să zicem că raportul e oarecum echitabil; caractere mizere şi bârfitoare însă din plin… sigur că pot înţelege, sunt cei care s-au pierdut pe drum şi au devenit satani, cu acceptarea stau mai greu. Pisica– din ce în ce mai răsfăţată şi mai arogantă; dar noi o iubim şi îi alimentăm continuu personalitatea.

Cam asta fu meditaţia trecerii peste anul vechi. Ca să nu las umbre de îndoială privind faptul că distracţie poate fi şi în trei (nu, nu la tipul ăla de distracţie mă refer, la naiba) anul nou m-a surprins în baie punând fard, rimel şi tuş pe meclă, scăpând din mână agrafa de păr şi cordeluţa, cu Mihai care prepara vinul fiert, cu prietena Miha care făcea reportaj artificial- adică filma artificiile- şi Tisu care rupea patul sub ea dormind. Dar having the time of our night! Linişte şi pace, glume şi manele, clasicele poze la brad cu globul în mână şi prăjituri mult prea dulci, saloane de cocos şi artificii stricate, ceartă pe al cui e Ami din Miami Ink şi analizarea celor mai primejdioase mamifere… oare am îmbătrânit?! Aiurea, se numeşte maturizare…