Views: 77

În urmă cu câţiva ani aveam un ritual pe care-l respectam cu sfinţenie. Trezirea se făcea undeva la ora 6 jumate, urma pregătirea pentru şcoală- spălat pe ochi, dinţi, machiat, îmbrăcat, luat ghiozdanul şi tuleo. La 7 jumate, în staţia autobuzului 33 urma întâlnirea cu prietena mea Mili, călătoria se făcea undeva pe scările autobuzului, fără bilet sau abonament (evident), urma coborârea în centru undeva la 8 fără 20 şi recuperarea prietenei Miha. Tustrei mergeam în spate la Omi (un conglomerat de buticuri, bănci şi pietre pe care te puteai sprijini dacă era cald afară), acesta fiind principală locaţie de acoperire pentru ceea ce avea să se întâmple: Fumam o ţigară!!! Într-una din zile, lipsea Mili- nu mai ştiu de ce- ritualul se respectă întocmai, urmează fumatul în doi, eu cu Miha. Adevărat că Miha era cea mai serioasă dintre toate privind respectarea normelor şi regulilor de salvare a planetei. Adeseori, ne certa pentru că aruncam chestii pe jos, ţinând lungi prelegeri despre ‘a fi civilizat’. Stând noi în matinal, trăgând cu nesaţ din ţigări, constat că pachetul de ţigări mi-e gol, mă uit în jur după un coş de gunoi însă văd un reprezentant al ‘curăţeniei’ cu un sac de plastic, mare, negru adunând chestii de pe jos. E timpul să-i asigur Mihaelei feed-back la prelungile prelegeri moral-civice. Mândră de viitoarea mea faptă, mă uit superior în ochii Mihaelei- zic ‘check me out’– mă îndrept victorios spre individ, mă uit cu cea mai adâncă şi serioasă privire în profundul ochilor lui, trag de sac, arunc pachetul de ţigări şi zic cu aleasă încântare şi crescută mândrie de sine: ‘Nu trebuie să-mi mulţumiţi, sunt doar civilizată!’ Fac stânga împrejur cu o atitudine de învingător, văd mutra Mihaelei îngheţată: ‘Ce dracu’ faci???’ ‘Acum nici aşa nu-i bine, ce are, că oricum tot la sac ajungea pachetul până la urmă. L-am scutit de efort.’ ‘Te rog, întoarce-te şi uită-te la nenea!’ Mă răsucesc pe călcâie, mă uit şi văd pe nenea cu privirea încă îngheţată. Face vizibile eforturi a-şi reveni din starea de şoc (evident, mă gândesc, doar câţi aşa civilizaţi ca mine?!), se întoarce cu spatele la noi, se îndreaptă spre partea cu iarbă, se apleacă şi culege ceva. Mă uit, nu înţeleg! Ce era aşa interesant de văzut?! A, da, mă gândesc, îmi arată mutra surprinsă a domnului în a avea de-a face cu persoane civilizate. Mă pornesc să zic ceva, arunc o ultimă privirea domnului strângător de gunoaie în sacul cel negru şi văd că ceea ce culege el de pe jos sunt… sunt castane… În marele sac negru, mâna lui dă drumul la CASTANE!!! Cas-ta-ne! Nu gunoi la dracu, nu hârtii aruncate, nu sticle abandonate în iarbă ci castane. Futu-i! ‘Da’ n-am vrut să-l fac să se simtă penibil, îmi pare rău, adică de unde naiba era să ştiu?! Eu doar am vrut să fiu civilizată! Mă duc să-i explic.’  Nu mai am răbdare să aştept confirmarea prietenei, vreau doar să îndrept situaţia. ‘Te rog nu’, las în spate glasul autoritar al Mihaelei. Trebuie să corectez situaţia, voi avea mustrări prea mari de conştiinţă: ‘Ştiţi, îmi cer scuze, eu nu am ştiut că… vedeţi… şi nu era vorba de dumneavoastră, că na… (văd că faţa lui nenea devine din ce în ce mai căzută) Adică nu doream să vă jignesc, nu că aţi semăna cu… adică eu am crescut între ţigani (privirea lui nenea e interzisă) adică… nu asta am vrut să spun, doar că… (înghit în sec, trebuie să mă fac înţeleasă cu orice preţ) îmi cer scuze, deci… în niciun caz nu vreau să insinuez că… deci eu pur şi simplu… (văd că privirea începe să devină agresivă, din ce în ce mai agresivă plus că tăcerea lui devenea îngrijorătoare) Atât am vrut să spun, chiar îmi pare rău…’ Alerg spre Miha, cu paşi repezi evacuăm zona. ‘Da’ mă simt ca dracu, am vrut doar să-i explic, adică nu am vrut să zic că-i ţigan. Adică tu ştii că eu iubesc ţiganii, adică nu că el ar fi ţigan, doar că aş fi vrut să fac ceva…’ ‘Oooo, crede-mă ai făcut de-ajuns!’  Încă trăiesc cu mustrări de conştiinţă… 

