O zi între copii- final

Views: 78

Doamna Toamnă a venit

A fost odată ca niciodată o doamnă pe care o chema Toamna şi ea s-a gândit într-o zi să meargă undeva (Livia). Afară era un soare cu dinţi şi Toamna a dorit să se plimbe, când dintr-o dată, trecând pe sub un copac i-a căzut o frunză în cap şi ea s-a mirat de unde era frunza galbenă că nu era toamnă (Maruan). Ea a luat frunza şi a aruncat-o în sus şi s-a gândit că soarele a păcălit-o (Rareş). Dintr-o dată, nori negri au venit şi a început să plouă. Toamna nu avea umbrelă (Claudiu) şi s-a dus să se adăpostească într-un magazin, a băut ceva şi a aşteptat să treacă ploaia (Ovidiu). Ploaia s-a oprit şi Toamna a plecat înspre pădure şi pe drum a găsit un dop (Giullia). A lăsat dopul pe jos şi a pornit spre pădure dar şi-a amintit că pe dop scria că nu are voie în pădure pentru că sunt urşi (Paul V). S-a împiedicat de o lampă veche, a luat lampa cu ea acasă şi când a ajuns acasă a văzut că era toamnă în casa ei (Mihai). A dus lampa în camera ei şi a aprins-o dar a văzut că pe lampă scria numele unui copil (Melisa S). După ce s-a trezit, s-a îmbrăcat şi a mers în oraş să caute copilul să-i dea lampa înapoi (Amelia). A văzut un copil care plângea şi l-a întrebat cum îl cheamă. El a zis că este lampa lui şi că îl cheamă Gondi (Marian). Doamna Toamnă i-a dat lampa, s-a întors acasă şi a adormit (Melisa K). După aceea s-a trezit, s-a dus în oraş să bea ceva şi să mănânce, apoi s-a culcat iar (Vlad). Toamna a plâns după lampă, s-a culcat şi iar a plâns în linişte (Alicia).

Am terminat de scris povestea, eram cu mult timp în urmă pierdută în emoţii, mi se părea că ceea ce trăiesc acum alături de ei e mult prea rupt de realitate încât să fie de-adevărat. Le-am recitit povestea… erau încântaţi, cei care contribuiseră nu-şi mai încăpeau în piele de fericire. Am trimis povestea ‘la citit’ tuturor celor care se aflau în grădiniţă, am vrut să ştie toată lumea ce fel de copii am eu ‘Copiii mei au creat asta, copiii mei, grupa mare’. 

Am luat o pauză şi am revenit cu forţe proaspete. Am dat buline roşii pentru că la noi în grupă bulinele sunt simbolul lucrurilor spectaculoase. Avem altfel de recompense şi în general ofer abţibilde dar atunci când pun bulina roşie în piept, ei ştiu că este suprema răsplată pentru un succes. Iar cei care nu au contribuit nu au primit bulina; la noi echitatea este un factor mobilizator. Nu pot să ofer cuiva o răsplată pentru ceea ce nu a făcut, nu pot să diminuez efortul celor care se străduie, accept explicaţii privind motivul pentru care nu s-au implicat dar există nişte costuri care trebuiesc plătite. Nu mi se pare nedrept sau autoritar, mi se pare cinstit. Eu asta îi învăţ pe ei şi asta m-a învăţat pe mine viaţa, munceşti, primeşti… pomana nu este inclusă în sistemul meu existenţial. Sunt lacrimi deseori, sunt frustrări; îmi pasă, tocmai de aceea ridic din umeri şi spun ‘asta să ţi-o aminteşti data viitoare când alegi să nu faci nimic’.

