O zi între copii

Views: 67

Ora 8.15- Amelia apare, salută cu tradiţionalul ‘good morning’, îşi ia un scăunel şi se aşează lângă mine. Eu scriu la catedră nu ştiu ce tâmpenii birocratice. Amelia nu-şi dezlipeşte ochii de pe mine:
– S-a întâmplat ceva, Amelia?
– Nimic, îmi zâmbeşte. Vreau doar să stau lângă tine.
– Bine dar fară să mă bâzâi că am de lucru.
– Nu te bâzâi, doar mă uit.
Stă şi mă fixează cu privirea. Eu scriu, ea se uită la mine. Ceilalţi copii ajunşi în grupă se joacă. Rareş:
– De ce e Amelia pedepsită?
– Nu e pedepsită, pur şi simplu a ales să stea lângă mine.
– Aha, am crezut că a făcut ea ceva.
E uşor să o suspectezi pe Amelia de vreo boroboaţă, le cam face. Amelia nu mai rezistă, se ridică în picioare, îşi pune mâna pe mâna mea. Continui să scriu. Mă uit spre ea:
– Ai ceva să-mi spui?
– Da, eşti frumoasă!
– Mulţumesc!
Continui să scriu. Ea continuă să mă fixeze cu privirea, mâna ei este tot peste mâna mea:
– O să mă greşeşti.
– Nu, că sunt atentă. Ştii, vreau să-ţi spun ceva. Azi m-am hotărât să fiu cuminte, azi o să ascult tot ce-mi zic doamnele educatoare.
– Foarte frumos din partea ta! Mă bucur!
Continui să scriu, ea continuă să mă privească, mâna ei este în continuare pe mâna mea.

În jur de ora 9 mergem să ne spălăm pe mâini. E timpul pentru micul dejun:
– Azi am o surpriză pentru voi. Dar după ce terminăm de mâncat.
– Ieeeeeee! Rebe are o surpriză pentru noi!!!
– Hai, faceţi rândul, doi câte doi.
Se aşează în rând, Amelia e pereche cu Alicia:
– Iaaaa! Rebeeee, Alicia m-a făcut ‘scârbă’.
– Alicia, Amelia, ce aveţi???
– Nu i-am făcut nimic, zău, ea m-a făcut aşa dintr-o dată! Are cea mai sinceră mutră. Investighez problema:
– Alicia, ce te-a apucat?
– M-a apucat că nu-mi place de ea, ea nu-i prietena mea.
– Şi pentru asta era necesar să o faci scârbă? Dacă nu-ţi place de ea trebuie să vorbeşti aşa? Cred că nici măcar nu ştii ce înseamnă ‘scârbă’.
– Ba ştiu, înseamnă că e rea.
– Foarte bine, pentru asta, Raul Stoica ia-te de mână cu Amelia, Alicia rămâi ultima la rând. După ce intră toţi în baie ai voie să intri şi tu. Alicia face clasicul botic dar trebuie să ştie că a greşit.
Ies toţi copiii de la baie, se aşează la masă, Alicia nu-i, e afară pe hol, stă pe scăunel.
– Alicia ce faci? Treci în clasă…

Servesc masa, aşez farfuriile în faţa lor şi le pun pâinea în farfurie. De obicei nu se întâmplă asta, ei îşi iau singuri pâinea dintr-o farfurie cu mai multe felii. Azi mă grăbesc, vreau să le arăt surpriza.
– Ce faci, Rebe? întreabă Raul S. indignat.
– Aşez masa, răspund calm.
– Eu nu vreau să-mi pui pâinea în farfurie, ce, eu nu pot să mi-o iau singur?!
– Uite azi aşa vreau eu să vă servesc. Te deranjează?!
– Da, că pot să mi-o iau singur.
Intervine îngrijitoarea:
– Uite, sunteţi serviţi ca la restaurant, acolo aşa se face.
– Noi nu suntem la restaurant, Livi completează.
– Azi sunteţi! închid discuţia.
– Daaaa, ne dă aşa ca la ăştia micii, de parcă am fi bebelaşi, comentează Rareş.
Mă întorc cu spatele la ei şi râd. Sfinte! Eu i-am învăţat să fie aşa? Eu am permis libertatea de exprimare, fain, acum sunt captivă a propriei mele educaţii. Arunc priviri complice la îngrijitoare, pline de subînţeles ‘ce deştepţi sunt copiii mei’.
– Terminaţi cu comentariile că vă iau pâinea din faţă şi nu mai mâncă nimeni nimic! De data asta închid subiectul. Poftă bună!
– Mulţuuumiiimmm şi la masă nu….
– A zis Luci să nu mai zicem aşa, doar poftă bună că acum suntem mari, observă cineva.
– Rebeee, nu mai zicem ‘şi la masă nu vorbim?’
– Pe mine nu mă deranjează dar dacă a zis Luci aşa, atunci nu mai ziceţi.
– Şi parcă suntem bebelaşi când zicem aşa, Rareş conchide.
Îmi iau o felie de pâine, o căniţă de ceai şi mă aşez pe canapea în capul mesei. Aşa îi văd pe toţi.
– Cum e pâinea Rebe? aşa mă întreabă Claudiu în fiecare dimineaţă.
– Excelentă! răspund ca în fiecare dimineaţă.
Se uită cu încredere la mine şi muşcă din felia lui.
– Eu am apă mirenală, zice Alicia.
– Nu zici bine, e minerală.
Fără să fac nimic, Alicia pune mâna dreaptă sub bărbie şi desparte în silabe:
– Mi- ne- ra- lă.
– Bun şi acum zii împreună, minerală!
– Mirenală… roşeşte.
– Mi-ne-ra-lă Alicia. Repetăm de vreo 3 ori, iese bine.
Se porneşte o adevărată discuţie despre apa plată versus apa minerală, care e mai bună, cui îi place ce. Mi se cere şi mie părerea, spun că eu prefer apa plată că e mai sănătoasă. De la minerală faci în burtă gaze, plus că înţeapă când o bei (!!!). Concluzia îi aparţine Liviei:
– Şi eu prefer apa plată de izvor!