Ne situam cu nişte prieteni în vacanţă. La întoarcere, am oprit la Budapesta să facem nişte cumpărături. Prima oprire a avut loc la Ikea, ce conta că portbagajul era deja plin?! Important este că prietena prietenului a găsit nişte farfurii ‘de casă nouă’ pe care tre-bu-ia să şi le cumpere. Scoate valizele, aşează farfuriile între haine- nu de alta dar este important să nu se spargă- aşadar avem haine, produse diverse, labe pentru scufundat, mâncare, sucuri… de toate pentru toţi; în maşină, pe maşină, lângă maşină, sub maşină. În final, cu greu reuşim să le reorganizăm pe toate, pornim la drum. Uitându-mă pe geam, încercând să descopăr frumuseţea oraşului, văd un tip ce face semne către maşina noastră: ‘Băi dar maghiarii ăştia îi au în gât de români. Vede că avem număr de România, repede el să se ia de noi’. Şi îmi ia o secundă să îi arăt degetul din mijloc. Încep glumele partenerilor de drum: ‘cred că a simţit că ai tu sânge maghiar şi doar te-a salutat’ (menţionez că sunt maghiară după tată) ‘A văzut pe dracu să-l ia!’ Maghiarul insistă să-mi facă gesturi, eu fac spre el cu un deget, cu două degete, cu toată mâna, cu cotul, implic părţi ale feţei şi eliberez limbajul de cartier asimilat de-a lungul timpului. Se implică ceilalţi trei pasageri ai maşinii să punem la punct pe maghiarul nesimţit. Şi luând curba, şi situându-ne în mijlocul intersecţiei se aude afară din maşină pac, ţac, poc, trosc, pleosc… linişte între pasagerii maşinii… maghiarul cu faţa satisfăcută pe partea opusă ridică mâinile, făcând universalul gest tip ‘aleluia’. ‘Care ţi-ai lăsat chestii pe maşină?’ ‘Cred că eu’, cobor umilă din maşină, mă uit cu lacrimi în ochi la toate produsele mele (de reală utilitate) achiziţionate de la Ikea, răsfirate în mijlocul intersecţiei, văd maşini ce evită să-mi calce dragile mele produsele, nu pot să le las acolo, sunt importante, de aia le-am cumpărat. E clar, umilă şi prevăzătoare atac intersecţia culegându-mi marfa şi mulţumind gestual şoferilor îngăduitori. Peste drum, maghiarul zâmbeşte senin. Flutur sfios mâna spre el, cu toate degetele ridicate de data asta. ‘Thank you very much!’ spun din tot sufletul meu româno-maghiar. Zâmbeşte amabil şi îngăduitor, cred că simte că sânge de ungur am şi eu… mulţumesc tatălui şi moştenirii genetice primite…

