Views: 74

În urmă cu ceva timp, să tot fie şase luni de-atunci, stăteam gură cască la spectacolul pe care îl oferea nişte vecini. El, cărunt, undeva la 50 parca maşina departe de blocul în care locuia ea şi începea operaţiunea ‘hăituirea’. O suna, arunca cu pietre în bloc, ameninţa, oferea nişte mostre ale umilinţei pe cinste. Ea, sătulă, într-o zi, aduce doi-trei malaci. De etnie rromă ca să fie şoul şi mai incitant pentru vecini. Alergătură, pumni, pietre, filmări cu telefoanele, înjurături, care mai de care. Curioasă, cum îmi e caracterul, întreb şi eu avizaţii în materie de bârfă, aflu că: ea-i o nemernică ce s-a folosit de el, nu mai reţin a cui era de fapt apartamentul în care continua ea să locuiască, cert este că el a investit bani mulţi în apartament şi că îi vrea înapoi. Ba mai mult, că a intentat proces împotriva ei. Dar, gata, el amărâtul care a iubit-o ca pe un înger, ia uite ce răsplată a primit, să pună mastodonţii pe el! A mai durat ceva timp până când nenea a început să parcheze maşina mai aproape de blocul ei însă operaţiunea ‘hăituirea’ nu a încetat. Au încetat înjurăturile şi ameninţările răcnite, el stătea doar pitit după copaci, tufe sau maşini, făcând poze. Nu ştiu ce anume poza, că pe ea n-o vedeam niciodată. Dar iată că ieri, pe cine văd de pe geam, cei doi împreună întorcându-se de la o sindrofie, poate. Nu se ţineau de mână, nu păreau doi porumbei însă mergeau în paralel, nu se băteau, nu se înjurau, deşi… ea era foarte ţâfnoasă şi el, cum altfel dacă nu, umil. Cam de la asta mi-au pornit întrebările… cât pot să ierte oamenii doar ca să fie împreună?!

Probabil că ceva distorsionat este şi în concepţia mea care în principiu se rezumă la ‘nu fă compromisuri’ însă nici umilinţa continuă nu mi se pare o gândire sănătoasă. Cât să tolerezi în numele iubirii, cât să te compromiţi doar ca să fi împreună cu respectiva persoană? În trecutul meu am două dovezi (fatale) de compromitere personală totală dar pot liniştită să dau… o dată vina pe vârsta fragedă şi a doua oară, pe… inconştienţă, de fapt, ce vorbesc despre mine acum că astea sunt puncte vulnerabile… dar am învăţat ceva din ea umilinţă, că nu mă prinde.

Femeile iartă bătăi, iartă umilinţe, iartă ignorare, iartă alcoolism, iartă tot ce se poate ierta în numele iubirii. De obicei, în numele copiilor, dar ăsta e deja un alt subiect. Bărbaţii iartă prostie, iartă lene, iartă sfidare, iartă tot ce se poate ierta în numele iubirii. De obicei, în numele certificatului de căsătorie, dar şi ăsta e alt subiect. De ce continuă oamenii să ierte?! De ce nu au curajul asumării propriei vieţi, de ce se tem să o ia de la capăt, fie chiar şi singuri dacă e nevoie. De ce nu ne învaţă nimeni să fim puternici şi să ne respectăm propria persoană?! Familia de obicei are un impact hotărâtor aici. Mamele îşi învaţă fetele cum să îndure, se dau pe ele exemplu despre cum au rezistat eroic cu un mitocan. Taţii îşi educă fetele să nu iasă din cuvântul soţului, să fie respectuoase. Ba mai mult, nici măcar nu acceptă ca fata lui să aducă nu ştiu câţi vagabonzi pe la el pe acasă. Ăla cu care intuieşte ea că se va mărita, ăla să-i calce pragul. Cât despre educaţia dată băieţilor, ambii părinţi sunt permisivi, să aibă gagici cu tonele dar când se-nsoară să termine cu prostiile. Să nu înşele, cam asta este primordiala interdicţie, restul… sunt la liber. Umilinţe, bătăi, beţivăneli… Exclud caracterul de generalitate, nu cred că asta se întâmplă în sută la sută din cazuri, dar cred sincer că se întâmplă. Chiar dacă şi un singur caz există, tot este suficient de grav, din punctul meu de vedere.

Aşadar, cei îndeamnă pe oameni să ierte permanent? Educaţia, asta-i clar. Anturajul, asta-i alta. Cum să nu ierţi când şi prietenele tale sunt la fel de nefericite şi iartă la rândul lor?! Cum să nu ierţi când a refuza acest fapt implică judecata celor din jur? Cum să-ţi părăseşti nevasta că amanta ţi-a sucit minţile?! Păi amantele cu asta se ocupă, cu a-ţi scoate banii din buzunar şi a-ţi presta un sex oral de calitate. Cum să-ţi părăseşti soţul, indiferent cât de mitocan ar fi el, din moment ce el îţi asigură traiul unei vieţi relativ normale?! Păi cine o să te mai ia, doar el, soţul, a avut inspiraţia de a-ţi inocula lipsa respectului de sine?!

Aş tolera însă, mai uşor, iertarea asta excesivă în cazul celor căsătoriţi. Să zicem că ar fi mai mulţi factori implicaţi. Dar când lucrurile astea se întâmplă într-un cuplu, mai mult sau mai puţin sudat, mă depăşeşte înţelegerea. De ce? De ce aş tolera compromisuri, de dragul iubirii? Că la începutul relaţiei El era un înger pogorât pentru mine? Oamenii sunt plini de imprevizibilitate şi totuşi sunt atât de previzibili. Trebuie doar să privim puţin dincolo de aripile iubirii, să ne cunoaştem limitele, să ne ştim priorităţile şi să avem grijă de noi.

Nu vă călcaţi singuri în picioare! Nu vă lăsaţi târâţi în mizerie strict în numele iubirii! Toţi caută iubire şi toţi oferă iubire, indiferent de ce vă spun ei. Nimic nu e mai înjositor decât să ierţi în numele unei pseudo-iubiri, asta cred sincer eu. Aveam o cunoştinţă ce zicea ‘cum să mă despart de el dacă voi toţi sunteţi cuplu?’ şi era serioasă, asta e grav. Chiar credea în motivaţia ei. Ştiu că sunt caractere tari şi caractere puternice dar nimeni pe lumea asta n-ar trebui să îndure permanente compromisuri doar în numele unor false fericiri. Oamenii aleg prea repede, se lasă manipulaţi prea uşor, intră într-o horă pe care nu pot să şi-o sume şi din care e prea târziu mai apoi, cu căţel sau purcel să iasă. Suntem laşi… şi asta e un fapt! Din păcate…

© copyright imagine: thesweetg