În noua Curriculă a învăţământului preşcolar este prevăzut a se lucra cu copiii pe ‘elemente de scris-citit’. Rapid rup nişte foi dictando şi provoc:
– Cine doreşte să scrie litera A, să se aşeze la masă.
Am lansat o sarcină cu succes, unii se îndreaptă încântaţi spre măsuţă, alţii aleg să se joace. Le las libertatea de a acţiona acolo unde pot, nu vreau să fac nimic prin constrângere. Model pe tablă, explicaţii, împărţire de foi, start litera A. Lângă catedră vreo 5-6 copii au ales să construiască. Mă uit la ei şi sunt încântată.
– E bună litera asta, Rebe?
– Nu prea, vezi că piciorul ăsta e cârn… Ai grijă că depăşeşti… Lasă distanţa mai mare…
Sunt la catedră şi admir construcţia de cuburi, ce idei grozave pot avea! Amelia se apropie timd de catedră:
– Cred că e plăcut afară…
– Da, cred că da! (ne uităm spre geam simultan) Intuiesc deja ce doreşte.
– Şi cred că soarele nu e cu dinţi…
– Da, cred că nu, cu greu îmi pot stăpâni un zâmbet. 
– Rebe, oare dacă am termina litera A şi tu ţi-ai termina treaba cu noi, crezi că ne mai rămâne timp să ieşim afară?
 (ne uităm simultan spre ceas) Fac un calcul rapid, cum pot refuza o astfel de propunere?!
– Grupa mare!!! Ascultă la mine! Dacă vă terminaţi mai repede literele, bineînţeles nu în bătaie de joc, învăţăm 3 fructe la engleză, ieşim afară!
– Ieeeeeeeeee!!!! O gălăgie infernală; între ţipetele astea, Amelia se plimbă printre ei, se bate cu pumnii în piept şi încearcă să se impună, plesnind de încântare şi satisfacţie:
– Eu, eu, eu am rugat-o pe Rebe să ne lase, eu, eu!
Copiii sunt prea surexcitaţi să o bage în seamă, cum pot să nu-i răsplătesc efortul pe măsură, în plus, de azi dimineaţă Amelia promisese o schimbare personală radicală, trebuie să-i dau Cezarului ce-i al Cezarului. Ridic mâinile deasupra capului, în încercarea de a acoperi haosul creat şi spun doar:
– STOP!
Unul dintre ei aude şi de la unul la altul se transmite mesajul mai departe ‘stop, stop, stop, a zis Rebe că stop’. Cu ceva timp în urmă am descoperit că maniera asta este mult mai eficientă atunci când gălăgia este cu mult peste limită. E inutil să încerc să le acopăr vocile, să ţip cât mă ţin plămânii, să bat cu ciocanul în masă. E linişte între copii, perechi de ochi curioase:
– Vreau să vă spun că pentru asta trebuie să-i mulţumiţi Ameliei pentru că ea a fost cu ideea. (Amelia nu-şi mai încape în piele de importanţă).
– Mulţumim Ameeeliaaaa! Unii mulţumesc din locul în care sunt, alţii se ridică să o îmbrăţişeze. Orice efort trebuie răsplătit, orice faptă bună trebuie apreciată.
– Eu zic să vă grăbiţi, că pe timpul vostru pierdeţi vremea!
Rapid fişele cu A sunt aduse pe catedră, rapid corectăm analizăm evaluăm, rapid o vizită la baie, rapid un semicerc, rapid ‘This is a banana, This is an apple, this is a kiwi’, rapid explicaţie de ce toate fructele sunt ‘ă’ doar apple e ‘ăn’– că apple e special, rapid ‘I want a banana, I want a…’, rapid o evaluare individuală, rapid un ‘Out!’

Afară nu există constrângeri pentru primele 5 minute, se urlă, se aleargă, se emană energie. Apoi încep echipele să se formeze, întotdeauna se joacă unii cu alţii şi sunt foarte uniţi, îşi iau apărarea unul altuia în cazul în care alţi copii de la alte grupe caută motiv de gâlceavă. Azi însă sunt fetele versus Maruan. Maru a fost încolţit, a fost făcut ‘mincinos’ pentru că a spus de dimineaţă că băieţii sunt mai deştepţi decât fetele şi că ei trebuie să fie primii la Întâlnire ca Preşedinţi. Maru e revoltat că i s-a atribuit un apelativ pe care nu şi-l însuşeşte ‘Ce am minţit? Ce?’ Încerc să împac taberele. Explic fetelor că Maruan nu poate fi făcut mincinos pentru că ceea ce a spus, îi explic lui Maruan că nu se poate să spună aşa ceva despre fete, pentru că ele nu sunt mai puţin deştepte decât băieţii, fiecare e deştept în felul său, fiecare e bun la altceva, nu putem spune că unii sunt mai grozavi ca alţii:
– Ba da, pentru că şi tu le spui tot timpul la fete că sunt ‘ţaţe’. Înţepenesc instantaneu.
Încerc să remediez situaţia. Le explic că deseori şi băieţii sunt ţaţe şi înseamnă o persoană care vorbeşte foarte tare, care se certă mai tot timpul cu cei din jur pe motive aiurea, că… explicaţie lungă cât o zi de post. Avem scuze de ambele părţi, situaţia pare oarecum rezolvată. Conflictul însă s-a perpetuat de-a lungul întregii săptămâni pentru că băieţii au luat foarte în serios afirmaţia lui Maru şi în toate zilele care au urmat Preşedinţi au fost băieţii! Ceea ce e curios este că războiul micilor sexe este exclusiv legat de Întâlnirea de dimineaţă, în rest chiar nu au nicio problemă unii cu alţii. Sunt fascinată şi intrigată în acelaşi timp. Prioritatea numărul unu a săptămânii viitoare va fi să închei conflictul, nu am încă o strategie clară dar sigur o soluţie voi găsi.

Sunt o echipă! Indiferent de ce, sunt o echipă! Revin la joacă, aleargă, se distrează, iar eu stau şi mă uit la ei plină de încântare, din când în când le mai arăt degetul arătător, am stabilit împreună coduri de comunicare. Ce sens are să răcnesc atâta timp cât un deget ridicat face minuni, obişnuit, ei ştiu când fac câte o boroboaţă- de la a căţăra topoganul în sens invers decât ar trebui, la a se da în picioare pe leagăn, la a se da unii pe alţii pe leagăn, la a aruna cu mingea în copac după nuci fără a fi atent în capul cui aterizează mingea- şi trag cu ochiul spre mine; dacă sunt atentă exact în acel moment ridic o sprânceană, întreb gestual cu mâna ‘ce faci???’ apoi ridic un deget ameninţător ‘ai grijă’, primesc un zâmbet şi o revizuire de comportament. Eu sunt aşezată pe bancă şi ei sunt în culmea fericirii! Dar solitudinea mea nu este neglijată, probabil ei vor să-mi dovedească devotamentul, suntem toţi- nu eu şi ei-. Întotdeauna câte una dintre fete apare să stea cu mine ‘stau aici cu tine Rebe’– sunt eu cu ei şi ei cu mine. Supraveghem împreună! Suntem o echipă!