O prietenă, colegă de servici, studentă la Agronomie. Captivă permanent între drumuri lucru-casă-facultate. Pentru că absenţele se plătesc, pentru că deplasarea se face cu mijloace de transport în comun, pentru că nu există legături directe între Bălcescu şi Calea Aradului, pentru că naveta făcută între casă şi facultă îi poate lua până la o oră jumătate, pentru că uneori e seară şi frig, pentru că mai are şi colegi amabili, aceştia o mai duc cu maşina încercând să-i reducă distanţa pe cât posibil. E aproape întuneric afară, oboseala de peste zi îşi spune cuvântul, traficul blocat, un coleg amabil se oferă să o ducă cu maşina. Un tip liniştit, paşnic, mai degrabă introvertit, de-un calm exemplar. Purced cei doi la drum, zeci de maşini la semafor, undeva după trei semafoare ajung şi ei în faţă. Linişte în maşină, o melodie la radio, dorinţa de a ajunge odată acasă. Privesc semaforul şi urmăresc cu interes cronometrarea: 3, 2 şi 1. Şoferul dă să plece de pe loc, se aude ‘tiiiiiitiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii’ claxon de individ iritat. Secunde prelungi de claxonare. Prietena mea, cu nervii la pământ, se întoarce către maşina din spate: ‘Du-te dracu de disperat, tâmpitule, unde te grăbeşti aşa, cretinule… Claxonezi ca un idiot…’ Lista înjurăturilor continuă dublate de o mimică şi o gestică asociate. ‘Simo…’ încearcă pe un ton cald colegul. ‘Nu că termină, că aşa e, dacă tu eşti calm lasă că îl pun eu la punct că m-am săturat de cretini din ăştia! Unde crede că ajunge mai repede dacă uită să ia mâna de pe claxon?’ Şoferul înjurat intră pe banda paralelă şi îi gesticulează Simonei că e dusă cu capul, că e ţaca. Atât i-a trebuit! Şi dă-i şi înjură, şi dă-i şi gesticulează, şi dă-i şi răcneşte ‘deschide geamul că îl fac praf!!!’  De aici continuă operaţiunea refularea vreo 3 minute… prin solicitarea coborârii sfinţilor, cu implicarea mamelor slobozite, cu aportul organelor genitale- oferite ca bonus-, incantarea sufletelor strămoşilor ce nu mai sunt printre noi şi care nu-şi găsesc liniştea sau locul; o eliberare de tensiunea acumulată de-a lungul sptămânii făcută mai mult sau mai puţin vocal. ‘Simo, te rog…’ atât mai poate calmul coleg să rostească. ‘Gata! Am terminat! Păi nu, că aşa e, ce să-ţi zic, parcă dacă s-a apucat să claxoneze ca un tâmpit se făcea verde mai repede! Abia ce se făcuse verde, ce graba asta?! Lasă, că trebuia să i-o zică cineva, îmi pare rău că am urlat aşa dar acum dacă tu eşti aşa liniştit şi nu ai fi zis nimic, lasă că i-am zis-o eu’ turuie Simona. ‘Simo, ai terminat?’ ‘Da!!!’ ‘Pot să-ţi zic ceva? Simo, nu ăla din spate a claxonat, era reclama la radio cu Bizonii în trafic.’

S-au introdus firobuze noi în Timişoara. Mama mea, care are muncă de teren, circulă toată ziua cu mijloacele de transport în comun dar nu nimerise vreodată în noile firobuze. Grăbită să ajungă la un eveniment, urcă în pripă în firobuzul 14 şi urcată în grabă, savurează inovatoarele mijloace. ‘Ia uite ce relaxată e toată lumea, toţi stau la geam, super, super!’ Caută cu privirea un potenţial vecin de scaun şi zăreşte unul a cărui faţă nu pare a aduce nimic de rău augur. Se aşeză lângă el, domnul se trage mai spre geam să-i facă loc. Mami se fâţâie, se suceşte, se răsuceşte, nu prea are loc. Domnul politicos se trage mai spre fereastră încercând să facă pe mami comodă lângă el. Aşezată pe un colţ de scaun, cu picioarele în exterior, bombănind la adresa lipsei de spaţiu gândeşte că ce aiurea sunt noile firobuze că uite, n-ai loc, că degeaba sunt noi şi curate că la partea de confort sunt deficitare. Cum se tot fâţâia ea continuu, cum domnul de lângă era practic lipit de fereastră, cum linişte era în jur, aude râsete înfundate în juru-i. ‘Poate că am ceva pe faţă’ se gândeşte. Se studiază, pare a fi în regulă şi totuşi se pufneşte continuu. ‘Mă rog, cine ştie?!’  se resemnează mami încercând să se stabilizeze pe scaunul cu probleme. Se linişteşte într-un final; uitându-se la scaunele din faţă remarcă un fapt oarecum ciudat- că pe fiecare scaun stă câte o singură persoană. Delicat şi timid, se răsuceşte şi vede că în tot firobuzul oamenii stau câte unul pe scaun, restul în picioare. Logica este oarecum simplă ‘deci sunt scaune de o persoană, de asta nu prea încăpeam.’  Oarecum se justifică şi buna dispoziţie pufnitoare a celor singuri şi neînghesuiţi de pe scaune. Inutil a insista asupra aspectului de ‘supremă ruşine’ care-mi domină mama. Într-o ultimă încercare de a salva aparenţele, mami îşi mută picioarele pe culoarul firobuzului, se apleacă spre propriile picioare şi începe să şi le frece în încercarea de a folosi tertipul ‘vai dar ce durere cumplită am în picioare, dacă nu mă aşezam…’  Nu că cei din jur ar fi putut fi amăgiţi dar… situaţiile disperate cer soluţii disperate… Ce mai conta că alte zeci de oameni priveau acum ciudat la o doamnă cumsecade care hohotea singură sprijinind un stâlp al staţiei de firobuzi?! Asta era intenţionată şi conştientă!

© copyright imagini: elspiko, Mikromaus, getwhatyoucan, Pinnwand