Nu mai ştiu cum anume ajungem la cuvântul ‘vis-a-vis’.
– Da, cum adică zici aşa, spune că e ‘lângă’ nu ‘vizavi’, Maruan e revoltat.
– Ba spun vizavi că aşa se zice dacă e peste drum de cineva. ‘Lângă’ e aşa cum sunt eu cu Raul Stoica. În schimb, tu eşti vizavi de Melisa Sabău.
– Cuum??? pare nedumerit.
– Uite aşa, aşa îi zice. Ia să văd dacă ai înţeles, ce e vizavi de clasa noastră?
– Ce? Ce să fie?
– Curtea e vizavi, completează repede Ovi.
– Cum curtea??? Curtea e vizavi de toate clasele! Maruan nu pare a înţelege.
– Ba nu, de exemplu, clasa lui Ily nu e vizavi de curte. Nici nu are geamuri spre curte.
– Cum??? Maru replică.
– Uite aşa, în schimb, clasa lui Ily e vizavi de clasa Liei.
– Da, deci clasa lui Lia nu e vizavi de curte, asimilează Maruan rapid conceptul şi mai face şi o analogie.
– Corect!
– Înseamnă că toate clasele de pe partea cealaltă (o altă parte a holului grădiniţei) sunt vizavi de curte, remarcă Maru încântat că a elucidat secretul lui ‘vis-a-vis’.
– Nu chiar!
– Cuum??? Câte clase sunt acolo?
– Patru! Dar nu sunt toate vizavi de curte.
– Da mă, că Pitica (aşa numim noi o clasă) e mai în faţă. Da mă, Rebe ai dreptate, nu-s toate la curte cum ai zis, Claudiu mă susţine.
– Vizavi. Aşa-i zice, toată lumea, vi-za-vi!

Terminăm cu masa, le dau vestea că de acum înainte dimineaţa vom organiza ‘Întâlnirea de dimineaţă’ adică vom discuta diverse subiecte timp de 15 minute. Regula e simplă, avem un Preşedinte şi eu voi fi Secretara. Eu voi nota într-un caiet tot ceea ce ei vor discuta. Întâlnirea este o metodă din alternativa Freinet care începând cu anul acesta se va aplica obligatoriu şi în învăţământul tradiţional. Nu ştiu prea bine ce să fac şi cum, prietena mea care e expertă în Freinet nu-i, deci… o fac de capul meu. Nu ştiu nimic concret, mă las purtată de imaginaţie şi intuiţie, aşa cum fac întotdeauna. Copiii sunt aşezaţi în semi-cerc, eu în faţa lor pe scăunel.
– Eu propun azi ca Preşedinte să fie Maruan!
Maru e vădit încântat de noul său post. Se aşează lângă mine pe scăunel, pare pierdut şi eu sunt la fel. Mă gândesc ‘stai liniştit Maru că nici eu nu ştiu mai multe decât tine.’ Ochii sunt mari, pupile dilatate de curiozitate. Îmi vine o idee:
– Maru, despre ce ai dori să vorbim azi?
– Aş dori să vorbim despre minciună! vine răspunsul mai rapid decât am apucat eu să percutez întrebarea-mi proprie.
– K, notez în caiet, despre minciună. Dar ştiţi ce înseamnă ‘minciună’? Maru tu vei numi copilul care doreşti să răspundă la întrebări dar regula e pot răspunde doar aceia care stau cuminţi şi ridică două degete. Fără ‘Eu, eu, eu’.
Mânuţe ridicate, spate drept pe scăunel.
– Aleg să răspundă Rareş! Spune Rareş…
Rămân înmărmurită. De unde seriozitatea asta? Când au crecut copiii ăştia?
– Minciună este atunci când nu spui adevărul. Să-ţi dau un exemplu, de exemplu când mama îi spune la copil că nu are voie să mănânce ciocolată, el mănâncă şi când vine mama acasă şi îl întreabă dacă a mâncat şi el zice că nu, asta e o minciună! Rareş expune pledoaria.
– Da, şi se poate dovedi, că te duci la gunoi şi cauţi şi găseşti ambalajul. Gata, ai dovedit! Ai minţit! sare Maruan hiperîncântat.
Simt că mi se opreşte respiraţia, simt că îmi joacă lacrimi în ochi, simt că pierd controlul. Ce naiba??? Sunt eu, aici, eu, cu copiii mei de grădiniţă, nu de facultate, la naiba!!! Ce-s cu explicaţiile astea? De ce stau 18 copii înţepeniţi pe scăunele şi discută în cea mai perfectă ordine? De ce sunt toţi cu mâinile ridicate şi îşi aşteaptă rândul? Câţi ani au??? 5, la naiba!!! Ce-i cu ei? Când au crescut aşa? Când au devenit atât de înţelepţi? Îmi trece prin gând că eu n-am mai apucat să stau de mult prea mult timp cu ei la poveşti. Doamne ce-mi lipsea!
– Bun, îmi reiau mina serioasă, dar există vreo diferenţă între minciună şi păcăleală?
– Doresc tot eu să spun, te rog… sare ca ars Rareş. Se uită în ochii lui Maruan. Maruan îşi dă acceptul.
– Păcăleală este atunci când mama aia vine acasă şi copilul îi spune că…

(to be continued)